bunătate s.f. I 1 Însușirea de a fi bun; înclinarea de a face bine; (reg.) binețe. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație (CA. PETR.). ♦ Îndurare, milă, blîndețe. Avea în ochi o bunătate ș-o inteligență vie care mă mișcară (SADOVEANU). 2 Bunăvoință, amabilitate. Înclinat să vadă... nuanță de bunătate și dovadă de suflet (CA. PETR). ◊ Loc.adv. Cu bunătate = în mod amabil. Liniști c-o vorbă cînii și ne primi cu bunătate (SADOV.). ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) ori fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...). 3 Faptă bună, binefacere. Multe bunătăți... făcuse oamenilor (ISP.). 4 Gust bun, plăcut. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei (CR.). II Concr. 1 (la pl.) Mîncare sau băutură (foarte) bună, de o calitate deosebită. Cumperi atîtea bunătăți și pe mine nu mă inviți (CA. PETR.). 2 (mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) bună. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de” arată calitatea determinatului) Păcat sa se piardă bunătate de băutură ca aceasta (POP.). 3 (la pl.) Averi, bogății. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor (CR.). • pl. -ăți. /lat. bŏnĭtas, -atis.