Simion Nume vechi, răspîndit și destul de frecvent la noi, Simión continuă ebr. Shimeón, purtat în V.T. și N.T. de mai multe persoane. Acceptată de mulți specialiști și astăzi, etimologia care apare chiar în Geneză („Leea... a zis: Domnul a auzit... și mi-a dat și pe acesta. De aceea i-am pus numele Shiméon”) are la bază vb. shama „a auzi”, „a îndeplini”. Ca toate numele biblice, ebr. Shimeón intră în Europa prin intermediar grecesc; dar alături de forma normală Symeon, mult mai frecvent este în textele evanghelice gr. Simon. Explicația acestei modificări, cu urmări în antroponimia europeană, se află probabil în faptul că ebr. Shimeon a fost apropiat de un vechi și frecvent nume grecesc, Simon, la origine un supranume format de la adj. simós, simé, simón „cîrn” (de aici Simonides, nume purtat de poetul din Keos, c. 556 – c. 467, reprezentant, alături de Pindar, al poeziei dorice) și echivalent cu numele de familie Cîrnu sau Camus (la francezi). Cum era și normal, aproape toate personajele care apar în Biblie au fost celebrate cu mult fast de biserică, prin cultul acestora numele răspîndindu-se în Europa; în afară de apostolul Petru (numit la început Simon) și de Simion Zilotul sau Cananeeanul, o poveste interesantă are călugărul sirian Simion Stilpnicul (c. 388 – 459) numit așa după credințele care îi atribuiau funcția de „a ține vînturile” sau stîlpii pe care este sprijinit pămîntul. A trăit retras, pe o stîncă în deșert, iar apoi, în vîrful unui stîlp (s-a născut astfel o întreagă grupă de „stîlpnici”, dintre care mai cunoscut este unul din Antiohia, mort în 597). Prin intermediul lat. Simon, Simonis numele se răspîndește în apusul Europei (cu toate că apare și forma grecească normală Simeon, aceasta este foarte rară și li- vrescă); preluate de slavi, cele două forme grecești sînt confundate încă din vechea slavă, în care apar Simonu, Sumeonu, Semeonu fără a se mai continua și distincția dintre personaje. Suferind diverse modificări pe teren slav (în limbile slave răsăritene, de ex., se ajunge la forma Semén, primul -e- fiind comun și bulgarei, iar al doilea, prin simplificarea lui -eo-), numele ajunge apoi la români pe două căi, una savantă (adică prin cărți de cult) și cealaltă populară. Dacă adăugăm transformările pe teren românesc și alte influențe primite în cursul timpului, vom ajunge la un mare număr de forme, variante și derivate care formează familia onomastică a lui Simion, atestate încă de la începutul sec. 15 în documentele Țării Românești sau ale Moldovei: Simeon, Semion, Simioana, Simin, Simina, Sămina, Siminel, Siminic, Siminica, Simi, Siman, Simca, Sema, Seman, Semen, Seminea, Semenic, Semca, Sima, Simu(l), Simache, Simcea, Simoc, Simota, Simon, Simona, Simoneta, Simonela, Simonica etc. Astăzi sînt folosite ca prenume masc. Simion, Siminel și fem. Simina, Simona (și derivatele). Cuvîntul simonie „trafic de lucruri sfinte” are la bază tot numele personal în discuție și amintește de un personaj al N.T., Simon Magul din Samaria, care a vrut să cumpere cu bani puterea de a face miracole. ☐ Engl. Simon, fr. Simon (și derivatele Simonel, Simonet, Simonin), Siméon, fem. Simone, Simonne, germ. Simon, it. Simone, Simona, Simonetta, sp. Simón, mag. Simon, Simeon, Semjen, Szimona, Szimonetta, bg. Simeon, Simon, Simona, rus. Semion, Simon etc. ☐ Simion Ștefan, mitropolit al Transilvaniei, prin grija căruia s-a făcut prima traducere românească integrală a Noului Testament (Bălgrad, 1648), Simion Bărnuțiu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania, geograful Simion Mehedinți, matematicianul Simion Stoilov. Dintre personalitățile istorice, Simeon I, cneaz și țar renumit al bulgarilor din sec. 9-10, Simon Bolivar, conducător al luptei de eliberare din America de Sud etc.