Mircea Nume cu veche tradiție și faimă în istoria românilor, frecvent și astăzi, Mírcea este cu siguranță de origine slavă, corespondentele sale fiind nume obișnuite la bulgari, sîrbi, croați, ucraineni, ruși etc. în onomastica slavă Mírce, Mírcea, Mírceo etc. sînt la origine hipocoristice formate cu suf. -ce (productiv și astăzi) de la un radical mir-, foarte frecvent în numele personale compuse, atît ca prim element (Miroliub, Miroslav), dar mai ales ca element secundar (Borimir, Vranimir, Dobromir, Cazimir, Liubomir, Radomir, Stanimir, Strașimir, Tihomir, Velemir, Vladimir etc.). Originea și semnificația lui -mir sînt destul de controversate, propunîndu-se apropieri de mir „pace”, mir „lume” sau de mai vechiul mer „mare, ilustru, celebru”, acesta din urmă cu interesante corespondențe în onomastica greacă (-moros), celtică (-maros), germanică (-mar). Cum unele dintre numele amintite au vechi atestări cu forma -mer, ultima ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că explică elementul în discuție în context onomastic, o primă și importantă cerință în etimologia numelor proprii. Nu poate fi negat faptul că -mer, nemaifiind înțeles, a fost apropiat de mir „pace, lume” această „interpretare” sporind într-adevăr popularitatea compuselor amintite. Cum numeroase compuse cu -mir- au circulat frecvent în vechea onomastică românească (și alături de ele chiar hipocoristicul Miru, cu diferite derivate), Mircea a avut o serioasă bază de susținere, astfel explicîndu-se și frecvența sa în documentele muntenești sau moldovenești (de exemplu numai în Țara Românească, pînă la 1500, sînt atestate în documente 11 persoane care purtau acest nume, frecvență destul de mare dacă ne gîndim că numărul celor care au avut șansa să rămînă în acte este foarte mic). Nu este lipsit de însemnătate faptul că dintre cei 11 Mircea menționați în documente, un purtător era domn, doi erau fii de domni și restul boieri. Cu o circulație restrînsă inițial și limitată la un anumit mediu, Mircea se generalizează destul de repede și devine obișnuit la români, care îl folosesc ca prenume independent mult mai frecvent decît popoarele slave. ☐ Patru domni ai Țării Românești, începînd cu Mircea cel Bătrîn, domn al Țării Românești, 1386 – 1418, apărător al independenței naționale în fața pericolului otoman, bun organizator, comandant militar și diplomat (autointitulîndu-se în actele diplomatice sau de cancelarie: „Io Mircea mare voievod și domn singur stăpînitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului, Severinului și de amîndouă părțile peste toată Podunavia, încă pînă la Marea cea Mare și singur stăpînitor al cetății Dîrstor”) și sfîrșind cu Mircea Ciobanul (1545 – 1559, cu întreruperi).