PRIVITOR, -OARE, privitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) (Cel) care privește, care se uită (la cineva sau la ceva). La locul întîmplării se și adunase o roată neagră de privitori. C. PETRESCU C. V. 34. Văzînd pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc. COȘBUC, P. I 58. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. ◊ Loc. prep. Privitor la... = referitor la... relativ la... asupra, despre. Notele privitoare la viața intimă a lui... Turgheniev sînt destul de restrînse. SADOVEANU, E. 233. Proiect privitor la întrebuințarea... veniturilor asociațiunii. ODOBESCU, S. I 475. ♦ (Substantivat, învechit) Persoană care asistă la o reprezentație teatrală; spectator. Multe scene sînt cu adevărat dramatice și vrednice a mișca sufletul privitorilor. CARAGIALE, O. III 221. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul și pe patru Totuși tu ghici-vei chipu-i. EMINESCU, O. I 196. Altul zicea ca să se tipărească piesa și să se împartă la privitori. NEGRUZZI, S. I 342.