CRUȚA, cruț, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană) A ierta, a scuti (de pedeapsă), a se îndura de... De altfel (sigur nu sînt însă) Se poate să vă cruțe. BENIUC, V. 95. A ocrotit pe nevinovat, cruțîndu-l de osînda ce era să-l răpuie. ISPIRESCU, M. V. 8. Căci tata, bătrînul, Nu cruță păgînul Cînd s-aruncă-n foc. ALECSANDRI, P. I 54. ◊ Expr. A cruța viața cuiva = a lăsa pe cineva în viață, a nu ucide. Frate, cruță-mi viața și mă lasă slobod. RETEGANUL, P. I 3. Cruță-mi viața, Aleodor. ISPIRESCU, L. 44. ◊ (Complementul indică vina sau greșeala iertată) Ți-aș fi cruțat multe din rătăcirile netrebnice... din minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi. ODOBESCU, S. III 165. 2. A trata (pe cineva) cu milă, cu înțelegere; a menaja. A vegheat toată noaptea lîngă bolnav, ca să-și cruțe priete nul. ▭ Abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruțase... NEGRUZZI, S. I 293. ♦ A păzi, a feri. Mai biize cruță-ți capul, că poate ți-o mai trebui. CREANGĂ, P. 170. 3. (Cu privire la obiecte care se cheltuiesc, se consumă, se uzează) A folosi cu prevedere, a economisi. Trase alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruțe. SADOVEANU, Z. C. 225. Cine nu cruță paraua nici de galben nu i-e milă. 4. (Învechit) A se da în lături; a se codi, a ezita. Noi n-om cruța a zice cătră omeneasca fire... CONACHI, P. 278.