ISPITIRE, ispitiri, s. f. I. Acțiunea de a ispiti și rezultatul ei. 1. Ademenire, tentație, seducere, momire. 2. (Învechit) Încercare (prin care trece cineva în viață). Numai încetul cu încetul... prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții. SLAVICI, O. II 109. 3. (Învechit) Experiență. Ispitirea fost-au totdeauna Prea bună la om sfătuitoare; Ispitirea dară să ne spună Monarhia ce feliu de urmări are. BUDAI-DELEANU, Ț. 353. II. (Învechit) Demers, intervenție. Femeia... făcu oarecare rugăciuni și ispitiri zadarnice pentru a mîntui pe soțul ei. BĂLCESCU, O. II 199.