MILOSTIVIRE s. f. (Astăzi rar) Acțiunea de a se m i l o s t i v i și rezultatul ei. 1. Milă¹ (I 1, 3), compătimire, îngăduință, indulgență. Nu să ținu în samă pravila cea de milostivire, pentru să cearte mai puțin pre fecior. PRAV. 296. Tăia turcii fără milostivire, după datoria războiului. VĂCĂRESCUL IST. 258. Cu a lui milostivire. . . să arătă om ca noi. VARLAAM-IOASAF, 6^r/27. Nu sînt vrednic a milostivirei și a dragostei tale. MARCOVICI, D. 4/12. Jalnicile tînguiri. . . ar fi adus pre milostivire și pe cele mai nesimțitoare pietre. DRĂGHICI, R. 33/17. Oh! cum ne mărită fără milostivire! NEGRUZZI, S. III, 438. Eu cunosc bine pe domnul meu și știu care va fi milostivirea lui. SADOVEANU, Z. C. 165. Băspunsul. . .nu lăsa domnului și divanului decît speranța în milostivirea Porții și asigurarea unui azil. OȚEȚEA, T. V. 187. ◊ (Învechit, urmat de un adj. pos., în formule de adresare folosite față de o persoană de rang înalt) Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta. FILIMON, O. I, 133. 2. Milă¹ (I 4), grație divină, har dumnezeiesc. Mulțămim milostivirei tale. VARLAAAM, C. 146. Să cer de la milostivirea d[u]mnezăiascâ iertare (a. 1750). GCR II, 47/37. Rugîndu-ne pentru dînsul cătră ceriu ca să-i arăte milostivire. DRĂGHICI, R. 18/3. Milostivirea cerească care vine în ajutorul celor nenorociți. NEGRUZZI, S. III, 207. 3. Binefacere care se face cuiva, ajutor, pomană care se dă cuiva; (concretizat) ceea ce se dă de pomană; milă¹ (II 1), (învechit și popular) milostenie (II 1). Te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul să nu meargă la oaste. RETEGANUL, P. III, 7. Milostivirea către săraci, doctor de săraci. ZANNE, P. VIII, 325. 4. Însușirea de a fi milostiv (II); dărnicie, generozitate. Iliiaș Alexandru Vodă era. . . om bun și prea milostiv, cît nu iaste lesne a scrie milostivirea lui. N. COSTIN, LET. II, 7/11. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. CREANGĂ, P. 250. – Pl.: milostiviri. – V. milostivi.