1) haĭt n., pl. urĭ (rut. hatĭ, zăgaz, canal de abătut apa. V. hat 2). Est. Ĭezitură făcută p. a strînge apă maĭ multă și a-ĭ da drumu la nevoĭe ca să pornească plutele cînd apa nu e destul de adîncă: haĭtu cel mare se rupsese de revărsarea apelor (Sov. 200). Apa strînsă așa: vine hăĭtu. V. hăĭtaș 2, undă, zăpor.