SENS, sensuri, s. n. 1. Înțeles, semnificație, accepție. Sens propriu. Sens figurat. ▭ Iar din toată învălmășeala asta... ieșea ceva care dădea un sens pămîntesc iadului. POPA, V. 215. ♦ Conținut noțional sau logic. Ce să adaug? Îmi dictezi de un sfert de oră cuvinte fără nici un sens. BARANGA, I. 188. Nu înțeleg semnele chineze, dar ilustrațiile mă ajută să pricep sensul povestirii. STANCU, U.R.S.S. 153. 2. Temei rațional, logică, rațiune; noimă. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. La ce?... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu, chip zîmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? EMINESCU, O. I 40. ♦ Rost, scop, menire. Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soartă. EMINESCU, O. I 36. ◊ Loc. adv. Fără sens = fără rost, la întîmplare. Merg acum fără sens. Știu că trebuie să cobor la gară, însă n-o iau într-acolo. SAHIA, N. 24. 3. Direcție; orientare. În gara Mărășeștilor s-au aprins luminile și din ea au plecat două trenuri în sensuri opuse. SAHIA, N. 24. ◊ Sens unic = sistem de circulație (aplicat în special pe străzile cu mare afluență) potrivit căruia toate vehiculele trebuie să circule într-o singură direcție, pe toată lățimea părții carosabile. 4. (În expr.) Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. Într-un anumit sens, nu-ți trebuie prea mult curaj, ca să alergi înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 398. În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva. [Brîncoveanul] era destul de tare pentru a-și permite să trăgăneze executarea unei porunci... pînă-și va procura alta, în sensul său. IORGA, L. I 348.