MULTIȘOR, -OARĂ, multișori, -oare, adj., adv. Diminutiv al lui mult; destul de mult, cam mult; multicel. ◊ De multișor = a) care datează, există de mult timp; vechi; b) de o vreme destul de îndelungată. – Mult + suf. -ișor.

întrebát n., pl. urĭ. Acțiunea de a întreba mult: destul cu întrebatu!

hăt, adv. – 1. Destul. 2. Mult. În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea 1906). „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi 1925: 209). – Din ucr. het (DA cf. DER).

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

ÎNDESTUL², -Ă, îndestuli, -e, adj. Care este în cantitate suficientă, p. ext. în cantitate sau în număr mare; mult, destul². Cumetre îndestule te-așteaptă însă-n drum... cu dînsele la ceartă apucă-te. MACEDONSKI, O. II 163. Nu tăgăduiești cu îndestulă siguranță. NEGRUZZI, S. III 450. Semne de frăție, dovadă de iubire Le-a dat ea îndestulă. ALEXANDRESCU, M. 28. Au fost îndestule necazurile ce-am tras. CONACHI, P. 180.

MULTIȘOR, -OARĂ, multișori, -oare, adj. Diminutiv al lui mult; destul de mult, cam mult; multicel. Luasem, bag seamă, mai multișoară apă decît vin avurăm în urciorașul acesta. RETEGANUL, P. III 10. ◊ (Adverbial) E cam multișor de atunci. ◊ Loc. adv. De multișor = de multă vreme. De multișor a înserat, Dar noi am întîrziat. PĂSCULESCU, L. P. 34. ◊ Expr. A fi cam de multișor = a fi vechi, a fi de mai multă vreme. Mai pe dos om n-am văzut de cînd sînt, și, slavă domnului! sînt de multișor. ALECSANDRI, T. 992.

hăt, adv. – 1. Destul. 2. Mult, îndelung: „Fierbeam carnea hăt cât trebuie” (Grai. rom., 2000). În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea, 1906). „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi, 1925: 209). 3. Departe: „Au mers de-acasă hăt” (idem, Apșa de Jos). 4. Niciodată: „Acolo nu se strigă hăt” (idem). – Din ucr. het „de tot” (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

MULTIȘOR, -OARĂ adj., adv. Diminutiv al lui m u l t; cam mult, destul de mult, (aflat) în cantitate sau în număr destul de mare; multicel. 1. Adj. Cf. m u l t (1). Luasem. . . mai multișoară apă decît vin. RETEGANUL, P. III, 10. Vaca dă lapti multișor. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ De multișor = care datează, există de (destul de) mult timp; vechi. Minciuna stă cu regele la masă. . . Doar asta-i cam de multișor poveste. VLAHUȚĂ, O. A. I, 36. ◊ (Substantivat) Au perdut din oastea împărătească 3 172 carii s-au tăiat, mai multișori s-au rănit. ȘINCAI, HR. III, 160/8. .2 Adv. Cf. m u l t (2). Zăbăvind craiul mai multișor în Bohemia. . . nu s-au putut înturna la Buda. ȘINCAI, HR. II, 150/15. Da m-oi ruga multișor. MARIAN, Î. 321, cf. DOINE, 23. Ină mîndruț rareori, înt-o dzî de noauă ori; De ț-a părea multîșor, Ină cînd a răsări Și-i mere cînd-a sfințî. ȚIPLEA, P. P. 54. ◊ De multișor = de o vreme destul de îndelungată. Mai pe dos om n-am văzut de cînd sînt, și slavă domnului ! sînt de multișor. ALECSANDRI, T. 992. Nu te-ai arătat mata la noi de multișor. SADOVEANU, O. IX, 439. De multișor a-nserat. MARIAN, S. R. I, 25. A veni și el îndată, că s-au dus cam de multișor. SBIERA, P. 268. Iapa lui Ciprian era legată mai de multișor de un pociumb. CATANĂ, P. B. III, 38, cf. PĂSCULESCU, L. P. 34. – Pl.: multișori, -oare. – Și (regional) mulțîșor adv. – Mult + suf. -ișor.

fluiera (fluier, at), vb. – 1. A scoate un sunet asemănător fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea. Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. țiu; pentru infixul expresiv l, cf. flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”. De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare și în lat. tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179). Prezența alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca și ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s. n. (nai); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (șuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folosit în Banat).

ADONIS 1. Divinitate feniciană a vegetației, al cărei cult a fost introdus în lumea greco-romană. Mitul morții și al renașterii sale este simbolul vegetației care moare și reînvie în fiecare an. Iubit de Afrodita. 2. Mic asteroid (diam. sub 2 km.) care se poate apropia destul de mult de Pămînt (pînă la cîteva milioane de kilometri); a fost descoperit în 1936 de către astronomul belgian E. Delporte.

ANTROPOLOGÍE (< fr. {i}; {s} antropo + gr. logos „studiu”) s. f. Știință care studiază originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului și raselor umane. S-a constituit ca știință la mijlocul sec. 19. Cuprinde morfologia omului, antropogeneza și raseologia. Problemele a. au preocupat pe oamenii de știință din cele mai vechi timpuri (Herodot, Hipocrat, Aristotel ș.a.) pînă în epoca modernă (C. Linné, I. Kant, Ch. Darwin, E. Haekel sau Th. Huxley). Apărută într-o perioadă preștiințifică s-a dorit a fi o știință a clasificării populațiilor umane, considerînd că o clasificare înseamnă o explicație. S-a divizat astfel specia umană în trei sau patru rase fundamentale – europidă, mongolidă, negridă și, uneori, australidă, fiecare rasă fiind constituită din rase secundare sau tipuri cu particularități bine definite. Interpretarea datele era însă eronată: populațiile sînt diferite deoarece aparțin unor rase diferite. Raseologia a fost destul de mult criticată și, practic, a fost părăsită. În ultimele două decenii, a. a fost remodelată datorită marilor realizări ale geneticii, studiindu-se caracterele condiționate genetic – monogenic – și distribuția lor geografică. Explicația diferențelor interpopulaționale trebuie căutată în procesele genetice care au determinat evoluția (procese genetice întîmplătoare, selecția naturală etc.). A. românească s-a definit ca știință între cele două războaie mondiale (Nicolae și Mina Minovici, Victor Papilian, Francisc Rainer), publicîndu-se numeroase studii de antropologie fizică tradițională, iar în ultimele decenii contribuții au adus Constantin și Dardu Nicolăescu-Plopșor, Olga Necrasov ș.a. ♦ A. socială și culturală are ca obiect societatea în ansamblu ca produs al activității umane și totodată ca mod de existență a acesteia, precum și totalitatea produselor umane care formează un sistem structurat al socialului – cultura unei colectivități. A. filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre ființa umană (antropologia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.). A. teologică = concepție contituită în baza datelor hristologiei, a doctrinei despre creație și a învățăturii soteriologice, afirmînd originea divină a omului (Dr.) A. criminală = ramură a a. care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor.

APOLO (APOLLO) 1. (În mitologia greacă). Fiul lui Zeus și al titanidei Leto, frate geamăn cu Artemis. Zeul Soarelui, al poeziei și artelor, apărător al căminului, familiei, muncitorilor agricoli, totodată tămăduitor, una din cele mai importante și complete divinități ale panteonului greco-roman. Sanctuarele și oracolele sale de la Claros, Didima, Delos, dar îndeosebi Delfi, erau renumite în antic. 2. Mic asteroid (diametru sub 2 km), care se poate apropia destul de mult de Pămînt (pînă la cîteva milioane de kilometri). Descoperit în 1932 de A. Reinmuth. 3. Program spațial american de explorare a Lunii cu ajutorul unor nave cosmice cu echipaj (1969-1972).

FORTUNA MULTIS DAT NIMIS, SATIS NULLI (lat.) multora soarta le dă prea mult, nimănui destul (cât i-ar trebui) – Martial, „Epigrammata”, 12, 10, 2.

HERMES 1. (În mitologia greacă) zeul comerțului și al drumurilor, mesagerul zeilor, patronul hoților, întruchiparea iscusinței și a șireteniei. Fiul lui Zeus și al Maiei. Ocrotitor al turmelor și cirezilor. Atributele sale erau caduceul, pălăria cu boruri largi (petasos), sandalele de aur cu aripi. Este considerat inventatorul lirei. La romani îi corespunde Mercur. 2. Mic asteriod (diametru c. 1,5 km) care se poate apropia destul de mult de Pământ (până la câteva sute de mii km). Descoperit, în 1937, de astronomul german K.W. Reinmuth.

*crochét n., pl. e (fr. [d. engl.] croquet). Un joc cu bile de lemn izbite cu maĭurile și care seamănă destul de mult cu poarca.

șópot n., pl. e (var. din șipot; rus. šepot, šópot, sîrb. šapat, bg. šepot, șoaptă. V. șopotesc, șoptesc). Șoaptă multă, șopotire: destul cu șopotu și adormițĭ odată, măĭ copiĭ! Murmur, vîjîit, foșnet: șopotu vîntuluĭ pin pămătufurile stufuluĭ (Sadov. VR. 1911, 3, 335). Murmur, cĭuruire de ape: șopotu pîrăuluĭ.

MULTIȘOR, -OARĂ, multișori, -oare, adj., adv. (Fam.) Diminutiv al lui mult; (care este) destul de mult, cam mult; multicel. ◊ De multișor = a) loc. adj. care datează, există de mult timp; vechi; b) loc. adv. de o vreme destul de îndelungată. – Mult + suf. -ișor.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CHITCĂIT, -Ă, chitcăiți, -te, adj. (Regional) Mocăit, ticăit. Am văzut eu și destui bărbați mult mai ticăiți și mai chitcăiți decît cea mai biciznică femeie. CREANGĂ, P. 141.

DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui «un», «al», «însul», «acest», «o dată», elidîndu-se «u») 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Noaptea potolit și vînăt arde focul în cămin; Dintr-un colț p-o sofă roșă eu în fața lui privesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ Loc. adv. Dintr-acolo = din partea aceea. Alergau slujitorii dintr-acolo, vîn- turînd semne cu brațele. SADOVEANU, D. P. 210. ◊ (În corelație cu «în» sau «întru») O lege a completurilor era că tinerii dintr-o mahala nu au ce căuta într-alta. PAS, Z. I 124. Strînsă în fusta ei cu picățele, bibilica (picherea) aleargă dintr-un colț într-altul. GÎRLEANU, L. 10. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea. CREANGĂ, P. 140. ♦ De pe. Veverița sare dintr-o creangă într-alta. ♦ (Indică locul existenței) Din. Era o amintire, nu tocmai exactă, dintr-o poezie. VLAHUȚĂ, O. AL. 123. 2. (Cu sens partitiv) Din. Cînd a chemat împăratul pe fiul său și a pus pe ceilalți șase sfetnici de l-au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieții. SADOVEANU, D. P. 16. Dar dintr-al prinților șirag Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Numai în grădina ursului... se află sălăți de aceste și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. CREANGĂ, P. 211. ◊ (Indicînd apartenența) S-au tăiat și au pierit unii dintr-o parte și alții din altă parte. SADOVEANU, D. P. 134. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică punctul de plecare în timp) De la. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Loc. adj. și adv. Dintru început sau dintru începutul începutului = de la început. Gîndul măriei-tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului. SADOVEANU, N. P. 259. Dintru-ntîi = mai întîi, la început, în primul rînd. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în. Zăpada dintr-acea dimineață de iarnă troienise drumul. Mi-a povestit o întîmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care exprimă originea, proveniența) Din. Din sîngele meu va crește răscumpărarea cum crește grîul dintr-o sămînță. SADOVEANU, N. P. 398. Era născut la Messina dintr-un tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. BĂLCESCU, O. II 79. 5. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii) Din. Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ți murdare ochiu-aurorei matinal. EMINESCU, O. I 30. Aleseră mănăstirea lui Alexandru-vodă, spre a face dintr-însa cetate. BĂLCESCU, O. II 98. ◊ (În legătură cu verbe care arată trecerea de la o stare la alta, introduce complementul care arată starea de la care se trece) S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de cînd pămîntul. GÎRLEANU, L. 22. Fata se uită... ca un om care se deșteaptă dintr-un vis, de care nu-și poate aduce aminte. EMINESCU, N. 18. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. Atunci, unde se repezi fata la zmeul celalt cu paloșul și, dintr-o lovitură, îl făcu în două bucăți! ISPIRESCU, L. 19. Ești bun precît ești mare; tu poți dintr-un cuvînt Să mîngîi osîndiții ce-n desperare sînt. ALECSANDRI, T. II 206. ♦ (În loc. adv.) Dintr-o dată = într-o singură mișcare, brusc, pe neașteptate, deodată. Dintr-o dată, prin deschizăturile rotunde ale podului, trecu ceva neobișnuit. SADOVEANU, O. VI 14. De după deal, vom vedea dintr-o dată satul. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Prea era grozav acel lup. Unde deschise o gură de să mă îmbuce dintr-o dată. ISPIRESCU, L. 14. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Avea bani în ladă, nu prea mulți, dar destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii. SLAVICI, O. I 139. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur și dintr-un fuior de o lînă ca argintul. EMINESCU, N. 8. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. Mănăstirea dintr-un lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Dintr-o scăpare s-au strecurat cîteva greșeli. ▭ Dintr-aceasta el sta pe gînduri. ISPIRESCU, L. 11.

PASĂ, pase, s. f. 1. (Sport) Transmiterea mingii către un coechipier. 2. Tur la un joc de cărți. Am urmărit pasa în gînd. DELAVRANCEA, S. 142. ◊ Expr. A fi în (sau a avea) pasă bună (sau proastă) = a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceea ce întreprinde într-o anumită perioadă. Am avut o pasă bună, cîștigam destul de mult. VLAHUȚĂ, la CADE.

TICĂIT², -Ă, ticăiți, -te, adj. 1. Care lucrează încet (și fără spor); mocăit. Sculîndu-se, Mihu era mai ursuz decît totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă. SLAVICI, N. I 106. Am văzut destui bărbați mult mai ticăiți... decît cea mai bicisnică femeie. CREANGĂ, P. 141. 2. (Învechit și popular) Nenorocit, necăjit; sărman, năpăstuit. Se puse pe gînduri și cugetă la această ticăită de lume. ISPIRESCU, U. 21. Să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, cînd te vor vedea înfrînt și ticăit! ODOBESCU, S. I 67. Căutară să ajute pe ticăiții lor frați. BĂLCESCU, O. II 126. ◊ (Substantivat) Cum îmi prăpădiși floarea împărăției mele, ticăitule și becisnicule? ISPIRESCU, M. V. 31. Ticăita, vai de ea, Șade într-un vîrf de nuia, Nu se teme c-o cădea (Aluna). GOROVEI, C. 11.

MICROGLOSSA DC., MICROGLOSA, fam. Compositae. Gen originar din regiunile tropicale ale Asiei și Africii, 12 specii, semiarbuști sau arbuști cățărători. Flori (cele radiale feminine, scurte, albe sau albăstrui, cele ale discului bisexuate) în capitule (înconjurate de foliole înguste așezate în mai multe rînduri) destul de mici, așezate în paniculă sau ciorchine umbelat. Papus cu 2 rînduri de peri subțiri.

binișor [At: PRAV. MOLD. 90 / V: (Mol) ~neș~ / E: bine + -ișor] 1 av Destul de bine. 2 av Aproape de tot. 3 av Cu (oarecare) băgare de seamă Si: frumușel. 4 av Cu calm. 5 av Fără grabă. 6 av Pe nesimțite. 7 av (Îe) Șezi ~ Astâmpără-te! 8 av Cu blândețe. 9 sm (Îe) A lua pe cineva (sau a o lua) cu ~ul A proceda cu calm și tact. 10 av (Rar; ca determinant al unui adverb ca „înainte”, „după” etc.) Destul de mult.

ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esențială este așezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverb, exprimând circumstanțe și caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcționând ca determinanți facultativi* (sau adjuncți*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparației*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului și, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăților și al relațiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcționând ca determinanți facultativi (sau adjuncți) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecției (ex. lucrează mult, repede și bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcție de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanți obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcționează ele însele ca centre* de grup; își atrag complementele, cărora le impun restricții de formă: de prepoziție, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu...., aidoma lor) sau se asociază cu determinanți cantitativi, modali sau graduali, care le limitează sau le specifică predicația (ex. destul de departe, aparent târziu, oarecum bine); c) adverbe propoziționale, numite, în gramatica românească, și predicative, cele care domină (vezi DOMINARE) o întreagă propoziție, legându-se de aceasta fie conjuncțional*, fie prin aderență* sau parantetic (ex. sigur că va reuși / sigur(,) va reuși; negreșit că va reuși / negreșit(,) va reuși; poate că va reuși / poate(,) va reuși); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: firește, negreșit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziții neanalizabile*, sau pot însoți propoziția al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii la școală?”, poate apărea sau numai substitutul frazei „Da”, sau adverbul însoțit de propoziție: „Da, vin”); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* și de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau clitice* adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază și legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (și / tot el; și / tot azi), iar, distribuțional, prin ocurența în vecinătăți extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (și / tot / doar Ion; și / tot / doar el; și/ tot/ doar doi), și prin restricții de topică, apărând în antepoziție față de cuvântul pe care îl precizează și neacceptând separarea de acesta. Semantic, este evidentă aceeași eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanțiale, care exprimă localizarea în spațiu și timp a acțiunilor, a stărilor și a însușirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puțin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar și ale modalizatorilor deontici* și de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar și obligatoriu (să...), nedemn (să...), surprinzător (că...)); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referențială este lipsa unei referințe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru și de acolo, la facultate; școala unde învăț). Dintre acestea, adverbele demonstrative (aici, acolo) pot funcționa atât ca anaforice* (sau substitute*), cât și ca deictice*, utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situația* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai caietul de acolo); d) adverbe de afirmație și de negație: da, nu și echivalentele lor; e) adverbe care funcționează ca mărci ale exclamației (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogației (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot așa de), unele dintre ele pierzându-și autonomia* și devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuțiuni adverbiale cu funcție de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt. în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuși, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferențe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale și deictice, de ex., privesc modul de a-și procura referința, în timp ce cele circumstanțiale privesc tipul de referință, astfel încât există adverbe care. în același timp, sunt pronominale și circumstanțiale; altele funcționează, în același timp, ca mărci exclamative și de gradare etc. în multe limbi, romanice și neromanice, se stabilește o relație morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb și adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -ly, atașate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. fianche, adv. franchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române constă în identitatea formei adjectivului (masc. sg.) și a adverbului, exceptând distincția afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -ește (bărbătesc – bărbătește) și câteva rădăcini diferite. în majoritatea aparițiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citește corect (adv.) – răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deși ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută (vezi FORMARE A CUVINTELOR). G.P.D.

lumicică sf [At: CIAUȘANU, V. / Pl: ? / E: lume + -icică] 1-2 (Îrg; șhp) (Destul de mulți) oameni.

multicel, ~cică [At: PANN, P. V. I, 98/2 / Pl: ~ei, ~e / E: mult + -icel] 1-10 a (Șhp) (Destul de) mult (1, 3-6) Si: multișor (1-10). 11-28 av (Destul de) mult (24-32) Si: multișor (24-32). 29 av (Îlav) De ~ De vreme destul de lungă.

Cosma Izvoarele latine din epoca imperială atestă existența numelor pers. Cosmas, Cosmia, Cosmos (de la acesta s-a format și derivatul Cosminus), împrumuturi din onomastica grecilor și corespondente ale lui Kosmas, Kosmia, Kosmos. În ceea ce privește etimonul numelui păstrat pînă astăzi la aproape toate popoarele europene, Kosmas, unii specialiști sînt de părere că la origine ar fi fost un hipocoristic (ca o mare parte din antroponimele grecești în -as) de la un mai vechi compus cu tema subst. kósmos sau al vb. kosmein. În greaca veche kósmos avea două sensuri: „ordine” și „ornament, podoabă”. Primul dintre acestea este continuat de actualul cosmos (de aici și cosmic, cosmografie, cosmopolit – la origine „cetățean al lumii”, compus cu gr. polites „cetățean”), folosit cu semnificația pe care o cunoaștem astăzi începînd de la filozofii pitagoreeni; al doilea sens al lui kósmos s-a păstrat în derivatul cosmetic (de la gr. kosmeticós, format de la vb. kosmein „a împodobi”). Dintre cele trei nume grecești amintite, cel mai frecvent, Kósmas a avut șansa să pătrundă în onomasticonul creștin și să se răspîndească atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Dintre diferitele persoane cu acest nume sanctificate de biserică, cultul cel mai cunoscut îl are un medic celebru și martir din sec. 3-4, care împreună cu → Damian este amintit în vechi legende hagiografice cu evidente urme păgîne ale cultului lui Esculap. Cultul acestui cuplu renumit era cunoscut în Europa încă din sec . 6, atît în Imperiul bizantin (grecii îi numesc anargyroi, adică „doctori fără arginți”, pentru că tratau și vindecau gratuit) cît și la Roma, unde prin sec. 12 – 14 erau atît de mulți artiști cu acest nume, încît erau desemnați în grup prin cuv. cosmati, arta lor chemîndu-se cosmatesca. Popularitatea lui Cósma și Damian explică și larga lor arie de „patronaj” care acoperă întreg domeniul medicinii și farmaciei (sînt „protectorii” chirurgilor, medicilor, farmaciștilor, apără de epidemii și de ... abcese, iar la huțuli chiar de ger, această ultimă atribuție datorîndu-se însă unei etiomologii populare: bezsrebreniki „fără arginți” a fost transformată în bezmerznyk „care nu îngheață”). Ajuns la români prin intermediar slav, Cosma (Cozma) apare în documentele noastre atît în Țara Românească cît și în Moldova, din sec. 15. Numărul mare al derivatelor (Cosmache, Cosmat, Cozman, Cozmea, Cozmiță, Cuzmin, Cozmin etc.) și prezența în toponimie (Codrii Cosminulni, Cosmești, Cosmeni etc.) dovedește vechimea, răspîndirea și frecvența lui Cosma (Cozma) în onomastica noastră. Probabil că și un alt nume destul de mult discutat, Cuza, este la origine tot un hipoc. al lui Cozma, așa cum este Kuzea în rusă, Kuza, Kuze și Kuzo în bulgară etc. Se bucură astăzi de mare favoare derivatul Cosmín (pe care îl foloseau și romanii), nume vechi la noi de cel puțin 500 de ani. ☐ Fr. Cosme, Côme, germ. Kosmas, it. Cósimo, sp. Cosme, magh. Kozma și Kozima, bg. Kozma sau Kuzma, rus. Kosma, Kuzima.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

Leopoldina Prenume feminin extrem de rar la noi și probabil un împrumut recent din onomastica apuseană, Leopoldína corespunde germ. Leopoldíne, forma fem. pentru Léopold, de la care a fost format cu frecventul suf. -ina (în germ. -ine). Deși Leopold și → Leonard sînt formal identice în ceea ce privește prima parte, între cele două nume nu există nici o legătură, în afara faptului că aparțin antroponimiei germanice. Leopold este forma actuală a unui nume vechi germanic de sus Luitbald sau Luitpold în care se recunosc cu ușurință elementele liut „popor” (germ. Leute „oameni, lume”) și bald „îndrăzneț” (ca în → Baldovin). Nume calendaristic la catolici și folosit destul de frecvent în Occident, Leopold nu pare cunoscut în onomastica noastră nici în epoca contemporană, cînd au început să circule destul de multe nume de origine germanică. Avînd în vedere acest lucru, preferăm să considerăm că Leopoldina este mai degrabă un împrumut decît o creație românească (teoretic, nu ar fi însă imposibil). ☐ Fr. Leopold, germ. Leopold. Leopoldine (cu hipoc. Poldi, Dina, Tina), magh. Leopold, Leopoldina, bg. Leopold, Leopoldina etc.

vechișor, ~oară a [At: DRLU / Pl: ~i, ~oare / E: vechi¹ + -ișor] 1-2 (Înv; șhp) (Cam) vechi¹ (1) Si: (înv) vechiuț (1-2). 3-4 (Șhp) Care există de (cam) mult timp Si: vechiuț (3-4). 5-6 (Șhp) Care a fost făcut cu (destul de) mult timp în urmă Si: vechiuț (5-6). 7-8 (Șhp) Care se menține de (cam) mult timp Si: vechiuț (7-8).

judecare s.f. chibzuire, gândire, <fig.> cântărire, cumpănire, drămuire. Judecarea celor întâmplate a durat destul de mult.

cĭocănésc v. tr. (d. cĭocan; rus. čekanitĭ, a cĭocăni). Lovesc cu cĭocanu saŭ cu cĭocu. Bocănesc, bat (de ex., la ușă). Fig. Sfătuĭesc mult timp: eŭ destul l-am cĭocănit, dar el nu m’a ascultat. Bat capu, plictisesc cu vorba.

plînset n., pl. e (d. plînsete, pl. d. plîns, saŭ d. plîns cu suf. et din vaĭet, țipet). Plîns (maĭ mult ca rezultat): Destul cu atîta plînset! Îs sătul de plînsete.

DIVERGENȚĂ, divergențe, s. f. 1. Deosebire de păreri, de concepții, de atitudini; nepotrivire, neînțelegere. Divergențe pot exista și între membrii uneia și aceleiași grupări politice, cu atît mai mult între state destul de deosebite ca structură; esențial este însă spiritul de colaborare și voința de a rezolva toate problemele prin buna înțelegere. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 8. ◊ Expr. (Despre o parte a unui complet de judecători) A face (sau a fi în) divergență = a avea păreri deosebite asupra unei pricini judecate. 2. (Mat.) Proprietatea unor drepte de a pleca dintr-un punct în direcții diferite. ♦ Proprietatea unei serii de a nu avea o sumă determinată a termenilor ei.

saț, s.n. – (pop.) Saturare, îndestulare: „Am tăt dat în ei, fără milă și îndesat, să le sie de saț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi, 1925: 233). – Lat. satium „destul, de ajuns; mult” (Șăineanu, Scriban; DEX) < lat. saties „destul”, satullus „sătul” (Scriban).

Boris Nume vechi și de tradiție la popoarele slave, Boris este interpretat de către specialiști în două moduri, esențial opuse. Acei care pledează pentru originea slavă îl consideră un vechi hipocoristic al unor nume compuse cu un prim element bor- „luptă, a lupta”, ca Borislav (+ slav „slavă”), Borimir (+ mir „pace, lume” sau „vestit”). A doua interpretare îl consideră pe Boris de origine turcică (a fost pus în legătură cu un cuvînt mongolic bogori „mic”) și îl apropie de numele cneazului bulgar Boris sau Bogoris (852 – 889), cel care în anul 865 adoptă creștinismul de rit bizantin și își ia numele de → Mihail (după numele împăratului bizantin Mihail). Foarte răspîndit și frecvent în bulgară, sîrbo-croată, rusă, ucraineană, poloneză (atestat din sec. 12), numele își datorează popularitatea cultului unui martir rus, fiul lui Vladimir cel Mare, mort în anul 1015 și canonizat în 1021. (Alături de Gleb, Boris este primul sfînt slav). La noi numele este destul de rar; mult mai vechi și frecvente au fost: Bora, Bore, Borea, Borcea etc., la origine hipocoristice slave (din Borimir, Borislav etc.) preluate de români. La bulgari, ruși etc., unde numele este frecvent, este cunoscută și forma feminină Borisa. ☐ Viața cunoscutului țar al Rusiei, Boris Godunov, a inspirat cunoscutele creații ale lui A.S. Pușkin și M.P. Musorgski.

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

hăt, adv. 1. Destul: „Hăt de mulți ani s-o-ntâmplat aceea, că fiul cel mai frumos a lui Lazăr Alexandru din Giulești s-o dus odată sus, în deal și altu nu s-o mai întors” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 110). 2. Mult: „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi, 1925: 209). 3. Departe: „Au mers de-acasă hăt” (Idem). 4. Niciodată: „Acolo nu se strigă hăt” (Idem). 5. Chiar: „Fierbeam carnea hăt cât trebuie” (Grai. rom., 2000). – Din ucr. het „de tot” (DA, după DER; DEX, MDA).

saț, s.n. (pop.) 1. Saturare, îndestulare: „Am tăt dat în ei, fără milă și îndesat, să le sie de saț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). 2. (în expr.) A nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi, 1925: 233). – Lat. satium „destul, de ajuns; mult” (Scriban, DEX).

NEVOINȚĂ s. f. (Învechit) 1. Greutate, dificultate. Să nu ne se pare că numai înșine isprăvim nevoința biruirei. coresi, ev. 16. Luo copilul la dînsul, crescîndu-l și pedepsindu-l cu nevoință și cu politiia vieții călugărești. mineiul (1776), 57^vl/26. Înțălepțăi nevoințăle de multe ori le biruiesc (cca 1800). gcr ii, 181/19. Cercetînd noi izvodul și puind înainte strîmtoarea și nevoință care urmează... nicidecum nu este chip a urma plata lefelor fără scăderea a unor lefi din izvod (a. 1814). uricariul, i, 219, cf. 212. Erau deprinși cu tot felul de nevoințe. stănoiu, c. I. 159. ◊ loc. adv. Cu (multă) nevoință = cu greu, anevoie. Plugariul cu multă trudă ară și seamănă cu nevoință și cu lacrăme. coresi, ev. 78. Acest caic... cu multă nevoință abia putînd a se apropia oarece în prijma cîrmei... l-au tras cu agiutoriul frînghiii pînă lîngă corabie. drăghici, r. 11/23. 2. Necaz (1, 2), suferință, chin; tortură. Mai apoi obîrși nevoință cu mucenicie. dosoftei, v. s. septembrie 22^v/31, cf. noiembrie 127^v/23. Și-ncă-m vez și nevoința și-mi audzi și de suspinuri. id., ap. gcr i, 242/1, cf. 251/31, 257/18. Și să voiești a-m plăti chiriia cu lacrămi, cu suspinări..., cu nevoință, cu defăimare? (a. 1750). gcr ii, 47/12. I se veștejise frumsețile de multa nevoință. mineiul (1776), 51^v1/35, cf. 26^r1/27, 43^r2/32, 92^r1/19. ◊ loc. adv. Cu nevoință = aspru, fără milă¹. Teofil purtîndu-se și el împotriva sfintelor cu nevoință. ib. 78^r2/19. În nevoință = chinuit, torturat. Îl lăsară să-ș petreacă în nevoință. dosoftei, v. s. septembrie 13^r/24. Au întărit pre mucenicii care sta în nevoință și cînta. mineiul (1776), 41^r1/1. 3. Trudă, strădanie, străduință, osteneală, silință, stăruință, efort; zel, asiduitate. Să ne nevoim într-alalte nevoințe cu lucrure bune. coresi, ev. 28. Nevoință de folosul sufletului răsfiră-se. id. ib. 88. După multă nevoință birui Bogdan Vodă pe tată-său. ureche, l. 79. Cu nesocotința vor să-și piardză toată nevoința. eustratie, prav. 1/18, cf. 3/17. Au căutat a se surpare toate nevoințele lui Craiu. m. costin, let. i, 289/12. Carte... cu lungă nevoință și cu lexicoane de agiuns tălmăcită. dosoftei, ap. gcr i, 251/15. Fost-au dară gîndul și ne-voința noastră, ca tot trupul hronicului... în doauă tomuri (adecă cărți mari) să-l împărțim. CANTEMIR, hr. 50. După dreptate ai luat răsplătirile nevoințelor tale. mineiul (1776), 65^r1/l. Nevoința fiilor latinești nu totdeauna au fost întocma întru învățătura cea gramaticească. maior, Ist. 240/11, cf. id. p. 80/20. ◊ loc. adj. Cu nevoință = stăruitor, silitor, zelos. Cu dorire era pentru fapte și cu nevoință ca să le săvîrșească. arhiva r. i, 66/11. ◊ Expr. Cu (multă sau mare, bună) nevoință sau cu toată nevoința = cu tragere de inimă, cu rîvnă (deosebită); în mod insistent, stăruitor. Să nu fii lenivos, ce cu toată nevoința ceteaște și ia aminte. coresi, ev. 5. Cu bună nevoință să ne nevoim den cel lucru rău spre cela bunul. id. ib. 26. Cu toatî nevoința fac voauă scriso[a]re, pentru mîntuirea voastră (cca 1618). gcr i, 49/11. Văzînd acest sămn, cu nevoința întrebă Xerxis pre vrăjitori. herodot (1645), 373. Gligorie Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele, și ale noastre și cele striine, au aflat cap și începătură moșilor. ureche, l. 57. Înțelepții și putearnicii... cu mare osîrdie și nevoință... cearcă și sapă pămîntul (a. 1646). gcr i, 118/16. Să învețe cu multă nevoință și să să roage lui Dumnezău. n. test. (1648), 191^r/7. Cu toată nevoința am silit a scrie voao. ib. 200^v/14, cf. 245^v/34. De să va întîmpla să vă și biruiască vrăjmașii voștri, ei nu vă vor goni cu toată nevoința. neagoe, Înv. 241/24. Să nu ne lenevim spre lucrurile ceale bune, ce cu mare nevoință să ne păzim a le umplea. gavril, nif. 5/13. Fieștecarele cugetă întru inima lui cu nevoință spre răutăți, în toate zilele. biblia (1688), 4²/38. Au lăsat acel loc crijecilor ca cu nevoință pururea să oștască crijecii asupra păgînilor. n. costin, l. 206. Au pus cu toată nevoința meșteri fîntînari de au adus o fîntînă cu apă foarte bună. R. greceanu, cm ii, 87. Cu (sau prin) nevoința cuiva = prin munca asiduă a cuiva, datorită eforturilor depuse de cineva. Cu nevoința prea sfințitului mitropolit chir Teofil... ne-au dăruit dar ca acesta, carte pre limba rumunească (a. 1644). gcr i, 110/2. Sfînta scriptură prin nevoința măriei tale să citeaște și cunoscută să face și la mari și la mici. biblia (1688), [prefață] 8/9. Costandin Vodă făgâduindu-i că cu nevoința lui îl va băga în Ardeal, Ist. ț. r. 30. Cu nevoința Irimii[i] Vodă au stătut legături de pace între hanul tătărăscu și între Zamoschii. n. costin, l. 583. L-au ales la domnie... cu nevoința și cheltuiala lui Șerban Vodă. neculce, l. 93. A pune (sau, rar, a face, a avea) (multă) nevoință (sau toată nevoința) = a depune eforturi (deosebite), a-și da (toată) osteneala, a se strădui (din toate puterile). Eu vă las a ști cîtă nevoință am pentru voi. coresi, l. 459/17. Puse multă nevoință cu cetățeanii și cu mare chin și meșterșug de abia dobîndi cetatea, moxa, 379/13. Multă nevoință punea de slujea lui Hristos. varlaam, c. 106. Chiemă pre împăratul prin soli, zicînd cum toată nevoința vor puni împrotiva celorlanți greci. herodot (1645), 357. Leșii n-au nevoință să strîngă avuție. ureche, l. 113. Cela ce nu pune nevoință să socotească pre cel bolnav, ce se dzice pri cel otrăvit, cum l-au fost socotind și la alte boale, face prepus cum să-l fie el otrăvit, prav. 111. Aceasta am făcut la tălmăcirea aceștii sfinte scripturi, făcînd multă nevoință și destulă cheltuială. biblia (1688), [prefață] 4/41. Numai să puie nevoință craiul, să-l așează domnu în scaonul tătîne-său. n. costin, l. 178. Drept aceia au pus măriia sa nevoință împreună cu unchiul măriii-sale... de o au făcut cu tărie, ca multora scăpare și apărare să fie. R. greceanu, cm ii, 87. Fiind om isteț, au pus nevoință, au învățat cartea și limba turcească, canta, let. iii, 184/10. Într-un an să nu poată, punînd nevoință, învăța atîta din limba cea ungurească. maior, Ist. 165/7. A pune nevoință la... = a insista, a stărui pe lingă (cineva). Nicolai Vodă... i s-au rugat, mergînd la Țarigrad, să puie nevoință la Poartă pentru slobozitul boierilor ce era trimiși la Varna. AXINTE URICARIUL, LET. II, 145/26. 4. Necesitate (1), nevoie (1). Caracterul ajutoarelor ce trebuiesc date este arătat prin natura nevoințelor. kogălniceanu, s. a. 79. – pl.: nevoințe. – Nevoi + suf.-ință.

DESTUL¹ adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

DORIT, -Ă, doriți, -te, adj. 1. Pe care îl dorește cineva; rîvnit. Atunci să-nceapă dorita sarabandă, Cu cîntece și dansuri. CAMIL PETRESCU, T. III 369. Îi așteaptă gondola cea dorită, Pe-ntinsele lagune să-i legene-amoros. MACEDONSKI, O. I 373. În sfîrșit, eram să văd locuri dorite. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Așteptat cu nerăbdare. Mi se părea că privirea ochilor ei negri și toată purtarea ei față cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. GALACTION, O. I 106. O, cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! NEGRUZZI, S. I 7. ♦ Iubit, drag. 2. (Mold.; cu sens activ, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care dorește; dornic, doritor. Gînsacul, dorit de gîște, țipa cît îi lua gura: ga, ga, ga, ga!!! CREANGĂ, P. 43. [Bătrînii] n-aveau copii, și, doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul. CREANGĂ, P. 73.

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

STRĂVEZIU, -IE, străvezii, adj. 1. (În opoziție cu opac) Care poate fi străbătut de razele vizuale; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. Acest iaz... nu era un iaz ca orișicare... fața lui sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii și de sălcii. GALACTION, O. I 44. Și vinul gălbui așa sclipea de frumos din paharul străveziu! HOGAȘ, M. N. 38. Codrii se înfiorează de atîta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 143. ◊ (Despre ființe imaginate fără corp) Și străveziul demon prin aer cînd să treacă, Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. EMINESCU, O. I 69. ♦ Clar, limpede; luminos. În dimineața străvezie, Pe cheiul umedului port, Mergeam... LESNEA, I. 110. ◊ Fig. Scriitorul rus, zice tot Gorki, a fost luptător onest... suflet străveziu ca lacrima. SADOVEANU, E. 191. 2. Care este atît de rar sau atît de subțire, încît nu acoperă bine obiectele aflate dincolo de el. Luna trece grăbită pe cer, Ascunzîndu-și fața după norii străvezii. BENIUC, V. 30. O femeie... îmbrăcată în zăbranic ușor și străveziu. DELAVRANCEA, la TDRG. Iar de sus pînă-n podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. În umbră, cîmpul zace Prin ceața străvezie. BELDICEANU, P. 77. ♦ Cu pielea (obrajilor) fină, subțire, delicată, palidă. Copilul era străveziu la față, cu pielea albă și fragedă a oamenilor din părțile acelea înecate în ploaie și ceață. DUMITRIU, V. L. 7. O fată sta la masă și citea în lumina lămpii. Genele lungi, plecate, puneau o umbră ușoară pe obrajii străvezii. SADOVEANU, O. III 147. Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. EMINESCU, O. I 170. 3. Fig. Al cărui sens ascuns poate fi pătruns cu ușurință. Își aranjase în creieri cele ce voia să spuie... Toate erau limpezi, străvezii și convingătoare. REBREANU, R. I 297. ◊ (Adverbial) Mi se părea că privirea ochilor ei negri și toată purtarea ei față cu mine ascundeau, destul de străveziu, răspunsul mult dorit. GALACTION, O. I 106.

Măgărița lui Balaam (corect: Bileam) – E o expresie izvorîtă dintr-o naivă și miraculoasă poveste biblică, unde e vorba de patrupedul prorocului cu numele de Balaam – animal care, la un moment dat, a căpătat grai omenesc. Se face referire la această legendară măgăriță cînd, spre uimirea tuturor, cineva ținut drept prostănac și taciturn, deschide deodată gura, capătă grai și spune anumite adevăruri cu destul bun simț. Cu multă causticitate e folosită această aluzie de către poetul Heinrich Heine, sub forma de „măgarul lui Balaam”. În ultima sa poezie, Pentru Mouche, elogiu al iubirii, rostit de un muribund pe patul unei atroce suferințe, nu poate uita de ura lui față de burghezul german, care-i tulbură extazul poetic cu apariția sa grotescă și stridentă de „măgar al lui Balaam”. În povestirea Salonul cu vechituri de Balzac, domnul du Croisier strigă după depoziția unei martore în fața tribunalului: „Minune! A grăit Măgărița lui Balaam!” BIB.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

BINE¹ adv. 1) În mod favorabil; în mod prielnic. * A(-i) prinde ~ cuiva ceva a(-i) fi de folos. A(-i) veni cuiva ~ (să...) a(-i) veni cuiva la îndemână. 2) Așa cum se cere; după toate regulile. A lucra ~. 3) În mod corect și frumos. A scrie ~. A cânta ~. 4) În concordanță deplină cu realitatea; cu precizie; exact. A ști ~. ◊ Că ~ zici ai dreptate. A ști prea ~ ceva a) a fi convins de ceva; b) a ști ceva dinainte. 5) Plin de sănătate; sănătos. 6) În cantitate îndestulătoare; destul; îndeajuns; suficient. A mânca ~. ◊ Mult și ~ foarte mult. 7) De tot; pe deplin. E beat ~. 8) (cu sensul unei propoziții aprobative) Îmi convine; de acord. * Ei ~! fie! Ba ~ că nu! desigur; se înțelege. /<lat. bene

mult (-tă), adj. – 1. Abundent. – 2. (Adv.) Destul, considerabil, enorm, în cantitate mare. – 3. (Adv.) Timp îndelungat, un interval mare de timp. – Mai mult, încă, în plus. – Cel mult, numai, atît. – De mult, altădată, cu lung timp în urmă. – Prea mult, peste măsură, în exces. – 4. (Adv.) Numai, abia, doar. – 5. (S. n.) Cantitate mare, lucruri numeroase. – Mulți, lume, nenumărați oameni. – Multe, nenumărate lucruri. – Și mai multe nu, neapărat, cu orice preț. Multul cu mult, oricît de mult, foarte mult. – Mr. multu, megl. mult, istr. munt. Lat. multus (Pușcariu 1124; Candrea-Dens., 1168; REW 5740), cf. it. molto, prov., cat. molt, v. fr. moult, sp. mucho, port. muito. – Der. multicel (var. multișor), adj. (destul); mulțime (var. înv., mulție), s. f. (oameni mulți, multitudine, abundență); înmulți (var. mulți), vb. (a multiplica; a augmenta; refl., a se reproduce); înmulțire, s. f. (multiplicare); înmulțitor, s. n. (multiplicator); deînmulțit, s. n. (primul factor al unei înmulțirii). Mulțumi (var. înv., mulțemi, Trans., mulțămi), vb. (a satisface, a sătura; a premia, a gratifica, a plăti, a-și exprima satisfacția prin cuvinte de grație; refl., a fi satisfăcut; refl., a fi, a se arăta sătul, a nu putea mai mult), este fără îndoială, un der. de la mulțime (› *mulțimi › mulțemi), ca îndestula de la destul. Der. general admisă, din la mulți ani (Crețu 349; Tiktin; REW 487; Candrea; Scriban; Bărbulescu, Arhiva, XXXIII, 47; Sandfeld 42) nu pare posibilă, fiindcă astfel de compuse nu sînt curente în rom. (Trans., mulțam nu este un rezultat al lui mulți ani, ci o var. dialectală a lui mulțumesc; paralelismul cu ngr. εἰς πολλὰ ἔτη „să trăiască mulți ani” › στολλάτη „mulțumesc” este sugestiv, fără să constituie un argument hotărîtor, fiindcă acest etimon nu explică celelalte sensuri ale cuvîntului). Der. mulțămeală, s. f. (gratitudine), înv.; mulțumită (var. mulțămită), s. f. (premiu, recompensă; recunoștință); mulțumitor (var. mulțămitor), adj. (satisfăcător, suficient, recunoscător); nemulțumire, s. f. (neplăcere); nemulțumit, adj. (nesatisfăcut, mofturos); nemulțumitor, adj. (care nu dă satisfacție). – Der. din fr. multiplu, adj.; multiplica, vb.; multiplicator, adj.; multiplicat, s. n.; multiplicitate, s. f.; submultiplu, s. n.

CAM adv. 1. (Restrînge ideea exprimată de cuvintele următoare) Aproape, aproximativ. Calul se urcă ca vîntul pînă cam deasupra ei. ISPIRESCU, L. 5. Aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. Cam pe vremea aceea trăia moș Nichifor... pe cînd bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu. CREANGĂ, P. 105. Să vorbesc romînește cam în felul «Franțozitelor» răposatului Costache Faca. ODOBESCU, S. III 25. ♦ Oarecum. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. ISPIRESCU, L. 53.. O ia cam pe departe și-i spune... CREANGĂ, P. 171. ◊ (Întărit prin «oarecum» sau prin forma diminutivală a adjectivului determinat) Bine... zise împăratul, uitindu-se la dînșii cam acru oarecum. CREANGĂ, P. 257. Un flăcău cam negrișor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ♦ Puțin, întrucîtva. Plecă... simțind că-i cam tremurau picioarele. ISPIRESCU, L. 9. A început a se cam lua și el pe gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. Cînd era mică, a căzut din scrînciob și de atunci e cam șchioapă. NEGRUZZI, S. I 59. 2. Destul de..., prea. E cam mult de atunci, ț’țacă Leonă. SADOVEANU, N. F. 7. Cu bagajele are să fie mai greu, spuse călătorul. Sînt cam grele. C. PETRESCU, A. 280. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe șfîrșite. CREANGĂ, P. 39. Săniuța... e cam strîmtă pentru doi. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ Expr. A se cam mai duce = a pleca de-a binelea, a se duce pe-aici încolo. Fiul craiului... încalecă calul... apoi face o săritură înapoi și una înainte și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199.

DESTUL², -Ă, destui, -le, adj. 1. Care este în cantitate suficientă, atît cît trebuie; de ajuns, suficient. Nu înțelegi că n-are ce căuta aici [aparatul de radio]? Sîntem destule voci și fără el. SEBASTIAN, T. 77. Banii, cîți îi căpăta pentru lucru, îi erau numai buni și nu chiar destui pentru vinars. RETEGANUL, P. IV 8. Tata n-are destulă oștire să te scape? ISPIRESCU, L. 51. 2. În cantitate sau în număr mare; mare, mult. Voluntari s-au găsit destui. CAMILAR, N. I 246. În această cetate se găsesc și oameni de treabă, pe lîngă destui șmecheri. SADOVEANU, D. P. 153. Un singur gest de pamfletar... mi-a adus destulă neplăcere. GALACTION, O. I 12. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II 69. ◊ (Substantivat, n.) Împărăteasa avea să sufere destule, atît durerile de naștere... cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. ♦ Mai mult de cît trebuie, de cît este necesar. Sînt destule-atîte chinuri! ALECSANDRI, P. A. 88. Urechi să fie, că spate destule. ◊ (Exclamativ; verbul nu e exprimat) Destulă vorbă!

PROTECȚIE, (2) protecții, s. f. 1. Faptul de a proteja; apărare, ocrotire, pază; ansamblul dispozițiilor. și al mijloacelor materiale prin care se obține suprimarea, limitarea, sau numai semnalizarea efectelor dăunătoare produse de anumite acțiuni exterioare asupra viețuitoarelor, materialelor, sistemelor tehnice, produselor etc. Fata asta mîndră, dar săracă și fără nici o protecție. BART, E. 305. ◊ Loc. adj. De protecție = protector, apărător. Acei care angajează vor pune la dispoziția angajaților... care lucrează în condițiuni speciale de umiditate ori murdărie echipamentul de protecție. COD. M. 40. Era bucuros să cunoască măsurile de protecție pe care le prepară noul guvern. REBREANU, R. II 227. ◊ Protecția muncii = ansamblu de măsuri luate pentru a se asigura desfășurarea muncii în condițiile cele mai bune pentru. muncitori și a se evita accidentele de muncă. Perdea de protecție v. perdea. 2. Sprijin (uneori nemeritat) acordat cuiva pentru obținerea unui avantaj; p. ext. cel care acordă sprijin (v. protector). Era dintr-o familie... cu prea mulți copii, însă și cu destule protecții la vremea lor. SADOVEANU, Z. C. 6. Cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste. EMINESCU, O. I 137. Prin protecția stăpînului său, în cîțiva ani ajunse la cele mai înalte funcțiuni. BOLINTINEANU, O. 416. 3. (Învechit) Protectorat. Se jăluiră Porții de astă călcare a dreptului națiilor, făcînd o pomenire a vechilor tractate cu care țara se supusese protecției turcești. NEGRUZZI, S. I 242.

LIPSI vb. (Ban., Trans. SY) A trebui. El ști destul, nu-i lipseaste mai mult să înveațe. CS, 92^r. Lipszeszk. Placeo. Obligo. Eliminor. AC, 350. Nu numai a sti, ce lipseaște și a înțeleage. PP, 5^v; cf. PP, 1^v, 2^v, 3^r, 3^v, 4^v, 5^v, 34^v, 40^v,75^v, 99^r, 100^v, 101^v. Etimologie; ngr. lipsó (viit. lui lipó). Vezi și lipsă. Cf. l i p s ă (a f i ~, a a v e a ~).

Incidis in Seyllam cupiens vitare Charybdim (lat. „Cazi în Scila, vrînd să eviți Caribda”) – vers din poemul eroic Alexandreida (V, 301) de poetul francez Philippe Gautier de Lille (sau de Châtillon), care a trăit în secolul al XII-lea și a scris în limba latină. Citatul rezumă o legendă mitologică, povestită de Homer în Odiseea (c. XII), de Vergiliu în Eneida (c. III), de Schiller în Odysseus și de mulți alții. Scyla, o nimfă siciliană, a fost prefăcută de rivala sa Circe într-o stîncă primejdioasă; iar Caribda, o femeie siciliană, furînd boii lui Hercule, a fost străfulgerată de Iupiter și transformată într-o prăpastie adîncă. În strîmtoarea Mesinei, prăpastia Caribdei (azi Calofaro) de pe țărmul Siciliei stă față în față cu stînca Scylei de pe coasta Italiei. Cei vechi, cînd treceau cu navele lor prin strîmtoare, se aflau în mare pericol. Voind să se ferească de prăpastia cu vîrtej amețitor de ape, corăbiile se loveau de stînca amenințătoare din cealaltă parte. De aici s-au născut expresiile: a fi între Scyla și Caribda, adică între două primejdii greu de ocolit; și a cădea din Scyla în Caribda, care are înțelesul zicalei noastre „a cădea din lac în puț”, adică vrînd să ne ferim de un rău, dăm de altul și mai rău (vezi: In vitium ducit…). Într-o cronică literară din „Contemporanul” (nr. 749) se apreciază că, pe lîngă multe poezii frumos realizate, „rămîn destule care arată că autorii lor navighează precar între Scila intimismului și Caribda schematismului celui mai la îndemină”. Uneori, cu același înțeles, e folosită și formularea: Incidit in Scyllam qui vult vitare Charibdim. LIT.

CÎNTECEL, cîntecele, s. n. Diminutiv al lui cîntec. Dă-mi răgaz să cînt un cintecel. ISPIRESCU, L. 338. Destule cîntecele făcui eu mai de mult, Ce fetele le cîntă. NEGRUZZI, S. II 219. Cîntecel comic = monolog comic, satiric. V. canțonetă. – Variantă: (regional) cînticel (ODOBESCU, S. III 10) s. n.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

Picea glauca Voss (syn. P. alba Link). Specie cu conuri lungi pînă la 6 cm, solzi pieloși, subțiri, gălbui cu marginea nedințată, cu semințe a căror aripă este maro-închis. Acele obtuze, lucioase, destul de groase și tari, mai mult sau mai puțin întinse pe lujeri, îndreptate înainte, glauce. Arbore înalt pînă la 30 m, coroană piramidală, scoarță subțire, se crapă în mici plăci rotunjite. Lujeri glabrii.

car³ sn [At: PSALT. 206/17 / Pl: ~e, (îvp) ~ă, (nob) ~uri / E: ml carrus] 1 Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit pentru transportul poverilor. 2 (Îs) ~ funebru (sau funerar, mortuar) Dric. 3 (Îs) ~ blindat (sau de asalt) Tanc. 4 (Îas) Transportor amfibiu blindat. 5 (Îs) ~ de război Car cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte în Antichitate. 6 (Îvp; îs) ~ de foc Tren. 7 (Îe) Nici în ~, nici în căruță Se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. 8 (Îe) A pune ~rul înaintea boilor Se spune despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. 9 (Pop; îe) Pune (sau încarcă) că-i ~ul altuia Zi, că fac eu. 10 (Îe) Înjugă sacii la ~ și hai la moară să măcinăm boii Se spune pentru a sugera cuiva că vorbește prostii. 11 (Îe) I s-a rupt ~-n drum Se spune despre cineva care nu-și poate continua lucrul (din cauza unei defecțiuni). 12 (Îe) Și-a pus sacii în ~ Și-a făcut interesul și acum nu-l mai interesează nimic. 13 (Îe) A-și pune ~-n pietre A-și pune în gând ceva cu toată hotărârea Si: a persevera, a stărui. 14 (Îcst) De-a ~ul Țintar. 15 (Bot; reg; îc) ~ul-pădurilor sau ~ul-zânelor Amică (Amica montana). 16 (Ast; îc) ~ul mare Constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1) Si: Ursa Mare. 17 (Ast; îc) ~ul mic Constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din Carul (16) mare Si: Ursa Mică. 18 (Ast; pop; îc) ~ul-dracului Constelația Perseu. 19 (Ast; pop; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Constelația Vizirul. 20 Cantitate de material care se poate încărca într-un car³ (1). 21 (Fig; îs) Un ~ de ani Mulți ani. 22 (Îe) Ajunge (sau e destul) o măciucă la un ~ de oale Unui om sensibil (simțitor) ajunge să i se spună o dată ceva ca să înțeleagă. 23 (Îlav) Cu ~ul Din belșug. 24 (Înv) Impozit care obliga locuitorii să facă servicii publice, cărând diferite poveri cu carul. 25 (Reg) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri Si: căruță, război, sclai. 26 (La centrala telefonică automată) Dispozitiv mobil al selectorului, care ajută la căutarea liniilor libere.

Clement Cognomen masculin sau feminin cunoscut în izvoare încă din primii ani ai erei noastre (dar cu siguranță mai vechi decît primele atestări), lat. Clemens, gen. Clementis, are semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, întrucît numele personal corespunde adj. clemens, clementis, prezent în limba română sub forma unui neologism de origine apuseană clement, „iertător, indulgent, îndurător, milos, blînd” (substantivul corespunzător este clemență). Dacă forma și sensul cuvîntului care stă la baza numelui personal ne sînt cunoscute, etimologia lat. clemens este încă nesigură. Singurele presupuneri care se pot face sînt apropierea de substantivul mens, mentis „minte” (chiar romanii îl considerau un compus al acestui cuvînt) și opoziția cu vehemens, vehementis, rom. „vehement”, probabil tot un compus al lui mens. Ca nume personal, datorită semnificației sale, Clemens se răspîndește printre creștini, fiind înregistrat destul de frecvent în inscripții. Purtat de un discipol al sfinților Petru și Pavel, exilat de împăratul Traian, apoi de mai mulți papi, Clement pare a fi destul de frecvent în apusul Europei. Intrat și în greacă sub forma Klemens, Klementos, numele pătrunde în slavă și de aici, în onomastica românească. Atestat în Ucraina încă de la 1441, Climentie apare la noi, mai întîi în Moldova și Muntenia, prin sec. 17 (Clim, Clima, Climu sînt hipoc. frecvente pentru Clement în documentele noastre – pe baza lor este format numele satului Climești, Climescu, nume de familie etc.). Dacă Clement și Clementa sînt rare astăzi ca prenume, mult mai frecvente și moderne sînt derivatele Clementin, Clementina, corespunzătoare cognomenelor latine Clementinus, Clementina (bine atestate în inscripțiile creștine începînd cu sec. 3 e.n.). Păstrate în onomastica apuseană (Clementin este chiar numele unui sfînt obscur) numele ajung și la noi, pe cale cultă, ca împrumuturi recente. Tot împrumut recent este și Clemansa (probabil din fr. Clemence). ☐ Fr. Clement, Clementin, Clementine, Clemence, it. Clemente, Clementa, Clementina, bg., rus. Kliment, Klim etc., pol. Klementyna, magh. Kelemen, Klementina, Klemencia etc. ☐ Titus Flavius Clemens sau Clement Alexandrinul, filozof idealist și teolog, cunoscutul poet renascentist francez Clement Marot etc.

Eufemia Din ce în ce mai rar în onomastica contemporană, Eufemia reproduce numele pers. gr. Euphemia, atestat destul de tîrziu în izvoarele grecești; mult mai vechi și frecvent este însă masc. Eúphemos, întîlnit în operele lui Hesiod, Homer, Tucidide, Pindar etc., fie ca nume mitologic (fiul lui Poseidon și al Europei), fie ca nume personal obișnuit și chiar cu valoare de supranume al lui Zeus (în insula Lesbos). Ca multe alte nume grecești, Euphemos (forma ceva mai tîrzie este Euphemios) este un compus din eu- „bine” și pheme „vorbire”. Ca termen comun, gr. euphemia era folosit în limbajul religios precreștin pentru a desemna tăcerea care urma după îndeplinirea libațiilor (vărsarea unei cupe de vin sau lapte, în cinstea zeilor, după ce cineva și-a muiat buzele în ea); avînd aceeași etimologie cu neologismul eufemism (gr. euphemizein „a vorbi frumos”), vechiul termen păgîn este preluat și de către creștini care îl folosesc – schimbîndu-i sensul – pentru a denumi mulțumirea adresată lui Dumnezeu. Probabil această nouă semnificație a contribuit la răspîndirea numelui Euphemia printre credincioșii din primele secole ale erei noastre; atestat și în inscripțiile creștine latinești, numele a fost purtat de numeroase martire sanctificate și celebrate de biserică, prin cultul cărora Eufemia se răspîndește în Europa (mai cunoscut este cel al unei legendare fecioare din Asia Mică, martiră în timpul împăratului Dioclețian). Preluat din greacă de către slavi (în Galicia, de ex., numele este atestat încă din 1316, iar în pomelnicul de la Horodiște din anul 1484 apar formele Ievfimii, Himi), Eufemia pătrunde și în onomastica noastră; în 1492, într-un document din Țara Românească, fiica jupanului Pîrvu purta numele Fima. După 1500, atestările și formele devin destul de numeroase: Fimia, Himia, Fima și Fiman (forme masculine ca și Efimi, Ifimie, Ifemie), Evfimia, Afemia, iar mai tîrziu Eufimia, Eufemia, Femia, de proveniență cultă. Forma cea mai răspîndită și populară la noi a fost Efimița, astăzi evitată probabil și datorită existenței personajului comic cu același nume din farsa Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale (o operă literară poate contribui atît la popularizarea unui nume cît și la compromiterea lui). ☐ Fr. Euphémie, it., magh. Eufemia, bg., rus. Efimia etc.

Hilda Prenume feminin mai puțin folosit la noi, Hílda reproduce pe cale cultă germ. Hilde, Hilda. Atestat încă din prima jumătate a sec. 7 (Hilda, cea sanctificată de biserică și amintită în calendarul catolic, a trăit între anii 614-654), numele corespunde cuvîntului vechi german de sus hilta, hiltia „luptă, bătălie”, element secundar sau primar de compunere al mai multor nume germanice: Hildegunda, Hildelide, Hildigrim, Clotilda, Matilda, sau masc. Hildebert, Hildegard, Hildebrand (cunoscut mai ales datorită celui mai vechi cîntec eroic german, notat fragmentar în jurul anului 800, Hildebrandslied (Cîntecul despre Hildebrand) etc. Nume simplu format de la cuvîntul amintit sau probabil o scurtare din multe alte nume compuse, Hilda este destul de frecvent în toate țările apusene. Folosit mai demult în Transilvania de populația săsească, Hilda apare și la români în ultima vreme. Un alt prenume din aceeași familie și frecvent în Transilvania este magh. Ildiko, care nu apare în afara zonelor cu populație de origine maghiară. ☐ Fr. Heude, Hude, germ. Hilda, Hilde, it. Ilda, magh. Hilda, Ildiko etc.

borovínă f., pl. e. (Cp. cu sîrb. borovina, lemn de brad, și cu borhot). Munt. Prune puse la fermentat, borhot de prune rămas în cazan. Fig. Iorn. (Mold. sud). Lume multă, gloată: la praznicu cela a fost destulă boroghină (gh îld. v).

AJUNGE, ajung, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București. ◊ Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată. ◊ C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. ◊ Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. ◊ Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale. ◊ Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

TREVESIA Vis., TREVESIA, fam. Araliaceae. Gen originar din partea tropicală a Asiei, insulele din Oceanul Pacific și Arhipelagul Malayez, cca 10 specii, arbuști. Frunze mari, palmat-serate sau palmat-lobate. Flori destul de mari, așezate în umbelă, mai multe formînd o paniculă compusă, petale 7-12 stamine, 7-12, ovar cu 7-12 loji. Fruct globulos sau ovat.

cam av [At: PRAV. 202 / V: can / E: camai] 1 Aproximativ Cam pe vremea aceea trăia bunicul. 2 Destul de... Vremea este cam rece. 3 Mai (mult) Cam rar domn au fost ca Antioh-vodă. 4 (Puțin) prea Săniuța e cam strâmtă pentru copii. 5 (Mai ales înainte de verbe) Mai că... Acest lucru cam supără pe tata.

Ștefan Nume de rezonanță în istoria noastră, vechi și cu largă arie de răspîndire, Ștefán este forma specific românească care continuă gr. Stéphanos. Avînd semnificație clară datorită identității cu subst. stephanos „coroană”, numele era folosit de greci încă din perioada clasică, izvoarele atestîndu-l frecvent începînd cu epoca lui Pericle (după cum aflăm din operele lui Platon, cunoscutul istoric Tucidide, c. 460-396 î.e.n., avea un fiu Stephanos ; după Lexiconul lui Suidas, numele era purtat, în aceeași perioadă, și de fiul marelui tragic grec Sofocle, 497 – c.405 î.e.n.). Sub diferite forme (printre care și fem. Stephanía sau Stefanía), vechiul nume grecesc este bine atestat și în sudul Franței, unde prin sec. 11 – 12, conform datelor dintr-un pomelnic vechi, era al doilea nume masculin ca frecvență. Preluat de slavi (la sîrbi, de ex., este celebru datorită celor patru suverani cu numele de Ștefan, primul dintre aceștia, între 1132-1200, fiind considerat fondator al statului feudal sîrb), numele ajunge la noi într-o perioadă destul de veche și era folosit cu mult înaintea primelor atestări documentare, care urcă pînă în sec. 14. în actele de pînă la 1500 referitoare la Țara Românească, forma cea mai veche este Ștefu (trei persoane, prima din 1388), primul purtător român al numelui Ștefan apărînd la 1437. În Moldova, Ștefan I (1394-1399) deschide lunga serie a celor 13 domni cu acest nume devenit celebru prin faima lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504). Formată din împrumuturi sau creații românești (adică variante și derivate specifice), familia onomastică a lui Ștefan cuprinde numeroși membri, cunoscuți astăzi fie cu funcție de prenume sau nume de familie, fie din toponimie: Ștefan, Ștefănel, Ștefăniță, Ștefănică, Ștefănucă, Ștefănuț(ă), Ștefancu, Ștefanache, Fan(e), Fanea, Fănel, Fănică, Fanache, Fanciu, Ștef(u), Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefin, Șteflea, Stepan, Stețcu, Stețu, Iștfan, Ișpan; fem. Ștefana, Fana, Fănica, Ștefania (mai nou, după modelul franțuzesc modern). ☐ Engl. Stephen, fr. Étienne, Stéphane (formă savantă după modelul german), Stéphanie, germ. Stephen, Stefan, Stephanie, it. Stefano, Stefania, sp. Esteban, magh. Istvan, Stefania, bg. Stefan, Stefania, rus., ucr., Stepan, Stefania etc. ☐ Cei 13 domni ai Moldovei: Ștefan I, Ștefan II, Ștefan cel Mare, Ștefăniță, Ștefan Lăcustă, Ștefan (fiul lui Petru Rareș), Ștefan Tomșa, Ștefan (fiul și asociat la domnie al lui Petru Șchiopul), Ștefan Răzvan, Ștefan II Tomșa, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Lupu, Ștefan Petriceicu; în Țara Românească: Ștefan Surdul, Ștefan Cantacuzino, Ștefan Racoviță. Pictorul Ștefan Luchian, poeții Ștefan Octavian Iosif și Ștefan Petică. Dintre suveranii sîrbi binecunoscut este Ștefan Dușan, rege al Serbiei, iar din 1346, încoronat „țar al sîrbilor și grecilor”; dintre cei cinci regi ai Ungariei îl amintim pe Ștefan I cel Sfînt, c. 997 – 1038, prim rege al Ungariei încoronat de papă în anul 1000 și apoi sanctificat. Filozoful iluminist francez Étienne Ronnot de Condillac, scriitorii Esteban Echeverria, Stéphane Mallarmé, Ștefan George etc. ☐ Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost magistral evocată de Nicolae Iorga, M. Sadoveanu și de B. Ștefănescu-Delavrancea.

Hannibal Prenumele masculin Hánnibal, cunoscut din istoria veche, reproduce prin intermediul formei lat. Hánnibal un vechi nume personal fenician Hannibal sau Hann-i-Baal. Ca și în celelalte limbi semitice, în feniciană erau foarte frecvente numele religioase frazeologice, prin care se exprimau sentimente de recunoștință, încredere, mulțumire etc. față de diferiți zei. În Hannibal se recunoaște cu ușurință numele zeului Baal, divinitate principală la unele dintre popoarele semitice, simbolizînd, la origine, acțiunea binefăcătoare a soarelui. În limbile semitice, de ex. în ebraică, cuv. Baal înseamnă „posesor, stăpîn, domn” și desemna, în Siria și Palestina, o întreagă serie de divinități care nu aveau un nume propriu. Considerate drept proprietari ai locurilor în care stăteau, aceste vechi divinități numite cu termenul generic baal, sînt spirite ale naturii și vegetației. Într-o epocă mai puțin veche Baal devine, în Siria, personificarea stăpînului cerului, fiind înrudit cu zeul babiloneean Bel-Marduç, cultul acestor zei fiind cunoscut și în Egipt, Canaan etc. La Ugarit, în Fenicia, Baal a fost identificat cu Hadas și opus lui Mol (Moloch), cel care îl ucide pe Baal; acesta însă reînvie odată cu moartea lui Mol, cei doi zei reprezintă în fond ciclul anual al vegetației. Cultul lui Baal este atestat și prin prezența sa într-o bogată familie de nume personale, cele mai cunoscute la noi fiind → Baltazar, Hasdrubal „ajutat de Baal” etc. Primul element al numelui în discuție, hann înseamnă „favoare” și este înrudit cu verbul hanan „a avea milă, a face o favoare” prezent și el în multe nume personale dintre care cele mai cunoscute sînt → Ana și → Ion. Cum vocala -i-, care apare între cele două elemente, hann și Baal, este o marcă a genitivului, Hannibal, poate fi tradus deci prin „dar al lui Baal”. Prezența lui Hannibal în onomastica contemporană este legată de moda numelor din istorie reluate în Italia, în epoca Renașterii (un fenomen asemănător s-a produs prin sec. 10, în Bizanț, cînd au fost reintroduse multe dintre numele clasice grecești). Probabil după model italian, Hannibal a fost preluat și în onomastica noastră, împreună cu multe alte nume romane, încă din secolul trecut; destul de rar folosit astăzi, el păstrează amintirea marelui om politic și comandant de oști al Cartaginei (243 – 183 î.e.n.) de numele căruia sînt legate atît celebra victorie de la Cannae, cît și înfrîngerea de la Zama, în urma căreia Cartagina este silită să încheie pace cu Roma, punînd astfel capăt celui de al doilea război punic (218 – 201 î.e.n.). ☐ It. Annibale, magh. Hannibal etc.

MANIERĂ s. f. 1. (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. Maniera după care spaniolii spălă lîna. MN (1836), 42. Două numere să pot compărui în două maniere. ASACHI, E. I, 112/6, cf. III, 310/21. Puțina cunoștință ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor. FILIMON, O. II, 256. Maniera omului de a se exprima. MAIORESCU, CR. III, 410, cf. I, 91. Asta e maniera lui de a lucra. COSTINESCU. Compoziția din găvănoșel, nu știe Didina cum s-o întrebuințeze. . . scrie-i cum să și-o aplice". nu știe exact doza și maniera. CARAGIALE, O. VII, 5. Faptele se petrec într-un mediu orășănesc și între persoane aproape caragialiane, tratate însă în manieră de roman. IBRĂILEANU, S. 4. ◊ L o c. adv. (Franțuzism) De (o) manieră sau de așa manieră = în (așa) chip, : în (așa) fel. Exprimă toată situația de o manieră cu totul nouă. ap. IORDAN, L. R. A. 259. Prezintă lucrurile de așa manieră, încît te convinge. ap. IORDAN, L. R. A. 259. 2. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta (în societate); comportare, ținută. Manierile sale cele simple. PLEȘOIANU, T. III, 87/1. Subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile și manierile sale, ce încă și prin făptura lui cea interesantă. ASACHI, S. L. II, 13, cf. 53. Găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile. NEGRUZZI, S. I, 73. Atrăgea asupră-și, prin maniere și învățătură, admirațiunea curtezanilor celor mai rafinați. HASDEI, I. V. 99. Era la înălțimea spiritului, inimii, manierelor postelnicului. BOLINTiNEANU, o. 454. Prin manierele lui. . . dobîndi amicia și încrederea tuturor căpitanilor. FILIMON, O. I, 270, cf. 104, II, 132. Cu desăvîrșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea. CARAGIALE, O. III, 4, cf. I, 230. Vrai să zici că această femeie cu maniere așa de alese. . . ar merge, în rătăcirea ei, pînă a-și uita cele mai înalte datorii! I. NEGRUZZI, S. III, 227. Eu nu știu ce maniere învață copila asta. C. PETRESCU, C. V. 94. După plecarea lui Simion, Aglaie își schimbă deodată manierele. CĂLINESCU, E. O. ii, 55. Se folosea acum numai de manierele diplomatice. CAMIL PETRESCU, O. II, 528. Cunoaște manierele de la curte, vînează, joacă șah. LL I, 91. ◊ Codul manierelor elegante v. c o d. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bunăcuviință. V. r e s p e c t. Feliul cum se purta bătrînul cu musafirii săi și maniera. . . cu care-i slujea. . . făcea mai mult decît vinul. CONTEMPORANUL, VI₁, 385. Îmbrăcămintea îi era destul de bună și maniera destul de vădită, ca să creadă fiecare că e cineva. ARDELEANU, S. 55, cf. SEBASTIAN, T. 123. 3. Totalitatea procedeelor (tehnice) care alcătuiesc stilul particular al unui artist. Acest haracter al [stilului] scrierii se numește manieră a autorului. HELIADE, O. II, 25, cf. 43. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice datorită cărora se ajunge la artificialitate. Între stil și manieră este aceeași deosebire ca între organismul necesar al ființei vii și structura voită a lucrului artificial. CARAGIALE, O. III, 61. ◊ Loc. adj. De manieră = (despre lucrări de artă) manierist. Acestei greșeli datorim potopul producerilor de manieră în arte și-n litere. CARAGIALE, O. III, 80. – Pronunțat: -ni-e-. – Pl.: maniere și (învechit) manieri. – Din fr. manière.

PITAGOREÍSM (PITAGORISM) (< germ., după fr.) s. n. mișcare religioasă și filozofică din Grecia antică inițiată de Pitagora în sec. 6 î. Hr. și atingând în dezvoltarea sa istorică un larg evantai de interese legate de politică, misticism, muzică, matematică și astronomie. Numitorul comun pentru pitagoricieni, de-a lungul secolelor, a rămas adeziunea la numele, credințele și practicile religioase și științifice ale întemeietorului; nemurirea și transmigrarea sufletelor; ascetismul; regulile dietetice și conduita morală prin care sufletul se purifică și intră în comuniune cu cosmosul divin; concepția că toate lucrurile sunt numere, Universul fiind esențialmente matematic și, deci, legarea posibilității cunoașterii naturii de matematică. Deși pitagoricienii s-au scindat destul de devreme în „acusmatici” sau „pitagoriști”, preocupați mai mult de latura mistică și rituală, și „matematici”, reprezentând latura științifică, în general, combinația dintre religie, matematică și filozofie a rămas o caracteristică esențială a p. și a exercitat o atracție deosebită asupra filozofilor greci.

ARGOU s. n. (< fr. argot); limbaj social convențional, folosit mai ales de vagabonzi, cerșetori și delincvenți pentru a nu fi înțeleși de restul societății (în special de autorități). A. are un vocabular special, alcătuit din cuvinte din limba comună, dar cu alte sensuri decât cele cunoscute, din cuvinte regionale și din cuvinte străine. El este întrebuințat cu structura gramaticală a limbii din țara în care se folosește. Elemente de a. cunoscute de masa vorbitorilor și tocite ca semnificație sunt folosite, nerecomandabil, și de unii militari în termen, de studenți sau de elevi. Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută. În limba română există elemente de a. folosite cândva (unele și azi) aproape numai oral și reprezentate prin cuvinte obișnuite din limba comună, cu alte înțelesuri, ca de exemplu: sticlete, copoi sau caraliu „polițist”, găină „pălărie”, bicicletă „ochelari”, fasole „dinți”, casma „mână”, mănăstire, facultate sau mititica „închisoare”, bilă sau cutiuță „cap”, șase! „atenție!”, ciripitor „denunțător”, potol „mâncare”, broască „poșetă” etc.; prin cuvinte regionale, ca de exemplu: pârnaie („oală de pământ”) cu sensul de „închisoare”, tărtăcuță, tigvă, devlă sau bostan „cap”; prin cuvinte împrumutate din limba țigănească sau derivate din acestea, ca de exemplu: mișto „foarte bun”, „foarte frumos”, gagiu „individ”, „iubit”, baftă „noroc”, șucăr „frumos”, lovele sau mardei „bani”, haleală „mâncare”, a mangli „a fura”, a soili „a lenevi”, a hali „a mânca” etc. și din limba rusă, ca de exemplu denghi „bani” (azi este la modă cuvântul de argou verzișori „dolari”). Este cunoscută folosirea abuzivă nejustificată (deoarece există destule alte cuvinte decente în limbă care spun mai mult), vulgară și degradantă – de către mulți tineri – a cuvântului de origine țigănească mișto, cu valoare substantivală, adjectivală sau adverbială (de superlativ absolut) pentru aprecierea unui film, a unei piese de teatru, a unui obiect oarecare, a unei acțiuni, a unei persoane etc. Din limbajul militarilor de altădată consemnăm, tot ca elemente de a., cuvintele fetiță „mitralieră”, felicitare „ordin de chemare” și icre „bombe”. Acțiunea de cultivare a limbii române îngustează tot mai mult aria de răspândire a acestor elemente, obligându-le în cele din urmă să dispară odată cu vechile mentalități.

NUVELĂ (< fr. nouvelle; it. novella, noutate, nuvelă) Creație epică în proză, cu o acțiune mult mai dezvoltată ca a schiței, pusă pe seama mai multor personaje, ale căror caractere se desprind dintr-un puternic conflict și printr-o intrigă mai complexă. Dimensional, nuvela se situează între schiță și roman, la origine, ea confundîndu-se cu povestirea. Nuvela apare în literatura italiană încă din secolul al XIII-lea, termenul nuvelă fiind folosit în Decameronul lui Boccacio. La început, tematica nuvelei și-a avut sorgintea în literatura anecdotică medievală, în povestirile populare. Epoca ei de înflorire este secolul al XIX-lea, ilustrată de scriitori ca G. de Maupassant, A. Cehov, M. Twain, J. London ș.a. Ca specie, nuvela poate fi romantică (ex. O alergare de cai, Zoe de C. Negruzzi; Buchetiera de la Florența de V. Alecsandri); realistă (Moara cu noroc, Gura satului, Vecinii de I. Slavici); naturalistă (Culcușul de L. Rebreanu); umoristică (Călătorului îi șade bine cu drumul de I.Al. Brătescu-Voinești; Înzăpeziții, Timotei Mucenicul, Învingătorul lui Napoleon, de D.D. Pătrășcanu), iar după tematica ei, psihologică (O făclie de Paști de I.L. Caragiale), de caracter (Domnul Vucea, Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea), istorică (Sobiețchi și Românii, Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi), socială (Lîngă apa Vodislavei de Gala Galaction). Nuvela se caracterizează prin calități de concentrare, de măsură și de stăpînire a efectelor fără alunecări în digresiuni de tot felul. Tehnica ei compozițională se bazează pe eliminare și pe selectare. Arta nuvelistului constă în a sugera cît mai multă viață intr-un spațiu relativ restrîns și cu o mare economie de amănunte. Datorită acestor cerințe acțiunea nuvelei începe foarte aproape de deznodămînt, antecedentele din viața personajelor fiind succint narate în expozițiune. De asemenea, intriga nuvelei nu rezultă din acumulare de incidente variate sau digresiuni, ci întotdeauna din situații și incidente „limită”, cu ajutorul cărora se pot contura adînc caracterele, chiar într-un spațiu destul de concentrat. Cu materiale faptice puține, dar cu multă măiestrie organizate, se conturează caracterele personajelor care rămîn adînc întipărite și-și păstrează vigoarea și prospețimea.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Penelopa Prenume feminin modern, preluat pe cale cultă din mitologia greacă, Penelopa amintește de eroina cu același nume din Odiseea lui Homer, soția lui Ulise și mama lui Telemah. Rămasă credincioasă soțului timp de douăzeci de ani cît acesta a lipsit din Itaca, Penelopa și-a amăgit mereu pețitorii cărora le promisese că va alege pe unul dintre ei drept soț numai după ce va termina de țesut o pînză minunată, începută ziua și destrămată tot de ea noaptea (Pînza Penelopei a devenit simbol al unui lucru ce nu va fi terminat niciodată). Povestea eroinei lui Homer este interesantă și din punct de vedere lingvistic, căci una dintre interpretările curente ale numelui gr. Penelópe vede în acesta un compus a cărui semnificație ar fi „cea care face (sau desface) pînza (țesătura)”. Dacă etimologia ar fi corectă, ar însemna că legenda a fost creată pentru a exemplifica numele. Vom aminti și o altă ipoteză referitoare la semnificația originară a numelui și anume aceea care „traduce” gr. Penelópe prin „albă, strălucitoare”. Destul de rar la noi, numele circulă în mai multe forme: Penelopi, pare mai apropiată de pronunția neogrecească Pinelópi, Penelope, forma veche grecească și Penelopa, formă refăcută prin care numele este încadrat în categoria femininelor terminate în -a-.

*EXPERIENȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Încercare, faptul de a fi încercat: am făcut destul ~ cu dînsul, dar văd că nu e bun de nimic ¶ 2 Cunoaștere a lucrurilor după multă observațiune și practică: un medic fără ~; am căpătat destulă ~ în călătoriile mele ¶ 3 Încercare de a vedea cum se petrece un lucru: ~ de fizică, de chimie [fr.].

CALABALÎC, calabalîcuri, s. n. 1. Obiecte de tot felul în dezordine (în special) bagaj cu care călătorește sau se mută cineva. Se întoarse către șosea și rîse... ținîndu-și mereu calabalîcurile subsuoară. DUMITRIU, V. L. Țin foarte mult să se știe că calabalîcul meu, afară de ogheal, saltea și pernă... se mai alcătuia și dintr-o ghitară. HOGAȘ, DR. II 46. Între o mulțime de mobile stricate și calabalîcuri grămădite, văzui, într-un unghi, un morman de cărți și hîrtii. BĂLCESCU, O. I ♦ 317. Fig. (Glumeț) Bagaj de cunoștințe. Dee, răspundeam eu după un moment de trudă înadins a memoriei mele, cu scotocirea, parcă greoaie, prin calabalîcul sărăcăcios al latineștii mele. HOGAȘ, DR. II 120. 2. Gloată, lume multă. Pe cînd însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalîc și le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ISPIRESCU, L. 353. De multe ori am dormit pe scîndură în odaia cîrciumii, cu destul calabalîc de copii. GOLESCU, Î. 172. 3. Scandal, sfadă, ceartă. – Variantă: calabalic (NEGRUZZI, S. III 23, ȘEZ. II 151) s. n.