LÂNA DE AUR, ordin cavaleresc înființat în 1429, la Bruge, de către Filip cel Bun, duce de Burgundia, în onoarea iubitei sale Marie de Crumbrugge, care avea un păr auriu-roșcat. Alcătuit inițial din 24 de cavaleri, și-a mărit numărul la 50, mare maestru fiind ducele de Burgundia. În 1477, când Burgundia a intrat în stăpânirea Habsburgilor, împăratul a devenit mare maestru.

Pyramus, tînăr babilonean, îndrăgostit de Thisbe. Încălcînd voia părinților, care se opuneau căsătoriei lor, cei doi tineri comunicau într-ascuns noaptea prin crăpătura unui zid care despărțea casele lor. O dată, ei au hotărît să se întîlnească în afara cetății, în apropierea unui mormînt. Ajungînd acolo prima, Thisbe a dat cu ochii de o leoaică, care venise să se adape la un izvor apropiat. Îngrozită, fata a luat-o la fugă și s-a ascuns. În grabă ea și-a pierdut însă vălul, pe care leoaica, găsindu-l, l-a sfîșiat în bucăți. Pyramus sosește și el. N-o vede pe Thisbe la locul cuvenit, dar zărește vălul sfîșiat de ghearele fiarei, își închipuie că iubita sa a fost ucisă și, cuprins de desperare, se sinucide, străpungîndu-se cu sabia. Thisbe iese între timp din ascunzătoarea ei și se înapoiază la locul hotărît. Îl găsește însă acolo pe Pyramus mort și-i împărtășește soarta, folosindu-se de aceeași sabie.

KLEIST [klaist], Heinrich (Wilhelm) von (1777-1811), scriitor german. Influențat de Schiller și, în special, de Goethe, este unul dintre reprezentanții de seamă ai comediei germane moderne („Ulciorul sfărâmat”). Drame de inspirație medievală sau patriotică („Kätchen din Heilbronn”, „Prințul de Homburg”). Nuvele de o remarcabilă modernitate și concizie („Marchiza d’O”, „Povestea lui Michael Kohlhas”). Eseuri; corespondență. S-a sinucis (în spiritul romantismului) împreună cu tânăra sa iubită Henriette Vogel.

Samson m. judecător în Izrael timp de 20 de ani, vestit prin puterea-i extraordinară, bătu adesea pe Filisteni; trădat de iubita sa Dalila, care îi tăiă părul pe când dormia, el căzu în mâinile dușmanilor săi.

AMOREZ, amorezi, s. m. (Astăzi rar) Adorator, îndrăgostit. Vorbeau despre el, spunînd nu drăguțul, nu amorezul, ci logodnicul domnișoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Plopii, umbre solitare... Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră. TOPÎRCEANU, S. A. 30. Pe-acea mare înălțime singuri doi tineri scăpară, Gingașa fată Selmina ș-amorezul său iubit. NEGRUZZI, S. II 7. ♦ Prim-amorez = actor care interpretează pe scenă rolul tînărului îndrăgostit.

BLESTEMA, blestem, vb. I. 1. Tranz. (Și în forma populară blăstăma) A spune, a rosti, a exprima un blestem împotriva cuiva (v. afurisi); a invoca abaterea unei nenorociri asupra cuiva. În «Venere și Madonă» poetul învinuiește, blestemă pe iubita sa. GHEREA, ST. CR. I 143. Plimbă-se călugării, Blestemîndu-și părinții, De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Urmat de propoziții secundare arătînd felul nenorocirii) Împărăteasa își blăstămă fata ca să se facă pasăre verde și nouă ani să trăiască în codru. BOTA, P. 105. ◊ Absol. Femeile au început să țipe, să ocărască și să blesteme. PAS, L. I 31. ◊ Refl. reciproc. Hai să ne blăstămăm, și care dintre noi amîndoi a fi mai meșter, acela să ieie banii! CREANGĂ, P. 58. 2. Intranz. A înjura, a ocărî cu vorbe urîte, a rosti vorbe de hulă; a huli. Femeia blestema de ciudă... mai ales că și pruncul plîngea în leagăn. CAMILAR, TEM. 82. ◊ Tranz. (Cu privire la un moment din viață, la viață, soartă etc.) A cîrti, a se revolta împotrivă-i. Viața nu-mi blestem Și nici moartea nu mi-o chem. MACEDONSKI, O. I 39. 3. Prez. ind. accentuat și: blestem. – Prez. ind. pers. 3 și: blesteamă (GHEREA, ST. CR. I 143). – Variante: (popular) blăstăma, blastăm și blăstăm, blăstema vb. I

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

CULCA, culc, vb. I. 1. Refl. (Subiectul este o ființă) A se întinde, a se așeza în poziție orizontală (de obicei spre a dormi sau a se odihni). D-ta te-i culca în căruță și eu te-oi străjui toată noaptea. CREANGĂ, P. 128. În pat se-ntinde drept Copila să se culce. EMINESCU, O. I 168. Neștiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copaci și adormi. POPESCU, B. IV 36. Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. ◊ Expr. A se culca pe lauri v. lauri. A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a dormi fără grijă, a nu se sinchisi de nimic. Nu crez să se fi culcat pe urechea aia și să fi stat numai așa, cu degetul în gură. ISPIRESCU, L. 257. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = mută-ți gîndul, ia-ți nădejdea, nu mai păstra nici o speranță. Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche, din partea noastră. CREANGĂ, P. 188. Tot eu am să-ți fiu clironom... Culcă-te pe-acea ureche! ALECSANDRI, T. 819. A se culca (o dată) cu găinile v. găină. ◊ Tranz. (De obicei cu privire la copii sau la bolnavi) Cînd venea la urmă seara ne duceau ca să ne culce. MACEDONSKI, O. I 10. Îl îngrijiră și-l culcară între ei în pat. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată. CREANGĂ, P. 249. ♦ Tranz. fact. A pune (pe cineva) să se întindă la pămînt cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). Comanda elevilor drepți, îi culca prin clasă sau îi punea să facă pas alergător printre bănci. SAHIA, N. 58. ♦ Tranz. (Cu privire la obiecte, părți ale corpului etc.) A așeza, a pune, a așterne, a întinde. Mi-am culcat capul pe lutul străbun. BENIUC, V. 27. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci. EMINESCU, O. I 75. Îi veni-n gînd carul alături să-l puie, Ca tăind [copacul] să-l culce, drept în car să cază. PANN, P. V. I 87. ◊ Fig. Plopii... Stau de veghe la fereastră Și pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎRCEANU, S. A. 30. ◊ Refl. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă și nimic n-ar mai fi putut ține în loc desțelenirea pămîntului. CAMILAR, TEM. 89. Cu ochii plînși stelele toate se duc Pe patul de nori să se culce. GOGA, P. 53. O lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce. EMINESCU, O. I 179. 3. Tranz. (De obicei cu determinarea «la pămînt»; cu privire la ființe) A ucide. O ridică [furca], o răsuci și dintr-o singură lovitură îl și culcă la pămînt. MIHALE, O. 508. C-o lovitură îl voi culca la pămînt. ISPIRESCU, L. 222. Vine unul și-ți istorisește, bunăoară, că... a culcat la pămînt pe ursul care se răpezise asupră-i. ODOBESCU, S.III 48. ♦ (Cu privire la plante sau arbori) A tăia (cu coasa sau cu securea), a doborî. Valuri de oameni tălăzuindu-se pe deasupra munților se abat... și culcă pădurile la pămînt. BOGZA, C. O. 372. M-am pus rău încă de pe timpul războiului cu o chestie pe care o dibuisem: culcase un moșier la pămînt o pădure a statului și lemnele le vînduse tot statului. PAS, L. II 125. ♦ Refl. Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pămînt.

ÎMPĂRĂTIȚĂ, împărătițe, s. f. (Popular și arhaizant) Împărăteasă; fată de împărat. Mare mîhnire a avut Kira-Împărat pentru pierderea iubitei sale împărătițe. SADOVEANU, D. P. 13. Știu, fetiță-mpărătiță, dar nici frică n-am, nici teamă. EMINESCU, L. P. 131. Eu nu voi putea face pe mărita împărătiță să rîdă. ȘEZ. I 209.

MONDEN, -Ă, mondeni, -e, adj. Care ține de viața de lux și de petreceri; care reflectă sau privește o astfel de viață. Ducesă celebră în carnetul monden al Parisului. C. PETRESCU, C. V. 169. Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari mondeni. VLAHUȚĂ, O. A. 212.

ÎNFOCAT, -Ă, înfocați, -te, adj. 1. Înfierbîntat peste măsură, fierbinte, aprins, incandescent. Armăsarul suflă... aer înfocat. ISPIRESCU, L. 31. Dă poroncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie. CREANGĂ, P. 249. ◊ (Prin exagerare) Cucoarele... vin din fundul lumii, de prin clime înfocate. ALECSANDRI, P. A. 119. ♦ Care răspîndește căldură mare, care arde și dogorește ca focul. Soarele răsărea mare, înfocat, și crîngurile și cîmpiile pline de rouă se umpleau de fulgere de lumină. SADOVEANU, O. I 254. După zilele acestea lipsite de scînteiere, soarele răsări într-o dimineață înfocat, vărsînd parcă flăcări, încălzind totul în cîteva clipe. GÎRLEANU, L. 41. O geană roșie răsări-ntr-un vîrf și crescu repede, iar după cîteva clipe rotogolul înfocat [al soarelui] scăpăra de lumină și de tinerețe. SANDU-ALDEA, U. P. 102. ♦ Fig. (Despre ochi) De foc, focoși, scînteietori, vii. Mă privea cu ochii mari, înfocați. SADOVEANU, O. I 315. Doi ochi strălucitori și înfocați, doi ochi de drac... priveau din fundul căruței... Cine a văzut în viața sa asemenea ochi... nu-i mai uită niciodată. CONTEMPORANUL, III 618. Ochii săi negri, mari și înfocați, părul său lung... DACIA LIT. 260. ♦ De culoarea focului, roșu-aprins. Avea... o barbă înfocată, revărsată pe piept. SADOVEANU, P. M. 154. Și pe purpura-nfocată, în lădițe de sandal, Floarea tainică de lotus întristat se vestejește. MACEDONSKI, O. I 104. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele... toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. 2. Fig. Însuflețit, înflăcărat, pasionat. Cu prilejul discuției înfocate ce s-a încins asupra artei pentru artă și a artei tendenționiste, s-a spus aproape tot ce se poate spune despre această miraculoasă artă pentru artă. IONESCU-RION, C. 99. Uimit, nebun de dragoste, tînărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. ALECSANDRI, O. P. 120. ◊ (Poetic) Viața însă nu-ncetează... Din cenușa cea mai rece izbucnește înfocată. MACEDONSKI, O. I 31.

NEGRĂIT, -Ă, negrăiți, -te, adj. Care nu poate fi exprimat în cuvinte; nespus, de nedescris; extraordinar. A venit un timp cînd crinii s-au înmulțit prodigios... I-am cules cu farmec negrăit din grădini. GALACTION, O. I 340. E de o frumuseță negrăită drumul acesta, pînă sus, la Polatiștea. VLAHUȚĂ, R. P. 65. Ce bucurie negrăită au sîmțit ea! SBIERA, P. 55. ◊ (Legat de un adj. sau adv. prin prep. «de», dă acestora o valoare de superlativ) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. EMINESCU, O. I 179.

PONEGRIRE, ponegriri, s. f. Acțiunea de a ponegri și rezultatul ei; bîrfire, defăimare. Un om care iubește își varsă focul împotriva iubitei sale... exagerînd în ponegrire, cum exagerase înainte în idealizare. GHEREA, ST. CR. I 153.

SASTISI, sastisesc, vb. IV. Refl. 1. (Grecism învechit) A se tulbura, a se zăpăci, a se fîstîci, a se emoționa, a se intimida. Copila, sastisită de-atîta lume străină l-a apucat de pulpana jachetei... gata să plîngă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Ce vă sastisiți?... Vă iubiți?... Să vă fie de bine. ALECSANDRI, T. I 144. ♦ Tranz. A tulbura, a deranja. Blajina localnică stăpînire ne-a îngăduit să trăim ca în sînul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri. ODOBESCU, S. III 218. 2. A se plictisi, a fi sătul de ceva. ◊ Tranz. L-au sastisit politicianii tîmpiți. REBREANU, R. I 183.

VIOLENT, -Ă, violenți, -te, adj. 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu violență, cu intensitate mare; puternic, intens. În cuvintele cu care-i recomandă pe iubita sa, se arată lot vîrtejul de simțiminte violente ce-i rup inima. GHEREA, ST. CR. III 282. Ieri a fost cald; astăzi, ploaie și pîclă, după o furtună violentă. CARAGIALE, O. VII 12. Un vînt rece și violent începu să bată de la coasta Europei. BOLINTINEANU, O. 270. (Adverbial) Un cîine începu să latre violent. CĂLINESCU, E. O. I 124. ♦ (Despre culori, lumină, surse de lumină) Intens, viu, puternic, tare, țipător. Îmi aduc aminte de-o întîmplare care a rămas pentru totdeauna zugrăvită în culori violente dinaintea ochilor mei. SADOVEANU, O. VIII 128. Trecea la colțuri cu lămpile violente de cinematograf. C. PETRESCU, Î. II 158. Culori violente scot în iveală siluete mișcătoare de femei. ANGHEL, PR. 173. ◊ (Adverbial) Nu vor obține, cu tablourile lor, nici cel puțin întîietatea asupra unei gravuri violent colorate. MACEDONSKI, O. IV 106. 2. (Despre oameni și despre caracterul lor) Care are accese de furie, care se lasă condus de mînie, care se aprinde ușor, se înfurie repede, are manifestări nestăpînite; coleric, impulsiv, furtunos, năvalnic. Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent. CARAGIALE, O. III 128. ◊ (Adverbial) Mișu, subțirel și slăbuț, în picioare, gesticula violent, ca și cum s-ar fi luptat cu întunericul. REBREANU, R. I 65. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care trădează violență, impulsivitate, nestăpînire, agresiune. Clopotul suna stins printre glasuri violente. DUMITRIU, N. 41. 3. Care se face cu forța; brutal, silnic. Era un copac putred, trunchiul era prea slab, ca să mai țină coama. Ce mai trebuiau lovituri violente? CARAGIALE, O. III 153. ◊ Moarte violentă = moarte produsă de o rană, de un accident, de un act de violență sau de altă cauză nefirească. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingindu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77.

SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a omului și a animalului de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul organelor senzoriale specifice; simțire. La o cîrmire a vieții, simțurile, unul cîte unul, încep să se întunece. DELAVRANCEA, A. 79. ♦ Delectare a simțurilor; gust (II 4). Elescu îi înșiră numele acelor obiecte destinate a satisface simțurile iubitei sale. BOLINTINEANU, O. 462. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitațe. [Lara] vrea Nimic să nu-și refuze din tot ce simțul cere. MACEDONSKI, O. I 261. 2. Capacitate a omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. [Caragiale] avea în grad înalt simțul limbii și al posibilităților ei. IBRĂILEANU, S. 61. Cetățeanul turmentat, persoană simbolică, după cum am zis, prin ignoranța lui, prin lipsa de simț politic. GHEREA, ST. CR. I 346. Oricît de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru. EMINESCU, N. 35. ◊ (Franțuzism învechit) Simț comun = bun-simț. Nu-mi pasă de critica domnului acelui. – Și pentru ce nu-ți pasă? – Pentru că n-are simțul comun. NEGRUZZI, S. I 259. Simț moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simț practic = îndemînare în a rezolva diferite chestiuni. ◊ Expr. A avea simțul răspunderii (sau simț de răspundere) v. răspundere.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

despărțitor, ~oare [At: CANTEMIR, I. I. I, 240 / Pl: ~i, ~oare / E: despărți + -tor] 1 a Care face un tot să-și piardă coeziunea. 2 a Care descompune un întreg. 3 a Care divizează o unitate. 4 a Care separă în părți componente. 5 a Care îndepărtează părțile unui întreg. 6 sn (Mat; înv) Împărțitor. 7-8 smf, a (Fig) Învrăjbitor. 9 a (Înv) Despicător. 10 sn (Ccr) Unealtă cu care se despică ceva. 11 a Care desprinde un element de altele de aceeași natură. 12 a Care izolează elemente ale unui tot. 13-14 sn, a Desfăcător. 15 a Care rupe o parte din ceva. 16 a Care îndepărtează elemente identice sau diferite. 17 a (Pan; înv) Care deosebește. 18-19 smf, a (Persoană) care face pe cineva să renunțe (la un obiect,) (la o credință religioasă sau) la o convingere. 20-21 smf, a (Persoană) care face alte persoane să nu mai fie împreună (temporar sau) definitiv. 22-23 smf, a (Persoană) care face pe cineva să plece în altă parte (temporar sau) definitiv. 24-25 smf, a (Spc) (Persoană) care face niște ființe să se desfacă dintr-o luptă, încăierare. 26-27 smf, a (Persoană) care face iubiții să nu se mai iubească. 28-29 smf, a (Persoană) care face amanții să nu mai aibă relații sexuale împreună. 30-31 smf, a (Persoană) care face soții (să nu mai conviețuiască sau) să divorțeze. 32-33 smf, a (Înv) (Persoană) care desface relații matrimoniale. 34-35 a Care segmentează un spațiu (prin interpunerea a ceva sau) printr-o linie de demarcație. 36 sn (Ccr) Gard. 37 sn (Ccr) Zid. 38 sf (Ccr) Linie de demarcație Si: (înv) despărțitură (58). 39-40 a Care împiedică ființe (să mai intre în contact sau) să mai comunice, prin interpunerea a ceva. 41-42 a Care desparte (printr-un interval de timp sau) printr-un moment de demarcație. 43 a (Înv) Care ține deoparte. 44 a (Înv) Care delimitează. 45 a (Îs) ~ de lan Organ al mașinilor agricole de recoltat destinat separării de restul lanului a plantelor care urmează să fie tăiate. 46 a Care constituie pe cineva ca o separație de restul indivizilor. 47 a (Înv) Care deslușește. modificată

cruce sf [At: TETRAEV. (1574), ap. DA / Pl: ~uci^[1] / E: ml crux, -cis] 1 Instrument de tortură în Antichitate, format din două bucăți inegale de lemn prinse perpendicular una de cealaltă, (cea scurtă pusă orizontal) de care erau legați sau pironiți deasupra pământului condamnații la moarte prin răstignire. 2 Tortură pe cruce (1). 3 Simbol al credinței creștine, reprezentând crucea (1) pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 4 Obiect în formă de cruce (3). 5 (Fig) Suferință adâncă pe care o poartă cineva în suflet de-a lungul vieții. 6 (În Evul Mediu) Semn distinctiv simbolizând crucea (3), aplicat pe costumele și armele soldaților cruciați. 7 (Îc) ~a roșie Semn distinctiv, (cruce roșie pe fond alb) pentru spitale, ambulanțe, centre de asistență medicală etc. 8 (Îae) Organizație care, în război, are grijă de bolnavi, răniți și prizonieri, iar, în timp de pace, de sinistrați, de cei foarte săraci, de deținuții politici etc. 9 Obiect de lemn, de piatră, de metal etc. în forma crucii (3), căruia credincioșii îi atribuie proprietăți miraculoase. 10 Cruce (9) (de metal) de care se servește preotul în timpul serviciului religios creștin Si: crucifix. 11 (Îe) A fi (sau a umbla) cu ~a-n sân A fi om evlavios. 12 (Îae) A fi cinstit. 13 (Îae; irn) A fi ipocrit. 14 (Îe) A nu fi ~ (de-nchinat) A nu fi cinstit. 15 Troiță. 16 (Îs) ~a bisericii Crucea din vârful turnului bisericii. 17 (Înv; îs) ~a casei Cruce (3) pe vârful casei, la familiile de creștini. 18 Monument în formă de cruce (3), ridicat pe mormântul unui creștin. 19 Semnul crucii (3) de pe piatra mormântului. 20 (Trs; îe) A găta cu ~a A muri. 21 (D. oameni; îe) A(-i) pune ~ (sau ~a ori ~cile) A înmormânta. 22 (Îae) A omorî pe cineva, mai ales, în bătaie. 23-24 (Fig; îae) A lăsa neisprăvită o lucrare, o idee etc. 25 (Fig; îae) A sfârși cu ceva. 26 (Îe) A trage o ~ (sau cu ~a) peste (ceva) A uita. 27 (Îae) A părăsi. 28 (Mol; Buc; în superstiții; îs) ~ de aur (în casă sau cu noi) Invocație pentru a fi ferit de nenorociri, când se pomenește numele diavolului. 29 (Îe) A fi (flăcău) cât o ~ A fi (flăcău) înalt și voinic. 30 (Îe) A fi (fată) ca o ~ A fi (fată) bine făcută. 31 (Îas) Fată foarte frumoasă. 32 (Îs) ~ de voinic Bărbat viteaz și voinic. 33 (Rar; îs) ~ de muiere Femeie vrednică. 34 (Trs; rar; îas) Calificativ adresat de un bărbat iubitei sale. 35 (Trs; rar; îas) Termen cu care se adresează o femeie alteia. 36-37 Figură sau desen în formă de cruce (1), indicând decesul persoanei lângă numele căreia se află, marcând în calendar o sărbătoare creștină etc. 38 Decorații sau medalii în formă de cruce (1) Crucea „Sfântul Gheorghe”. 39 (Fig; pex) Persoane care posedă o cruce (38). 40 (Îs) ~ de Malta Cruce (3) cu brațele lățite la bază reprezentând emblema cavalerilor Ordinului Ioaniților din Malta. 41 (Îas) Dispozitiv cu patru brațe între care se angrenează butonul unui disc rotativ, transformându-se o mișcare de rotație continuă într-una intermitentă. 42 Bijuterie în formă de cruce (1). 43 Semn în formă de cruce (1) săpat, scris etc. pe un obiect sau text pentru a atrage atenția asupra acestuia. 44 Semn pus într-un text clasic grec sau latin, indicând un pasaj care nu se poate înțelege și nu poate fi corectat. 45 (La cărțile de joc, după ger Kreuz) Treflă. 46 (Trs) Steag cu cruce (3). 47 Prapur. 48 (Înv; îe) A scoate ~cile A face o procesiune (religioasă). 49 Trupă. 50 Unitate de doi până la patra soldați, obligați să plătească căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 51-52 (Înv) Grup de persoane (mai ales de negustori) obligați să plătească solidar o cotă de impozit. 53 (Înv) Impozit pe care îl plătea crucea (48). 54 (Înv; îs) ~ întreagă de voinic Cel care putea să plătescă singur crucea (49). 55 (Pop) Cunună în formă de cruce pe care fetele o împleteau la nuntă pentru mireasă și mire. 56 (Pop) Tufa de brad pe care flăcăii o împodobesc la nuntă. 57 (Trs) Model de cusătură pe umărul iei. 58 (Trs) Claie de snopi de grâu așezați în cruce (1). 59 (Înv; Mol; îs) ~ (de spic) de păpușoi, ~ care cască Jucărie făcută de copii din spic de porumb și din foaia de sub el. 60 (înv; îs) ~ de trestie Jucărie făcută de copii din trestie. 61 (Chr; îs) ~ de Malta Compresă în forma crucii (38) de Malta. 62 Parte a unui obiect în formă de cruce (1). 63-65 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinapoi Parte care formează cruce (1) cu inima căruței. 66 (Îas) Spetează care leagă capetele crăcilor piscului Si: brăcinar, brănișor, coardă, iuhă, lehă, splină. 67-69 (La căruță, car sau trăsură; îs) ~a dinainte Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap Si: cântar, cumpănă, lambă, lampă, răscruce, scară. 70 (Reg; îs) ~(a) mare Feliharț. 71 Reg; îs) ~a înaintașilor Orcic ce se leagă de capătul oiștei pentru a înhăma la aceeași căruță doi sau mai mulți cai înaintași. 72 Parte a saniei care leagă botul celor două tălpi și face cruce cu proțapul Si: bot, hobot, obăd, opleniță. 73 (Reg) Parte de la mijlocul cârcelului jugului Si: bulfei, lopățică, spetează, stinghie, scăiuș, popul cârcelului. 74 (La construcții de lemn) Căprior Si: bandură, brățar, laiznă. 75 (Lpl) Bețe puse cruciș înăuntrul stupului, ca să susțină fagurii de miere Si: pretce, preci, pretcuțe, trepce, (reg) culmi, cuiele fagurului. 76 (Reg) Bețigașe încrucișate peste care se întinde strecurătoarea pentru lapte. 77 Stinghii în formă de cruce alcătuind cadrul pentru geamurile ferestrei. 78 Gratii puse cruciș la ferestre. 79 Înflorituri cu roșu pe pereții caselor, împrejurul ferestrelor. 80 (Reg) Ramă pe gura fântânii de care se fixează stâlpii. 81 (La vârtelniță; reg) Cumpănă. 82 (Reg; îs) ~a urzelii Parte a urzitorului sau urzelii unde se împreună chingile. 83 (Reg; îs) ~a pânzei Parte cuprinsă între bețele vârâte între firele natrei. 84 (Reg; la mori) Răscruci dintre obezile roții și grindei. 85 (Reg) Pârpăriță din capătul fusului de fier care învârtește piatra alergătoare a morii. 86 (Reg) Aripi ale morii de vânt. 87 (Reg) Parte a rășchitorului nedefinită mai îndeaproape. 88 (Reg) Mestecătoare de jintiță. 89 (Reg; șîs -a de la comarnic) Sărcer. 90 (Îc) ~a vâslei Mâner de lemn transversal de la capătul vâslei. 91 (Ant; la om; îc) ~a spinării Osul sacrum. 92 (Pex) Șale. 93 (Reg; îs) În cruci Boală de om nedefinită mai îndeaproape. 94 (Reg; îs) Între cruci Boală de oi nedefinită mai îndeaproape. 95 (Reg; îs) ~a hamutului Parte a frâului nedefinită mai îndeaproape Si: strup. 96 Parângă. 97 (Mec; îs) ~cardanică Dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, pentru transmiterea mișcării circulare între doi arbori ce formează între ei un unghi oarecare. 98 Fiting cu patru căi. 99 (Ast; pop) Constelație (în formă de cruce). 100 (Ast; pop; șîs ~a fârtatului) Constelația Delfinul. 101 (Ast; pop; șîs ~a (cerului cea) mare, ~a miezului nopții) Constelația Lebăda. 102 (Bot; reg) Plantă erbacee cu florile sau cu franzele în formă de cruce. 103 (Bot; reg) Smântânică (Galium cruciata). 104 (Bot; reg; îc) ~a-florilor Dalac (Paris quadrifolia). 105 (Bot; reg; îc) ~a (sau ~ de-a) mare Plantă cu florile dispuse cruciș și cu flori albe. 106 (Bot; reg; îc) ~a pământului Plantă erbacee din familia umbeliferelor cu tulpina și frunzele acoperite cu peri aspri, cu frunze mari ca niște pene, cu flori albe sau roz, dispuse în umbele, crește prin fânețe, tufișuri, poieni și păduri umede Si: brânca-ursului, talpa-ursului (Heracleum sphondylium). 107 (Bot; reg; îae) Omag galben. 108 (Bot; reg; îae) Cenușer (Ailanthus altissima). 109 (Bot; îae) Potroacă (Centarium umbellatum). 110 (Bot; reg; îae) Untișor (Lathraea squam). 111 (Bot; îae) Pedicuță (Lycopodim clavatum). 112 (Bot; reg; îae) Iarbă-grasă (Sedum max). 113 (Bot; reg; îc) ~a-păștii Vetrice (Tanacesum vulgare). 114 (Bot; reg; îc) ~a pâinii sau ~a popii Pristolnic (Abufilon theo). 115 (Bot; reg; spc) Plantă cu flori galbene (Heracleum sibiricum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-voinicului Plantă erbacee din familia ranuculaceelor, cu rizomul puternic, cu frunzele lungi, având fiecare 3-5 lobi, cu florile albastre, care crește prin păduri în regiunea montană și subalpină Si: norocel, voinicel (Anemone angulosa sau Hepatica angulosa ori Hepatica transilvanica). 117 (Bot; reg; îae) Varga ciobanului (Dipsacus silvestus). 118 (Bot; reg; îae) Popâlnic iepuresc (Hepatica nobilis). 119 (Bot; reg; îae) Sunătoare (Hypericum perforatum). 120 (Ban; reg; îae) Rostopască (Chelidonium majus). 121 (Reg; îc) Poamă-în-~ Soi de struguri nedefinit mai îndeaproape. 122 (Reg; îs) ~a babei sau după cruci Joc nedefinit mai îndeaproape în care copiii se dau de-a tumba. 123 (Pop) Cruce (34) pe care se așază pietricelele la jocul „în buși”. 124 (Cor; Trs) A zecea din cele douăsprezece figuri ale jocului de călușari. 125 (Mol) Miez de nucă în formă de cruce Si: cocoș. 126 (Pop) Răscruce. 127 (Trs; min) Loc unde se întretaie două vine de aur Si: scaun. 128 (Înv; îe) A fi în crucile satului A fi în mijlocul satului. 129 (Pop; îs) Crucile mesei Fiecare din cele două părți laterale ale mesei. 130 (Îe) A se pune ~ A se așeza în drumul cuiva pentru a-i opri înaintarea. 131 (Îae) A încerca să zădărnicească îndeplinirea unei acțiuni. 132 (Îe) A i se face (sau a-i fi ori a-i sta) cuiva calea (sau drumul) – (ori cruci) A fi la o răspântie. 133 (Îae; fig) A da de piedici. 134 (Îae; fig) A nu mai ști încotro să meargă. 135 (Îae; fig) A nu mai putea înainta. 136 (Îe) A i se face cuiva calea ~ cu cineva A se întâlni. 137 (Îe) A da cu ~a peste cineva A întâlni (pe neașteptate). 138 (Îe) A se uita în ~a cuiva A se uita drept în ochi. 139 (îlav) (În) ~ Cruciș. 140 (Pop; îlav; în legătură cu „a unge”) Pe piept, pe umeri și pe genunchi. 141 (Pop; îs) ~a amiezii, ~-amiazi, ~a miază-zi, ~a zilei Miezul zilei. 142 (Pop; îs) ~a nopții Miezul nopții. 143 (Pop; îe) Uite asta-i ~ Hotărâre ultimă și definitivă. 144 Gest făcut cu trei degete ale mâinii drepte (sau cu toată palma) cu care se atinge fruntea, pieptul, umărul drept și umărul stâng când se imploră ajutorul lui Dumnezeu, când cineva se miră, se îngrozește etc. 145 (Îe) A-și face ~ (sau semnul crucii) A se închina. 146 (Îae) A fi surprins. 147 (Îae) A fi îngrozit. 148 (Pan; îae) A mulțumi lui Dumnezeu. 149 (Îe) A-și face ~ cu stânga sau a-și face ~ cu amândouă mâinile A se mira peste măsură. 150 (Rar; îae) A cobi. 151 (În invocații; îe) ~-ajută! Doamne ajută! 152 (Îe) A înjura sau sudui de ~ sau a ridica cuiva (sfinte) cruci A înjura de cele sfinte. 153 (Pex) Înjurătură „de cruce”. 154 (În blesteme, șîe) Ucigă-l (mai ales bată-l) ~a Diavol. 155-156 (Îs) Frate (mai rar soră) de (rar pre-) ~ Prieten intim (nedespărțit). 157 (Îcs) Frăție de ~ Prietenie până la moarte, bazată pe sentimente de încredere și afecțiune deosebite. 158 Creștinism. 159 Confesiune. 160 (În jurăminte; îe) Pe ~a mea Pe legea mea. 161 (Pop; rar) Conducător. 162 (Îc) ~a (mare), înălțarea sfintei ~ci, Ziua-~cii Sărbătoare religioasă la 14 septembrie. 163 (Pop; îc) ~a mică Sărbătoarea „Tăierea capului Sfântului Ioan”, celebrată la 29 august. 164 (Îc) Ziua crucii de vară sau închinarea (sau scoaterea) sfintei ~i Ziua Macabeilor, celebrată la începutul lunii august. 165 (Îc) Postul ~cii Interval de 8 zile de post, ținut (fără să fie impus de canoane) de țărani înainte de Ziua-Crucii. 166 (Reg; lpl) Scoatere a crucii din gârlă, la Bobotează. 167 (Îs) ~a căruței Bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap. 168 (Îe) (Soarele) e ~ amiazăzi sau în ~ a miezii sau soarele e (în) cruci sau (în) ~ amiazăzi E la amiază. 169 Cruciș. 170 (Îe) A se pune ~ A se împotrivi unei acțiuni. 171 (La catolici) Drumul ~cii Ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Hristos de la judecata lui Pilat până la răstignire Si: calvar. 172 (Îe) A i se face cuiva calea ~ A se deschide înaintea cuiva o răspântie. 173 (Fig; îae) A avea de ales între mai multe soluții. 174 A se ivi piedici înaintea cuiva. corectat(ă) modificată

MIJLOCIRE s. f. Acțiunea de a m i j l o c i și rezultatul ei. 1. (Învechit) Intervenție, mediere, meditație; amestec. Sfintele voastre mijlociri cătră dătâtoriu de viiațâ. MINEIUL (1 776), 151^r1/38. Să înștiințeze logofețiia, ca să se facă mijlocirea ce să cuvine, spre împlinirea dreptului mănăstirii (a. 1833). DOC. RC. 524. Oprește ceea ce este mai dărăpănător căsătoriii, adică mijlocirea de streini în trebile soților. MARCOVICI, D. 167/1. Dau soartei mulțămire Că a făcut mijlocire A împlini dorul meu. PANN, F. II, 125/5. Rucsanda. . . îi hărăzi dragostea care au fost refuzat-o chiar după mijlocirea părintelui ei. ASACHI, S. L. II, 7. Prieteșug !. . . Ce amoriu viu și puternic aprinzi cu-a ta mijlocire. CONACHI, P. 81. S-au votat statutele și apoi s-au înaintat la Viena pentru mijlocirea prea înaltei aprobări. BARIȚIU, P. A. III, 32. După îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăște. NEGRUZZI, S. I, 232, cf. PONTBRIANT, D., LM. .Se rugară de dînsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare. ISPIRESCU, L. 120, cf. DDRF. N-am nevoie de mijlocirea d-tale, pentru a afla ce doresc oamenii mei ! REBREANU, R. I, 296. ◊ L o c. p r e p. Prin mijlocirea . . . = prin intermediul. . ., cu ajutorul. . ., (învechit) prin mijlocul. . . Acest domn luînd întîiu domniea prin mijlocirea grecilor (a. 1769). GCR II, 81/15. Firească zicem putearea aceaia . . . prin mijlocirea căriia fieștece om măcar și neînvățat și de tot prost știe și a lăuda pre priiaten. MOLNAR, RET. 10/1. Să-și înalță duhul prin mijlocirea faptilor și a năravurilor bune. DRĂGHICI, R. 156/21. Rodul viței este lăsat spre veselie. . . Mai lesne amorezul prin mizlocirea lui De la a sa iubită cîștigă-orice favor. NEGRUZZI, S. II, 179. Înrîurirea directă a d-lui Shelley și mai cu seamă a lui Edgar Poe se simte mai mult asupra lui Baudelaire și numai prin mijlocirea acestuia asupra marei treimi Jules Laforgue, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud. PETICĂ, O. 371. Prin mijlocirea comitetului de ocîrmuire, ei și-au împărțit administrația țârii. OȚETEA, T. V. 245. Prin mijlocirea fetei, el află multe. POPESCU, B. III, 81. 2. (învechit, rar) Partea din mijloc (II), centrală, a unei suprafețe sau a unui spațiu. Într-aceste 2 steale chendrul, adecă ținta a mijlocirii cîtinții ceriului să înmijloceadză. CANTEMIR, ap. GCR I, 323/12. Jilțurile dă Jos, Dumbrava dă Sus. . . să cuvine să să socotească după asemănarea așezării. . . care să să asemene cu mijlocirile județului dumitale (a. 1819). DOC. EC. 225. ♦ (Regional, în sintagma) Mijlocire de loc = mijlocul, jumătatea drumului de parcurs; (regional) miază cale. Pe drum mergea . . . Pe la o mijlocire de loc S-a-ntîlnit cu Moisi-Prooroc. PAMFILE, S. T. 13. 3. (Învechit) Mijloc (II 2). Smerenia iaste o mijlocire putincioasă, pentru ca să iai aceaia ce poftești. ANTiM, ap. GCR II, 7/4. Domnul multe sfaturi bune pentru folosul păcii i-au dat, arătîndu-i mișlocirea cu care s-ar putea face prea lesne (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 133/5. Mortul ce vezi supt acest ceriu iaste prorocul Solomon, căruia voiu să-i stăpînesc peceatea, căci cu această mijlocire mă voi face domn a toată lumea (a. 1 783). GCR II, 131/15. Au fost siliți amîndoi domnii a cerca mijlociri prin care să se poată apăra de turci. ȘINCAI, HR. II, 249/13. Căuta în tot chipul, ca să poată găsi o mijlocire, ca să facă un lucru care să nu fi mai fost altă dată în țara aceasta (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 263/6. Cu luarea mierei se ia mijlocirea de-a hrăni vermuleții. ECONOMIA, 180/3. Trebuie să gîndeascâ de moarte, pentru că singură aceasta iaste mijlocirea ca să se poată ținea întru nevinovăție. MAIOR, P. 6/7. Mijlocire, cum putem apăra dobitoacele să nu capete păduchi. CALENDARIU (1814), 181/5. Toate mijlocirile sînt slobode, vrînd cineva a împlini voințele dumnezeilor. BELDIMAN, N. P. I, 181/3. Despre mijlocirile spre apărarea stupilor de albinele jefuitoare. TOMICI, C. A. 95/15. Să bucura că au găsit o mijlocire ca să-i slujească de apărare împotriva frigului. DRĂGHICI, R. 67/22, cf. 100/8. Aceasta să-ți fie o lesne mijlocire prin care nemurirea să agonisești. ARHIVA R. I, 68/5. Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate, Iar inima-i vicleană gonește mijlociri Să guste-n resfâțare-și ce altor nu-s iertate Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri. MUREȘANU, P. 51/14. 4. (Învechit) Mijloace. V. m i j l o c (II 4). Pre unii dintre preoții noștri, carii pentru lipsa mijlocirilor și a școalelor n-au destulă învățătură, prealuminații domnii pămîntești îi asupresc. ȘINCAI, HR. III, 290/5. Toate neamurile au din firea sa de a să putea procopsi; iară ca să să procopsească, e de lipsă mișlocirile, privilegiul, slobozenia la învățătură (sec. XIX). CAT. MAN. I, 460. – Pl.: mijlociri. - Și: (învechit) mizlocíre, mișlocíre s. f. – V. mijloci.

MONDEN, -Ă adj. 1. Care prezintă, relatează evenimentele din cercurile înalte ale societății (burgheze). Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari mondeni. VLAHUȚĂ, O. A. I, 214, cf. id. d. 168. 2. Care aparține sau care este specific cercurilor înalte ale societății (burgheze), care privește viața acestor cercuri. Era evenimentul monden cel mai important. REBREANU, R. I, 253. Annie Lippan întrupa cu desăvîrșire oricare din gravurile revistelor cu pagini crețate, – oricare ducesă celebră în carnetul monden al Parisului. C. PETRESCU, C. V. 169, cf. id. O. P. I, 149. Nu te supără noțiunea aceasta mondenă, frivolă: „a face curte”. TEODOREANU, M. II, 155. Tînărul ambițios cu succese mondene și sociale o sfîrșește lamentabil. RALEA, S. T. I, 113. 3. (Adesea substantivat) (Persoană) căreia îi place viața de societate, care frecventează cu regularitate spectacolele, reuniunile, care iese mult în lume. Cf. ALEXI, W. Mergeam numai la piesele. . . despre care auzeam că sînt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai tîrziu, cînd am devenit mondeni), CAMIL PETRESCU, U, N, 47. Pentru a ne înfățișa portretul unui monden, om care-și petrece viața în vizite și solemnități, Montesquieu folosește procedeul epitafului. LL I, 41. Este un monden al timpului. ib. 91. ♦ (Rar) Care se comportă ca un om manierat. Repartizat la compania unui căpitan înțelegător, bine crescut, adică monden. BRĂESCU, A. 244. - Pl.: mondeni, -e$. – Din fr. mondain.

NĂDĂJDUI vb. IV. Intranz. 1. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „spre”, „pre”, „Ia”) A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a se adresa (cuiva) cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost etc., (învechit) a năzui (1); a tinde stăruitor (către ceva), a rîvni, a ținti, a năzui (3). Nu nedejdireți pre nedreptatea și în răpire nu iubireți bogătatea. psalt. hur. 51^r/25, cf. 14^v/13, 16^r/16. Doamne Dumnezeul mieu, spre tire nedejduescu. psalt. 8. Ochii tuturora spre tine nădăjduesc. Doamne (a. 1581). gcr i, 28/2; Bogații ceia ce nedejduiesc mai mult pre bogăție decât pre Dumnedzeu. varlaam, c. 221, cf. 222. Rușine vor plăti cei ce nădăjduiesc pre cetăți și pre bani. biblia (1688), 3652/54. Spre mine au nădejduit, și-l voiu izbăvi pre însu (a. 1689). gcr i, 286/24. Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate. mineiul (1776), 129^rl/6. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune și a nădăjdui spre jăfuirea ceaia ce piare (a. 1785). gcr ii, 148/7. Celor ce nădăjduiesc spre tine. teodorescu, p. p. 388. ◊ Refl. Ferice e de toți cari se vor nedejdi prinsul. psalt. hur. 2^r/10. Toți nedejduiră-se spre tire. psalt. 7, cf. 108. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu. coresi, ev. 85. Și spre dînsul mă nădăjduiesc (a. 1689). gcr i, 286/8. Eu voi fi nădăjduindu-mă spre dînsul (a. 1698). id. ib. 317/11. Cei ce să nădăjduiesc spre tine. mineiul (1776), 210^rl/16. Nu vă nădăjduiți spre boieri. GORJAN, h. ii, 170/13. 2. (Învechit; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „în”) A-și pune nădejdea (1) în..., a se încrede în...; a se întemeia, a se bizui pe... Nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa. ureche, l. 86, cf. 95. Au perdut Racoți sărita curînd, însă nădejduia cazacilor. m. costin, let. i, 333/17. Nu se teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într-însa. marcovici, d, 7/18. Nu taberei, ci bisericei nădăjduiaște. arhiva r. i, 50/24. Mai nădăjduia în brațul lui, cît îl simțea tare, și-n cele trei sănețe ale zaporojenilor. sadoveanu, o. v, 533. ◊ Refl. Pentr-aceia de-acmu nu te nedejdui că veri audzi altî ceva de la mine. varlaam, c. 454. Te lauz și te nedejduiești cu farmecile. dosoftei, v. s. noiembrie 126^v/9. Mihai Vodă nu să nedejdui în oștile ce avea. n. costin, l. 581. Nopții nedejduindu-me și de nepriiateni nici cum în grijă purtînd. cantemir, ist. 155. Să nu nădăjduiască întru puterea sa. țichindeal, f. 5/4. Dacă semințele se vor fi cules bine..., poate gospodina să se nădăjduiască într-însele, că vor încolți. i. ionescu, c. 209/24. 3. A avea speranța sau convingerea că ceea ce dorești este realizabil, a se încrede că cele dorite se vor îndeplini; a spera, (învechit și regional) a se nădăi (1). Din fundul întunericului uitării la lumina pomenirii, precum nedejduim, o vom scoate. cantemir, hr. 110. Să nădăjduim și noi și să suferim cu vitejie. kotzebue, u. 27^v/19. Și nădăjduiesc în bunul rezultat a unui drit pe care noi toți încuviințăm. ar (1838), 3¹/32. Gîndind să-și facă mendrele, Precum nădejduia. negruzzi, s. ii, 39. Pe aripile morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. alexandrescu, o. i, 88. Tu te închini și mai nădăjduiești, Fârîmă de ceva ce ești. arghezi, vers. 285. Oamenii s-au întors de pe front, așteptau, nădăjduiau, li s-a vorbit de pămînt. t. popovici, se. 212. Cine poate suferi mai mult, mai mult și nădăjduiește. zanne, p. viii, 434. ◊ Refl. (Învechit) Cine trăiește nădăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii, 73/4. ◊ refl. impers. Prin măsurile ce să vor înplin[i] și la acele ce au a să pune în lucrare este a să nădăjdui cum că va spori slobozenia obștească. ar (1839), 12²/16. Răzvan nu aștepta să vază isprava acestor tractații, de la care puțin se nădăjduia. bălcescu, m. v. 218. ◊ Tranz. Nădejduia să dobăndeascî slobodzie de supt măna altor limbi. varlaam, c. 407. Cu inimă curată Nedejdiuesc să ia plată. dosoftei, ps. 15/22. Împăratul tot nădăjduie că-i va veni răspunsul. neculce, l, 244. Nădăjduiesc că voi lua de la stăpîn plata deplin. antim, p. xxv. Vor dobîndi privilegiile ce nădăjduia. văcărescul, ist. 255. Un om căzut în mare aproape de acest ostrov au nădăjduit să afle într-însul liman (a. 1794). gcr ii, 151/27. Nădăjduiți că vă veți împotrivi. beldiman, n. p. ii, 196/2. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțumirea trupelor. ar (1832), 7¹/6, cf. 11¹/10. Pe iubitele sale lame nu nădăjduia să le mai vadă. drăghici, r. 114/11, cf. 140/6, 147/22, 166/27. Nădăjduiesc că vom intra în legături cu toate staturile Americei apusane. ar (1838), 4¹/7, cf. (1839), 3¹/8. Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum Să văz astă turburare. pann, e. ii, 61/2. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. negruzzi, s. i, 7. Nădăjduiesc însă că mi-i sluji de cavaler. alecsandri, t. i, 81. Și el are să-mi facă podul? – D-apoi așa nădăjduim... că chiar el. creangă, p. 83. Și eu nădăjduiesc să mă întorc. ispirescu, l. 9. Eu totuși nădăjduiesc să le am odată. f (1906), 15. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborîm în Sabasa. hogaș, dr. i, 56. Cu rugămințile nădăjduim și noi să dobîndim mai multă milă. rebreanu, r. i, 144. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică mult înapoi. camil petrescu, u. n. 402, cf. 359, vissarion, b. 20. Oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. sadoveanu, o. xi, 330. O clipă mai nădăjduise s-o vadă cotind la stînga, spre livadă. contemp. 1953, nr. 349, 4/2. Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit. v. rom. octombrie 1954, 137. Nădăjduia uneori că va izbuti să-și smulgă soarta din făgașul „implacabilei evoluțiuni”. galan, b. ii, 87. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut. tudoran, p. 14, cf. 35. – prez. ind.: nădăjduiesc. – Și: (învechit) nădejdui, nedejdi, nedejdiui, nedejdui vb. IV. – Nădejde + suf. -ui.

NEGRĂIT, -Ă adj. 1. Care nu poate fi spus, exprimat, descris (atît e de mare, de intens, de frumos, de bun etc.), nespus (2), inexprimabil, indescriptibil; p. ext. extraordinar, excepțional, nemaipomenit. Bucurați-vă cu bucurie negrăită și slăvită. cod. vor. 140/24. Îmbrăcat cu lumină neatinsă și cu slavă negrăită. varlaam, c. 377. Au scris vedeniia cea plină de taine negrăite (a. 1775). gcr ii, 106/19. Veselia cea negrăită. mineiul (1776), 6^r2/20. Acea slavă și lumină a negrăitelor bunătăți. varlaam-ioasaf, 32^r/13, cf. lb. Nu înceta de a arăta către mine negrăita ta bunătate. marcovici, d. 5/14, cf. 162/9. Atîtea minuni negrăite. gorjan, h. i, 150/20, cf. 3/35, iv, 155/13, polizu, pontbriant, d., lm. E de o frumuseță negrăită drumul acesta pină sus la Polatiștea. vlahuță, o. a. II, 133, cf. DDRF, RARCIANU, ALEXI, W. În clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. petică, o. 192, cf. 77. O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămînt. galaction, o. 66, cf. 321. Primăvara asta timpurie, după semnele ei, îi umplea inima de niște doruri negrăite. v. rom. noiembrie 1953, 162. ◊ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. eminescu, o. i, 179, cf. vlahuță, p. 47, coșbuc, p. i, 264. Eram copil și-n mintea mea poveștile erau însuflețite de o viață negrăit de dulce. petică, o. 277, cf. șăineanu, d. u. Niciodată o zăpadă n-a fost atît de albă. Atît de negrăit de albă. Părea albastrâ-verzuie. tribuna, 1961, nr. 216, 5/1. 2. (Învechit, rar; despre copiii mici) Care nu poate (încă) vorbi. Prunc negrăit. mineiul (1776), 53^r1/35. ◊ (În credințe populare) Apă negrăită = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; (regional) apă mută. Se descîntă cu o creangă de busuioc cu apă neîncepută și negrăită. i. cr. ii, 186. 3. (Învechit, rar; despre oameni) Care nu se înțelege, nu ajunge la un consens cu altul. Și urii credea grăitelor de Pavelu, iară alții nu credea. Negrăiți (fără să se înțeleagă b 1938) era urulu cătră alaltu, duseră-se. cod. vor. 104/11. 4. (Învechit, rar) De care nu se ține socoteală, care nu se ia în considerație. Zilele ceale mai denainte negrăite (nu se mai pun la număr b 1938) vor fi pentru că s-au pîngărit capul rugii lui. biblia (1688), 98²/32. – pl.: negrăiți, -te. – pref. ne- + grăit.

SI VIS AMARI, AMA! (lat.) dacă vrei să fii iubit, iubește! – Seneca, „Epistulae ad Lucilium”, IX, 6.

UT AMERIS AMABILIS ESTO (lat.) de vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire – Ovidiu, „Ars amandi”, 2, 519.

ADĂPA, adăp și adap, vb. I. Tranz. 1. A da apă de băut (unui animal). La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Fiul pașei din Ianina Un cal negru-n rîu adapă. C.OȘBUC, P. I 62. 4 (În glumă sau în basme, lichidul este altul decît apa) Pe But îl adăpa cu țuică înaintea celorlalți. DUMITRIU, N. 180. Voi adăpa [calul năzdrăvan] cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Îl adăpa din nemărginita ei bunătate. SADOVEANU, O. I 271. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apă, a-și potoli setea. [Capra] venea... spre a se adăpa la apele cele limpezi ale fîntînii. ISPIRESCU, L. 135. ◊ (Rar, despre oameni) Care cum se adăpa [din fîntînă] Tot mie că-mi mulțumea. TEODORESCU, P. P. 31. ◊ Fig. Tineretul... rîvnea să se adape la izvoarele științei. SADOVEANU, N. F. 130. În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. GOGA, P. 5. 2. Fig. A umezi, a uda. Frumos e să duci moartea la-ai binelui dușmani: Să scapi de asuprire o patrie iubită Și să adapi pămîntul cu sînge de tirani. ALEXANDRESCU, P. 40. 3. Fig. (Neobișnuit) A adăuga apă unui lichid, a îndoi cu apă. V. boteza. Peste stropii de lapte mulși, toarnă mama cîteva căni de apă, adapă laptele. STANCU, D. 97.

EXTAZIAT, -Ă, extaziați, -te, adj. (Despre persoane) Căzut în extaz, cuprins de extaz; încîntat, fermecat. Da să vezi lecții ce face la pension! Noi rămîneam cîteodată extaziate... nici nu mai știam unde ne găsim. VLAHUȚĂ, O. AL. II 40. Iată-ne dar și noi extaziați dinaintea acestei sublime priveliști. ODOBESCU, S. I 230. ♦ (Despre sentimente) Plin de extaz. Capul fetei plecat pe pieptul iubitului trebuie să exprime iubirea, dar această imagine plastică... e departe de a exprima acea iubire fierbinte, extaziată, neliniștită pe care o zugrăvește Eminescu. GHEREA, ST. CR. III 368. – Pronunțat: -zi-at.

DEȘERTA, deșert, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un recipient care conține o materie lichidă sau solidă) A goli de conținut; (conținutul fiind o băutură, în special alcoolică) a goli dînd conținutul pe gît, a bea. Își turnă o ulcică din vinul acrișor ș-o deșertă pe nerăsuflate. SADOVEANU, Z. C. 45. Deșertă coșurile de grăunțe, trimițînd la moară doi saci plini. AGÎRBICEANU, S. P. 104. Acum te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta și s-o deșerți în cinstea și pentru dragostea mea. CARAGIALE, P. 130. Urmînd sfatul dat, deșertă plosca. NEGRUZZI, S. I 245. (Refl. pas.) Paharele se umpleau și se deșertau, vîntul bătea peste farfuriile pline. HOGAȘ, DR. II 107. ◊ Expr. A deșerta sacul = a spune tot ce știi, noutăți, glume, lucruri hazlii. Deșertați-vă sacul cu vești și povești pînă ce mă-ntorc eu. SADOVEANU, M. C. 118. Dumitrescu auzise destul... cu toate că Popescu II nu deșertase sacul. PAS, Z. III 22. ◊ (Complementul indică conținutul scos din locul unde se află) Deșertă unul cîte unul pe prispă pachetele din brațul băiatului. C. PETRESCU, Î. II 170. Fără să piardă vreme, deșertă laptele în oalele de prins. SANDU-ALDEA, D. N. 224. 2. Refl. (Despre locuri populate de oameni) A deveni gol, pustiu, a nu mai fi locuit sau ocupat de nimeni. Localul se deșertase. M. I. CARAGIALE, C. 94. – Formă gramaticală: prez. conj. pers. 3 să deșarte.

IUBIT³, -Ă, iubiți, -te, s. m. și f. Persoană iubită, cu care o persoană de alt sex e în relații de dragoste. De-acum iubitul tău să fiu, Iar tu, iubita mea. COȘBUC, P. I 281. Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. Chiar astăzi mă mărit Cu al meu iubit. ALECSANDRI, T. I 224.

LELIȚĂ, lelițe, s. f. Diminutiv al lui lele. 1. v. lele (1). Lelițele mele de la Păstrăveni, bălăi și cu ochii ca cicoarea, sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. 6. Adu-ți aminte leliță, de ceasul cel cumplit Întru care tatăl nostru de moarte era gonit. CONACHI, P. 48. ♦ Femeie tînără, iubită. Leliță, Să-mi mai fii un an drăguță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. v. lele (2). Toate s-ar fi sfîrșit cu bine dacă cearta nu și-ar găsi totdeauna loc prielnic între lelițe. V. ROM. februarie 1952, 131. Se tot uita asupra ei mereu... întocmai cum fac lelițele ce umblă să momească pe tineri. ISPIRESCU, U. 22. – Variantă: liță (SADOVEANU, P. M. 300) s. f.

PĂUNAȘ, pălmași, s. m. Diminutiv al lui păun. Și-mi văzu d-un păunaș, D-un păun cu coada verde. PĂSCULESCU, L. P. 51. Haide, mîndro... să fugim. Că noi bine ne lovim Și la ochi și la sprîncene Ca doi păunași la pene! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. ◊ Fig. (Termen afectiv pentru un tînăr frumos, chipeș, iubit) Trebuie să vie acuși păunașul tatii. ALECSANDRI, T. I 352. Potera... întreba de Gheorghiță, Gheorghilaș, Tînăr, mîndru păunaș. PĂSCULESCU, L. P. 277. ◊ Păunașul codrilor = nume dat unui haiduc legendar, tînăr, mîndru, voinic. Și pe noi ne-a-ntîmpina păunașul codrilor, Voinicul voinicilor. ALECSANDRI, P. P. 24.

POTÎRNICHE, potîrnichi, s. f. Pasăre sălbatică din ordinul galinaceelor, de mărimea unui porumbel, cu penele brune pe spate și. cenușii pe burtă, care trăiește în perechi sau în stoluri mici prin holde și tufișuri și se vînează pentru carnea ei gustoasă (Perdix perdix). Trimise. să-i frigă două potîrnichi din cele ce vînase el. ISPIRESCU, L. 355. Tu o să petreci, iubite, vînînd potîrnichi și lupi, Eu purtînd grije de turme, de țarină și de stupi. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A se răspîndî (sau a se risipi, a se împrăștia) ca potîrnichile (sau ca puii de potîrniche) = a se împrăștia dintr-o dată în toate părțile, a fugi care încotro (mai ales în fața unei primejdii). Toți s-au risipit într-o clipeală, ca puii de potîniche la ivirea uliului. C. PETRESCU, A. R. 61. Un an rău, o recoltă slabă și întregul bîlci maritim dispare ca prin farmec, ca potîrnichile se răspîndesc toți într-o noapte. BART, E. 355.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

ZBUCIUM, zbuciumuri și zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frămîntare, zbuciumare. Îi voi mărturisi zbuciumul și insomniile mele! GALACTION, O. I 107. Numai cel ce-a iubit poate să-și închipuie zbuciumul Mărioarei. La TDRG. 2. Faptul de a se zbate; mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; tumult, agitație, zvîrcolire. Poate să fi fost pe la cîntători, cînd urletele vijeliei începură a-și scoborî glasul și zbuciumul codrilor a se mai potoli. HOGAȘ, M. N. 178. Dunărea începe să vîjîie mintoasă, – e un zbucium și un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. 407. Bag mîna și scot pupăza vlăguită de-atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147.

EPITAF (< fr. épitaphe, lat. epitaphium, gr. epitaphion, cf. gr. epi, pe, și taphos, mormînt). Scurtă inscripție funerară, gravată pe un mormînt, cu prilejul morții unei persoane și în care se rezumă elogios, în cîteva versuri, viața și caracterul celui decedat. Epitaful poate avea uneori și o formă satirică, sub pretextul inscripției pe un mormînt imaginar, ridiculizindu-se moravurile, viciile unei persoane sau categorii sociale. Ex. Și-a făcut înghițitoare Pe pofta lui de mîncare. Toate bunătățile I-au mînjit mustățile. Au trecut prin burta lui Iezii, mieii cîmpului Și-a-nvățat cum să prăjească Sos cu pasăre cerească. Miorița i-a plăcut Cu nucșoară și năut, Și pentru privighetoare Avea altfel de frigare. (T. ARGHEZI, Poeme) Alte exemple de epitaf: Ex. epitaful lui Ovidiu: Hic ego qui jaceo tenerorum lusor amorum, Ingenio perii Naso, poeta meo, At tibi qui transis ne sit grave si quid amasti Dicere – Nasonis molliter osa cubent. (Aici zac eu, poetul Naso, cîntăreț al iubirilor tinere și care am pierit de pe urma poeziei mele. Ție însă, care treci, nu-ți fie greu, de ai iubit cîndva, să spui să se odihnească osemintele lui Naso.) epitaful lui Anton Pann: Aici s-a mutat cu jale În cel mai din urmă an Care în cărțile sale Se citește Anton Pann. Acum mîna-i încetează Ce la scris mereu ședea. Nopți întregi nu mai lucrează La lumină cărți să dea Împlinindu-și datoria Și talentul ne-ngropînd Și-a făcut călătoria Dînd în lume altor rînd.

PREFAȚĂ (< fr. préface < lat. prefatio, preambul) Text ce precede o operă literară sau științifică, cuprinzînd lămuriri cu privire la opera respectivă. Text scris de autorul operei sau de un specialist. Ex. „Tipărirea celor 90 de sonete ale ciclului de față, operă postumă a poetului V. Voiculescu, de curînd intrat în eternitate, pe care o invocă și la care aspiră în fiecare din filele prezentului volum, aduce cititorului, odată cu una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan, și un bun număr de revelațiuni...” (PERPESSICIUS, Sonetele unei iubiri) În vechile scrieri, în loc de prefață se folosea termenul de predoslovie (predoslovia la Noul testament de la Bălgrad, al mitropolitului Simeon Ștefan, precum predosloviile letopisețelor lui Gr. Ureche, Miron Costin, Ion Neculce). Ex. „Fost-au în gîndul meu, iubite cetitorule, să fac letopisețul țarii noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîi, carele au fost de Traian împăratul și urzisăm și începătura letopisețului. Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și pentru acest fel de scrisoare gînd slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vremi și cumpănă mare pămîntului nostru și nouă...” (MIRON COSTIN, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace)

Ce-ți pasă ție, chip de lut, dacă-oi fi eu sau altul? – două versuri din Luceafărul de Mihail Eminescu, devenite o expresie cunoscută. Versurile le rostește Hiperion (Luceafărul) cînd o vede pe iubita visurilor sale în brațele altuia. Expresia se folosește, în genere, la adresa persoanelor nestatornice, schimbătoare. LIT.

MÎNGÎIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m î n g î i a și rezultatul ei. 1. Încurajare, îmbărbătare; consolare; ajutor, sprijin; alinare, liniște sufletească; ceea ce constituie o consolare, un sprijin, un ajutor pentru cineva. După înmulțirea durerilor meale întru înrema mea, măngăiarea ta veseli sufletul mieu. PSALT. 197. Aceasta grăesc întru lume, spre mîngîiarea acestora. CORESI, EV. 187, cf. 56, 89, 231. Pururea-s biruit, măngăiare n-am fără tine, biruitoarea lumiei. PARACLIS (1639), 247. Și v-ați uitat de mîngîiare, carea grăiaște voao ca fiilor. N. TEST. (1648), 300^v/34. Doamne-n scut de bună vreare Ne-ncununi fără scădeare (cu mîngăiare). DOSOFTEI, PS. 22/22. Grabnică și tare mîngîiare dă . . . robilor . . . tăi, I[su]se. ANTIM, ap. GCR II, 15/24. Mă dăruiaște cu făt. . . să-mi fie măngîiere sufletului mieu (cca 1760). GCR II, 67/35. Dîndu-le domnul tuturor măngăere ca aceea, că vor avea toți o dreptate. GHEORGACHI, LET. III, 289/22, cf. MINEIUL (1776), 144^r2/20. Nice știu prin ce locuri străine Va fi ea petrecînd zile amare Și de are vreo mîngăiare. BUDAI-DELEANU, Ț. 181. Îndreptarea și mîngîierea acelor sate să chibzuim a o face prin sporul de lude a celor împuternicite (a. 1819). DOC. EC. 195. În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere. HELIADE, O. I, 175. În loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. MARCOVICI, C. 20/17, cf. 9/13, 9/18. Asămine cîntighe. . . îi era de mîngîiere la ticăloșiile sale. DRĂGHICI, R. 47/30, cf. 3/16, 54/10, 88/29. Sub povara unor întristate împregiurări, omului este de mîngîiere a-și aminti fericirea trecută. ASACHI, S. L. II, 55. N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot ave mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrimi și în durere. CONACHI, P. 100, cf. 27, 83, KOGĂLNICEANU, S. A. 229. Domnița Manda. . . era singura mîngîiere ce-i lăsase o soție mult iubită. NEGRUZZI, S. I, 105, cf. 140. Streini prinți ce ne apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri. ALEXANDRESCU, M. 23, cf. ALECSANDRI, P. I, 16, N, 74, 98, id. T. I, 440. Suspină toate ca trista păsărică Și află mîngîieri. BOLINTINEANU, O. 7. Rămăsesem singura mîngăiere a tatălui meu celui amărît. EMINESCU, G. P. 43. Slavă ție, Doamne ! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! CREANGĂ, P. 75. Afirmația asta ete un fel de mîngîere ce-și face el a priori pentru eventuala indiferență din partea lumii. CARAGIALE, O. VII, 135. Căci numai tu, tată, ești mîngiierea noastră. ISPIRESCU, L. 12. Nu au nici chiar mîngiierea de a-și putea tipări scrierile. MACEDONSKI, O. IV, 6, cf. GHEREA, ST. CR. II, 303. Dar și-atít e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere, COȘBUC, P. II, 10. O singură mîngăiere avusese Masinca: La Huși, Domițian va găsi un prieten: pe Ghigu. BASSARABESCU, V. 15, cf. REBREANU, R. i, 192. Atîta mîngîiere și sprijin aveam și eu la bătrînețe. MiRONESCU, S. A. 34. Cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare. SADOVEANU, E. 100, cf. ZANNE, P. II, 501, V, 550. 2. Satisfacție, mulțumire, desfătare, plăcere, bucurie, încîntare, (învechit) mîngîietură (4). Aduseră pruncul viu și fu mîngăiare nu puțină. COD. VOR. 18/4. Îi făcea mîngîiere, văzîndu-l la acest hal. PANN, E. II, 109/18, cf. I, 97/3. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere. CONACHI, P. 83, cf. 103. Asta-i legea crudei soarte, Lege făr'de mîngăieri ! ALECSANDRI, P. I, 172. Nu-i rău, mâi Ștefane, să știe și băietul tău o leacă de carte, nu numai decît pentru popie . . . Cartea îți aduce și oarecare mîngăiere. CREANGĂ, A. 22, cf. 75, VLAHUțĂ, O. A. 78, AGÎRBICEANU, A. 111. Viața este scurtă și, dacă nu e nici femeie, nici copil, banii nu aduc prea mare mîngîiere. GALACTION, O. 181, cf. 31. Sînt în lumea noastră, soră, mîngîieri necunoscute. EFTiMIU, Î. 110. Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veșnica luptă Și rătăcirile fără capăt. BRNIUC, V. 30. Cel ce lucră în durere Va secera cu mîngîiere ! ASACHI, S. L. I, 128. 3. Dezmierdare, alintare, (rar) mîngîietură (5). Ochii ei. . . păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. FILIMON, O. I, 115. Ca mângâierea, pă muiere, nimic alt o supune. ZANNE, P. VIII, 388. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. TOPÎRCEANU, M. 58, cf. id. B. 101. Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de neajuns. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. ◊ F i g. Asemeni unor dragi păreri Ce-au legănat în mîngăieri Copilăria mea. IOSIF, PATR. 7. Flori roșii tomnatece . . . rîdeau subt mîngăierea soarelui ieșit brusc din pînzișul de nouri. REBREANU, R. I, 175. Primăvara aducea mîngiierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I, 246. Pe fereastra deschisă veneau mîngîierile verii. id. ib. 268. 4. Compus: mîngîierea-nevestei = numele unui dans popular. Cf. MARIAN, H. 17, VARONE, D. 113. 5. Compus: mîngîierea-apelor = silur (Euphrasia stricta). Cf. DDRF, GRECESCU, FL. 446, PANȚU, – Pl. mîngîieri. – Și (învechit și regional) mîngăiere, (învechit) mîngîiáre, mîngăiáre, măngîiére, măngăiére, măngăiáre s. f. - V. mîngîia.

Si vis amari, ama! (lat. „Dacă vrei să fii iubit, iubește!) spune Seneca în Epistola IX, 6. Maxima are o dublă interpretare: Numai sufletele iubitoare pot inspira iubirea (vezi Tudor Vianu, ”Dicționar de maxime") și: Nu poți cere dragoste de la cei pe care tu însuți nu-i iubești. Vezi: Ut ameris, ama! LIT.

Ut ameris, ama! (lat. „Iubește, ca să fii iubit!”) – Marțial, Epigrame (VI, 11). Intitulată simbolic Oreste și Pilade, epigrama se referă la prietenie și e adresată amicului Marcus, care se lăfăie în lux, în timp ce autorul duce un trai modest, sărac. „Îmi ceri să te iubesc, Marcus? Te poartă ca Oreste, de vrei să fiu Pilade! Iubește, dacă dorești să fii iubit! Și Seneca a spus același lucru. Vezi: ”Si vis amari, ama!" LIT.

omắt, omături, (umăt), s.n. Zăpadă, nea, ninsoare: „În anul 1785, în luna lui August au căzut omăt de cătă sară și pe dimineață au îndețatu cumu-i ciontu și au degerat toate bucatele, adecă mălaiu și celelalte toate...” (însemnare pe o carte bisericească, din 1771, v. Bârlea, Însemnări: 211-212); „Să credeți, iubiții mei, că vineri, în noaptea Rusaliilor, au căzut omătu peste tot Maramurășul, în anul 1776, iară, de la Facerea Lumii, 7284” (Bârlea, 1909: 74). ■ Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din vsl. ometǔ „măturare” (Scriban, DEX); din ucr. ovmet (MDA).

Amulius, al cincisprezecelea rege al Albei. Era fiul lui Procas și frate cu Numitor. După moartea tatălui său, Amulius reușește să-și gonească fratele, pe Numitor, care moștenise de drept coroana, și să se înscăuneze el rege. Temîndu-se de urmașii regelui detronat, el îl ucide pe fiul acestuia, Lausus, iar pe fiica lui Numitor, pe nume Rea Silvia, o face vestală pentru a o împiedica să aibă copii. Iubită în taină de zeul Mars, Rea Silvia naște însă doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflînd de existența lor, Amulius o aruncă în închisoare și poruncește ca cei doi copii să fie înecați în fluviul Tiber. Scăpați ca prin minune de la moarte de niște păstori (după o altă variantă, de o lupoaică), Romulus și Remus cresc în sălbăticie. În cele din urmă ei îl detronează pe Amulius, înscăunînd în locul lui din nou pe bunicul lor Numitor (v. și Romulus).

Argus 1. Monstru fabulos, născut din Agenor (sau Arestor). Avea o sută de ochi, din care, atunci cînd dormea, se închideau doar o parte, ceilalți rămînînd deschiși. A fost pus de Hera s-o păzească pe Io (v. și Io), care fusese metamorfozată în vacă. Ca să-și scape iubita, Zeus l-a trimis pe Hermes să-l ucidă pe temutul ei paznic. După o legendă, Argus ar fi fost omorît de o piatră aruncată de la distanță de Hermes; după alta, i s-ar fi tăiat capul, după ce zeul l-a adormit mai înainte cîntîndu-i cu fluierul lui Pan. După moarte, se spunea că Hera a semănat cei o sută de ochi ai lui Argus pe coada păunului, pasăre care îi era dedicată. 2. Fiul lui Phrixus. A construit, cu ajutorul Athenei, corabia Argo (v. și Argo).

Leander, tînăr originar din Abydos, îndrăgostit de Hero. Și-a aflat moartea în valurile mării, într-o noapte furtunoasă, în timp ce traversa înot Hellespontul ca să se ducă să-și vadă iubita (v. și Hero).

CREȘTET, creștete, s. n. 1. (Adesea determinat prin «al capului») Vîrful capului. Omul care te-a scăpat, amețind fiara cu o lovitură în creștet, a avut un curaj cum nu avea nimeni. PAS, Z. I 148. Să alergi, pe piept să-mi cazi. Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. El ținea un paloș lat cu care lovea creștetul acelei nenorocite ființe. NEGRUZZI, S. I 295. ◊ (Poetic) Copacii moțăiau din creștet ca niște uriași cheflii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 36. ◊ Expr. Din (sau (De la) creștet pînă-n tălpi (sau în talpă, rar în poale) sau din talpă pînă-n creștet = de sus pînă jos, în întregime, peste tot trupul. Ne-a uns peste tot trupul, din creștet pînă-n tălpi. CREANGĂ, A. 32. Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Chintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă. EMINESCU, O. I 150. Am să-ți descoper niște lucruri care au să te-ngrozească din talpă pînă-n creștet. ALECSANDRI, T. 1095. ♦ Părul capului. Cu creștetele albe preoți cu pisata rară Trezeau din codrii veciniei, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. 2. Căpătîi. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi. EMINESCU, O. I 129. 3. Punctul cel mai înalt, vîrf (al unui munte, al unei stînci etc.), culme, pisc. În creștetul dealului, șoseaua se desparte. C. PETRESCU, S. 197. S-a oprit pe creștetul colinei, Înfricoșat de-această amenințare. TOPÎRCEANU, S. A. 113. Deasupra capului păretele drept de stîncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 182. Pe creștetul munților, zorile Zilei venise. BOLINTINEANU, O. 75. ◊ (Poetic) Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare. DELAVRANCEA, T. 59. Din creștetul cerului dogorit, razele cad drept ca niște săgeți de arc. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ Fig. Dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot în creștetul pietrelor, scuturînd picioarele ca o pisică. DELAVRANCEA, H. T. 39.

IUBIT¹ s. n. Faptul de a iubi; iubire. Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu isprăvitul. COȘBUC, P. I 52. Lasă, mîndră, iubitul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 449.

CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, alcătuit: dintr-o lamă metalică, de obicei de oțel, și dintr-un mîner cu sau fără plăsele, avînd întrebuințări diferite în gospodărie, în ateliere etc. Scoase de sub cingătoare un cuțit. CAMILAR, TEM. 186. Moșul scoase cuțitul de la brîu și începu a săpa. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Scoase un cuțit de vînătoare; și cu sîngele rece al său, împlîntă fierul în coastele fiorosului animal. BOLINTINEANU, O. 331. Iau cuțitul să-mi tai pită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 175. ◊ Fig. Producția noastră este poate cel mai cumplit cuțit pe care-l înfigeam zi de zi în inima dușmanului. DAVIDOGLU, C. 61. Vorbele lui erau loviri de cuțit pentru Zoe. NEGRUZZI, S. I 19. ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri v. tăiș. A avea (sau, rar, a-i fi cuiva) pîinea (sau pita) și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Acuma mi-i pita și cuțitul în mînă. SBIERA, P. 108. (Eliptic) Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu, isprăvitul. Tu, cu pîinea și cuțitul, Mori flămînd, nepriceput. COȘBUC, P. I 52. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva). El și Burtă-Verde se aveau la cuțite. PAS, Z. III 31. A pune (cuiva) cuțitul în gît = a sili cu tot dinadisul (pe cineva) să facă ceea ce n-ar vrea. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a i se sfîrși (cuiva) răbdarea sau puterea, a ajunge la capătul răbdării sau puterii; a se afla la mare strîmtoare. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adîncă (fizică sau morală). Atîta îi trebui unchiașului să auză, ca să-i dea un cuțit ascuțit prin inimă. O grijă mare îl cuprinse. ISPIRESCU, L. 97. (A fi) pe o muchie de cuțit = (a fi) foarte aproape de o primejdie, (a se afla) într-o situație critică sau într-un moment critic. ♦ Instrument de os sau de metal cu care se taie hîrtie sau foile unei cărți. Se juca... c-un cuțit de os. SADOVEANU, B. 78. ♦ Bisturiu; p. ext. operație. A murit sub cuțit. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini și unelte. Cuțit de strung. ▭ Cuțitele tractoarelor au spart, adînc în trupul stepei. SAHIA, U.R.S.S. 95. Mirosul pămîntului răscolit se împrăștia pe urma cuțitelor biruitoare [ale plugurilor]. ANGHEL, PR. 83. ♦ Piesă principală a cîntarului, care se deplasează la cea mai ușoară atingere și face ca cîntarul să fie sensibil.

ÎNCEPE, încep, vb. III. 1. Intranz. (Adesea precedă subiectul; despre o stare sau un fenomen) A se arăta, a se ivi, a apărea (cu primele semne). Începu o ploaie... de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. ♦ (Despre o lucrare, o acțiune) A se porni, a se deschide. Ziceți să cînte muzica... să-nceapă balul. ALECSANDRI, T. I 225. 2. Tranz. (Urmat de verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A face primii pași într-o lucrare sau într-o acțiune. Unii începură să-și puie pe foc gardurile. REBREANU, R. I 233. Căpitanul începu să cotrobăiască într-un dulap de cărți. BART, E. 270. Bătrîna începu a plînge, punîndu-și mîinele în părul neorînduit. DUNĂREANU, CH. 204. A-nceput să bîntuie o foamete cumplită. CARAGIALE, O. III 195. ◊ (Complementul indică acțiunea care pornește sau e pe punctul de a porni) Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu isprăvitul. COȘBUC, P. I 52. ◊ Intranz. unipers. Într-o noapte începu să ningă. BART, E. 308. ◊ Refl. (Numai la pers. 3, cînd subiectul nu reprezintă o ființă) Petrecerile se începură. VISSARION, B. 80. Scena se începe prin cuvinte nepăsătoare. GHEREA, ST. CR. I 338. ♦ Absol. (Subînțelegîndu-se conjunctivul sau infinitivul verbului «a vorbi») A se porni să vorbească, a rosti primele cuvinte din ceea ce vrea să spună. Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe. EMINESCU, O. I 173. Dați-mi toată atențiunea, că încep! ALECSANDRI, T. I 274. Deșertă plosca, își drese glasul și începu. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ (Cu un complement care indică ceea ce se spune, se cîntă) Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A o începe bine = a obține succes de la început, a păși cu dreptul. Ce trebuie să fac ca s-o încep bine? GALAN, B. I 10. 3. Tranz. A lua, a scoate, a tăia prima porțiune din ceva, pentru a o folosi, a o consuma. A început o pîine. ◊ Refl. pas. De la vîrf să-ncepe Stogul. SEVASTOS, la TDRG.

ÎNDUPLECARE s. f. Acțiunea de a (se) îndupleca. Cum auzi că fiul său cel prea iubit e gata de ducă... începu să plîngă și să se roage și ea, dar nu fu chip de înduplecare. POPESCU, B. II 13.

OMENIE s. f. Complex de calități alese, care fac pe om să fie cinstit și iubit de semenii săi; purtare blinda, înțelegătoare. Mi-a rămas drag acest tîrg... cu omenia dintre amestecații lui cetățeni. GALACTION, O. I 13. Boierii numai de frică știu omenia. REBREANU, R. II 39. Puteți da [sangulie] și de mătase... Iar de nu, și d-arnici fie Cum veți avea omenie. TEODORESCU, P. P. 172. Lăcomia pierde omenia. ◊ Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade, ospitalier; cinstit, onorabil. Poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dar este om de omenie. ISPIRESCU, L. 388. Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă. CREANGĂ, P. 19. Și ți-am fost bade și ție Dragă din copilărie Pin-ai fost de omenie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ Reputație bună, renume, cinste. Foaie verde de-o lalea, Mîndră, cît ai fost a mea, Toată lumea te cinstea Numa-n omenia mea. ȘEZ. IV 219. ◊ Expr. A-și mînca omenia = a-și pierde cinstea sau buna reputație, a se discredita, a se compromite. Omenia ți-ai mîncat Și pustiei te-am lăsat. HODOȘ, P. P. 120.

TEI, (1) tei, s. m., și (2, rar) teie, s. n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuințate în medicină; crește în păduri sau cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). O pupăză, care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt și dulce o ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi. EMINESCU, O. I 129. Miere de floare de tei De-i gusta-o să tot cei. ALECSANDRI, P. P. 51. 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarță de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frînghii, rogojini. Comandantul Onofrei, Cel cu pletele-ncurcate Și cu straiu-ncins cu tei. COȘBUC, P. I 328. Le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus și le legă cu tei. ISPIRESCU, L. 249. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună. CREANGĂ, P. 106. N-aveau altă avere decît... o funie de tei. ȘEZ. III 95. ◊ Expr. A lega două în tei = a reuși să adune ceva avere. Cu ce are soră-mea Evanghelina, cu ce are Alviță, au să fie în stare să lege două în tei. STANCU, D. 171. Muncești de te spetești și doi în tei te văz că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 175. A lega teie de curmeie v. curmei. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. A și găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă. GANE, N. II 20.

TENTAȚIE, tentații, s. f. Ispită, ademenire. A încercat s-o ademenească la țară, nu ca să îndrăgească ea pămîntul, ci ca să-și ferească iubita de tentațiile orașului. REBREANU, R. I 51. – Variantă: (învechit) tentațiune (DEMETRESCU, O. 196, CARAGIALE, O. III 149) S. f.

TRANSCENDENTAL, -Ă, transcendentali, -e, adj. 1. (În filozofia idealistă a lui Kant) Care se referă la formele apriorice ale cunoașterii, care premerge experienței și o condiționează. Kant afirma că timpul, spațiul, cauzalitatea etc. sînt categorii transcendentale. 2. Care este deasupra lumii reale; metafizic. Astfel, se împlinea aproape săptămîna de cînd Odorescu zburase în lumi transcendentale. MACEDONSKI, O. III 87. Aici îi plăcea iubitului Herr Direktor să se dea la speculațiuni transcendentale. CARAGIALE, O. VII 200.

PSALM, psalmi, s. m. 1. Compunere poetică biblică, specifică vechilor evrei (care o cîntau cu acompaniament de harpă) de unde a trecut și în biserica creștină; (la pl.) culegere alcătuită din 151 de astfel de compuneri (cele mai multe atribuite lui David). Mormăi mai mult în sine o frîntură de psalm. SADOVEANU, O. VII 32. Ș-au adus aminte de un psalm ce-l auzisă de multe ori cîntîndu-l maică-sa. DRĂGHICI, R. 46. 2. Cîntec; (în special) poezie lirică. Și-n poarta casei – pe-nserat. Să-ngîn pe nas, îngîndurat, Un psalm din tinerețe. IOSIF, PATR. 30. Ai dorit să-ți fiu iubitul visurilor ce-ți frămîntă Inima și-ntr-însa dulce psalmul dragostelor cîntă. DEMETRESCU, O. 49.

UȘOR², -OARĂ, ușori, -oare, adj. I. (În sens material, în opoziție cu greu) 1. Care are greutate mică, care cîntărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. Foaie verde lemn ușor, De nimica nu mi-i dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Benzină ușoară v. benzină. (Sport) Categorie ușoară = categorie a boxerilor care au greutatea corpului dela 57 la 61 kg. Industrie ușoară v. industrie. ◊ Expr. Fie-i țărîna ușoară = (formulă întrebuințată la înmormîntări sau, mai rar, cînd se pomenește despre un mort) odihnească-se în pace! aibă parte de deplina odihnă a morții! Soacră-mea – fie-i țărîna ușoară! – așa a făcut cu mine. CREANGĂ, P. 4. Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie. ALECSANDRI, O. 220. ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică mică. ♦ (Despre mîncări, alimente) Care nu dă senzația de încărcare a stomacului; care nu cade greu; care se digeră ușor. 2. Care nu poartă sau nu conține greutăți; neîncărcat, neîmpovărat. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, O. A. 215. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) lipsit de supărări, de griji; a fi vesel, voios. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin și se deplasează cu repeziciune. Călărimea la romîni trebuie să fi fost de două feluri: grea și ușoară. BĂLCESCU, O. I 25. ◊ (Ieșit din uz) Artilerie ușoară = artilerie care cuprinde piese de calibru mic, lesne deplasabile. 3. Iute, sprinten, vioi. Turturica fiind mai ușoară, ajunge mai înainte. CREANGĂ, P. 273. Adese văz pe cronicari a face deosebire între călărimea ce se bătea în linie și gonacii cu cai ușori care se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. Cîndu-i zi de sărbătoare, Sînt ușoară foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A fi ușor de cap (sau a avea cap ușor) = a pricepe cu ușurință, a fi ager la minte, isteț, deștept. El se vede c-o fost mai ușor de cap, o făcut ce-o făcut și-o scăpat într-un an. MIRONESCU, S. A. 136. A fi ușor la mînă (sau a avea mînă ușoară) v. mînă (l). (Popular, depreciativ) A fi ușor de gură = a fi vorbăreț, flecar. Și p-atunci bărbierii erau... ușori de gură. ISPIRESCU, U. 112. ◊ Fig. Ușoare la pîrjol, acoperișurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. SADOVEANU, O. I 550. II. Care pare lipsit de greutate. 1. (În opoziție cu tare, puternic, intens) Mic, puțin, slab (ca volum, amploare, consistență, intensitate). Vîntul ușor le bătea fețele. DUMITRIU, N. 53. Mă izbește în obraz un curent puternic și picături ușoare de ploaie. SAHIA, N. 26. Al ei chip se zugrăvește plin și alb; cu ochiu-l măsuri Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I 79. Un susur noptatic se înalță de pre fața pămîntului; din adierea vîntului... din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință; fig. liniștit, calm. ♦ (Despre reliefuri) Domol, lin, dulce. Iazul în vale își scînteia apele; o clopotniță a unui sat se arăta după o spinare ușoară de colnic, fulgerînd raze lungi în soare. SADOVEANU, O. VI 209. ♦ (Despre țesături; prin analogie, despre abur, pîclă etc.) Rar, subțire. Sub coastă era împrăștiat satul, într-o ușoară pîclă. SADOVEANU, O. I 369. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ (Adverbial) Si mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Poetic) Fin, gingaș, diafan. Cu cosiță gălbioară, Ea e naltă și ușoară. COȘBUC, P. I 95. Prin hainele-i argintoase îi transpar membrele ușoare. EMINESCU, N. 67. 2. (În opoziție cu adînc, apăsat; despre urme, linii) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă de către un corp cu mică greutate; puțin apăsat, puțin adîncit. La colțul gurii, [avea] cîteva cute ușoare, ca un mănunchi de raze. BASSARABESCU, S. N. 68. Iar împăratul, îndeseară, Zări o urmă ușoară De sprintenă fiară. TEODORESCU, P. P. 173. ♦ (Despre pas, p. ext. despre mers) Care abia atinge pămîntul; p. ext. fără zgomot. Și dreapta mi-e dragă... și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta. DELAVRANCEA, O. II 35. Ieși Zamfira... cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. III. (În sens abstract) 1. Care e lesne de suportat, de dus, care nu reprezintă o greutate, o povară (prea mare); (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu apasă prea greu, care este puțin împovărător; mic. Îndatorirea romînilor către turci sta într-un ușor tribut de 3000 bani roșii. BĂLCESCU, O. II 13. (Ironic) Nici o boală nu-i ușoară Ca vara la umbrișoară; Nici o boală nu e grea Ca vara cu secerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; blînd, indulgent. Legile lui fură și mai ușoare. GHICA, A. 681. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji, comod, plăcut. Ah! Viața nu este ușoară. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Care nu prezintă dificultăți, care nu cere efort; lesne de înțeles, de realizat; simplu. Problemă ușoară. ▭ Virtutea e ușoară Cînd ai ce-ți trebuiește. EMINESCU, O. I 60. ◊ Muzică ușoară = muzică distractivă. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu ușorul = cu multă ușurință, lesne, fără pericol. Preuteasa însă, văzînd că au scăpat așa de cu ușorul... s-au și dus îndata-mare la morariu. SBIERA, P. 241. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. Acuma, cît mai ține omătul, drumurile-s ușoare. SADOVEANU, B. 107. 3. Lipsit de adîncime, de seriozitate (v. superficial); (despre oameni și despre manifestările lor) ușuratic, frivol. S-o vezi... Cum zîmbește tuturora cu gîndirea ei ușoară? EMINESCU, O. I 157. Dumitale îți e lesne a vorbi cu așa ușor ton. D-ta n-ai iubit, nici ai să iubești vreodată. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Expr. Moravuri ușoare = purtare imorală. ♦ Fără importanță, neînsemnat. Magda mai făcu și alte ușoare întrebări, apoi se întoarse la Orheieni. SADOVEANU, O. VII 139.

ZVÎNTA, zvînt, vb. I. Tranz. 1. A face să piardă din umezeală, a usca puțin; a zbici. [Vîntul] năvălea furtunos pe cîte o uliță, încrețind apa lăculețelor, zvîntînd noroaiele și vechile cărări. MIHALE, O. 267. O prăjină pe care se scot în zilele senine și cu soare albiturile și șorțurile la zvîntat. PAMFILE, I. C. 441. La mal d-am ieșit, Din nări c-am suflat, Toate le-am zvîntat, Nimic n-am stricat. TEODORESCU, P. P. 56. ◊ Refl. Pe lîngă garduri s-a zvîntat pămîntul. TOPÎRCEANU, B. 4. (În contexte figurate) Drumul nostru tot nu s-a zvîntat De sîngele ce-a curs prin ani de moarte. DRAGOMIR, P. 57. ♦ A șterge un obiect umed, pentru a-l usca. Las’să plouă!... Tu, iubite, Numai tu să-mi vii acasă, Ți-oi zvînta obrajii umezi Cu năframă de mătasă. IOSIF, T. 244. Ș-atunci ea, cînd el glumește, Joacă pumnii și-l stropește Pe obraz, dar drăgălașă Tot ea-l zvîntă-n loc de cîrpă, Mîneca de la cămașă. COȘBUC, P. I 97. ♦ A face să sece (o sursă de umezeală). Puțin stă așa, și odată-i fulgeră prin minte un gind care-i zvîntă izvorul lacrimilor. CARAGIALE, S. 10. ♦ Fig. A secătui, a slei, a epuiza. Bîntuirile cumplite ale turcilor... ce zvîntau țara pe-ntrecutele. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (În propoziții consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acțiunilor respective) Bea de zvîntă. ▭ Oameni răi, băiatule. Cum nu ești cu ochii pe ei, fură de zvîntă. SADOVEANU, M. C. 29. Am cunoscut pe crudul Corița, care bătea pe verii mei de-i zvîntă. GHICA, S. 258. 2. (Folosit și absolut) A distruge, a prăpădi, a nimici. Puind mîna pe însuși armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară. ISPIRESCU, M. V. 31. Făt-Frumos lovea cu pala de zvîntă, în toate părțile. id. L. 156. ◊ Expr. A zvînta (pe cineva) în bătaie (sau în bătăi) = a bate zdravăn. (Eliptic) Vă zvînt! Vă sparg capetele... Nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. PREDA, Î. 10. 3. (Neobișnuit)-A ridica, a zvîrli în sus. Guvernul să îndeasă... ca să apese mai greu și, prin presiunea sa, să zvînte în sus pe popor. ODOBESCU, S. III 336. – Prez. ind. și: zvîntez (ALECSANDRI, O. 176).

SENZUAL, -Ă, senzuali, -e, adj. 1. Care ține de simțuri, care desfată simțurile. Omul acesta, care pare că nu caută decît plăcerea senzuală, e consumat de patimă eterică, ideală, de iubirea către Anna. IONESCU-RION, C. 83. 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Înclinat spre plăcerile trupești, spre senzualitate. Se scriau cronici... cum a știut... să devie soțul iubit și răsfățat al acestei bătrîne senzuale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 7. ♦ Care trădează, exprimă senzualitate. Femeie de o frumusețe neliniștitoare, voinică, dar mlădioasă, cu mișcările senzuale. CAMIL PETRESCU, T. II 174.

an, ani, s.m. – Interval de timp care cuprinde 12 luni. ♦ Anul nou (31 decembrie / 1 ianuarie): „Sărbătoarea de Anul Nou este o sărbătoare ciclică. Începe în ajunul Crăciunului, adică în ajunul zilei de 25 decembrie și se sfârșește în 6 ianuarie. (...) Fiind o zi la anul, un festum incipium, Anul Nou, adică cele 12 zile, sunt o prefigurare a întregului an viitor” (Mihai Pop, 1975). ♦ Tradiții, obiceiuri: „Din seara de Anul Nou până a doua zi, nu se stinge lumina în casă”; „Către miezul nopții se puneau lemne, în picioare, lângă perete, pentru fiecare membru al familiei, într-o cameră unde nu se prea umbla; dacă vreunul cade până dimineața, nu-i de bine”; „Să nu dormi în noaptea de Anul Nou; cine doarme va fi somnuros tot anul; să nu plângi, că-i plânge tot anul”; „În dimineața de Anul Nou oamenii se spală cu apă neîncepută dintr-un talger în care s-a pus un ban de argint și o crenguță de brad, <să fii căutat, iubit ca banu și frumos, tânăr ca bradu>, în anul care urmează” (Calendar, 1980: 9-10). „În noaptea de Anul Nou și Bobotează să furau porțile de la intrarea în gospodărie. Porțile se furau la fete” (Bilțiu, 2010:125); „Mai demult, când furau feciorii porțile, le puneau în drum, să-nchidă drumu cu ele, să nu să mărite fetele în alt sat” (idem; Breb). – Lat. annus „an” (MDA).

STROP, stropi, s. m. 1. Părticică globulară dintr-un lichid; (în special) picătură de ploaie; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. Ploaia prinse a conteni; numai stropi rari aduși de vînt se strecurau din nourii cenușii. SADOVEANU, O. I 150. Rada rîde, le dă apă, Toți din pumnii ei să beie. «Zece stropi nu pot să-ncapă: Prea e mic păhar de apă!». COȘBUC, P. I 97. ◊ Săreau stropii din vin de-o șchioapă în sus. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd lichidul în discuție) Vîntul îngrămădea nori fumurii pe culmile rotunde... Din înălțimi stau gata să curgă stropii de ploaie. C. PETRESCU, S. 11. Un ropot de ploaie răsună pe acoperiș. Stropi de apă prinseră a bate în geam. DUNĂREANU, CH. 207. Ce n-ar da florile să aibă acum macar un strop de rouă. ANGHEL, Î. G. 21. Cîți drumeți treceau prin țară, toți se opreau la crîșma din codru: gustau un strop de vin, vorbeau o vorbă cu crîșmărița. SLAVICI, la TDRG. (Prin analogie) Deveni... mic ca un mărgăritari albastru stropit cu stropi de aur. EMINESCU, N. 65. ◊ Fig. Va să zică am dus un strop de fericire în casa lor. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. ◊ Loc. adv. Strop cu strop sau strop de strop = picătură cu picătură; puțin cîte puțin. Cu mînile la tîmple Stau ca un alt Esop: Cînd fila mi se împle De ce cu orice trop Garafa se deșartă Și scade strop cu strop? ANGHEL-IOSIF, C. M. I 116. Picurii cu strop de strop Fac al mărilor potop. COȘBUC, P. I 156. Pînă la un strop = pînă nu mai rămîne nimic. Baba Ana... Dimineața, Își mînă greața Cu vinars... L-îndulcește Cum voiește Și apoi, hop! Pîn’ la un strop. Ea cu ea, Tot îl bea! BIBICESCU, P. P. 225. ♦ (În imagini poetice) Lacrimă. Ochii lui se umeziră și în fiecare geană căruntă se ivi cîte un strop limpede. SLAVICI, N. II 12. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi; Din teiul sfînt și dulce O ramură să frîngi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi. EMINESCU, O. I 129. 2. Fig. Cantitate mică dintr-o materie solidă; fărîmă. Cînd încep exploziile, suprafața muntelui se turbură ca apele unui lac în care ar cădea bolovani; mari stropi de piatră sar în sus împroșcați cu violență. BOGZA, C. O. 180. Curînd desimea codrilor ne sorbi în adîncurile sale nestrăbătute și, rareori numai, cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzlețe din înălțimile încîlcite ale bolților de crengi, peste umerii și peste capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 206. ◊ Loc. adv. Nici un strop = cîtuși de puțin, de loc. Și mergînd și pe la șop, N-am aflat fîn nici un strop. MARIAN, NA. 203.

Gliceria Împrumut modern din onomastica apuseană, Glicéria înlocuiește o mai veche formă românească, sporadic și astăzi în uz, Glichéria (corespondentul masc. Glichérie, destul de bine atestat în secolele trecute, nu mai apare în inventarul prenumelor actuale). De origine grecească, Glicheria reproduce numele pers. Glykéria, cunoscut numai în epoca creștină, dar mult mai vechi sub forma Glykéra (mai ales purtat de hetaire, numele este menționat la Diodor din Sicilia, Strabon, Pliniu cel Bătrîn etc.). Grecii mai foloseau și alte nume apropiate ca formă, Glykérion, Glýkeros și Glykérios (de aici rom. Glichérie), Glýke, Glýkia, Glykínna, Glýkinos, Glýkos, Glýkon (acesta fiind cel mai vechi și frecvent din serie), toate avînd la bază adj. glykýs, glykeia „dulce” sau „plăcut, iubit”, sau sinonimul său glykerós, glykerá (cu referire la ființe umane). Cu siguranță că popularitatea numelui și preponderența formelor feminine sînt strîns legate de semnificația cunoscută vorbitorilor (de fapt și în limba română actuală se folosesesc cîteva neologisme care au același etimon: glicemie, glicerină, glicogen, glucoză, gluconic etc.). Nu putem încheia referințele la vocabularul comun fără să amintim că cei care apropie prenumele feminin de glicină (plantă agățătoare cu flori albastre și parfumate), din punct de vedere etimologic au întru totul dreptate. Pătrunse in onomasticonul creștin, Glýkeros și Glykéria (cultul unei martire cu acest nume, din timpul împăratului Antonius, este cunoscut la multe popoare) devin nume calendaristice și se răspîndesc în Europa, în apus prin intermediar latin (Glycerus, Glyceria) iar la noi prin intermediar slavon. Atestate în documentele românești de la începutul sec. 16, numele au circulat și sub formele Lichérie, Lichírie (de aici top. Lichirești), Glichera, Glucheria, Lucheria etc. ☐ It. Glicerio, Gliceria, bg. Glikeria, rus. Glikerii, Glicheria (popular Lukeria) etc.

urât¹ sn [At: PSALT. 43 / V: (îrg) urit, (reg) ~ă sf / Pl: ? / E: urî¹] 1 (Îvr) Dușmănire. 2 Sentiment de neplăcere (instinctivă) față de ceva sau de cineva Si: antipatie (1), aversiune (1), dezgust. 3 (Pop; îe) A-i fi (cuiva) ~ de (cineva) A nu simpatiza pe cineva. 4 (Înv; îe) A-i fi cuiva (cu) ~ a... (sau să...) A nu-i plăcea să... 5 (Înv; îe) A cădea (ceva) cu ~ (cuiva) A-i displăcea (1). 6 (Mun; îe) A-și face de ~ cu (cineva) A se purta rău cu cineva. 7 (În superstiții; îe) A fi rău de ~ A fi neprielnic cuiva, făcându-l să nu fie iubit. 8 (Reg; îe) Nu ți-e ~ Se spune în chip de dojană unuia care a făcut un lucru nepermis, reprobabil, lipsit de cuviință. 9 Stare sufletească apăsătoare, provocată de lipsa de ocupație, de monotonie, de singurătate etc. Si: plictiseală. 10 (Îe) A-și face de ~ A-și alunga plictiseala Si: a se disfra (3). 11 (Adesea construit cu verbele „a fi”, „a se face” și cu subiectul logic în dativ) Stare de neliniște și de tulburare pe care o încearcă cineva în prezența sau la gândul unui pericol, în singurătate, în întuneric etc. Si: frică (1), teamă. 12 (Bot; reg; îc) ~a-fetei Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

Rien n’est beau que le vrai (fr. „Nimic nu-i frumos ca adevărul”) Boileau, Epistola IX, versul 43 – Și pentru a explica ideea, el adaugă în același vers: le vrai seul est aimable (Numai adevărul este de iubit), adică merită să fie îmbrățișat. Deci: elogiul adevărului (L’éloge du vrai), cum de altfel e și intitulată epistola lui Boileau. LIT.

MÎNTUI vb. IV. 1. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A scăpa dintr-o primejdie, de o nenorocire, de la moarte, de cineva etc., a (s e) salva; s p e c. a (se) dezrobi, a (se) elibera. Și așa fu a se toți măntui (i e ș i r ă N. TEST.1648, s c ă p a r ă BIBLIA 1688) spre pămîntu. COD. VOR. 96/9. Măntuiți fură ceia de Pavelu din corabie, ib. 96/10, cf. 156/24. Pre sineși va mîntui de vrăjmașii lui. CORESI, EV. 71, cf. 266, 267, 289, 441. Are fie cine voie să agiutorească pre cel asuprit. . ., să-l măntuiască den moarte. PRAV. 122. Sviatnicii și agiutătorii răpitoriului nu să vor putia măntui așia, ce să vor certa, după cum va fi voia giudețului. ib. 186, cf. 168. Ieremio ! Tu să iai pre tot norodul mieu, pre izrailteani și să mergi cu dînșii în robie la Vavilon. . . și cu vreame îi voi mîntui den robie (cca 1650). GCR I. 148/10. Fu dată berilor. . . și, mîntuindu-să de toate cu darul lui D[u]mn[e]dzeu. . . DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/8. Veniți ca să facem o faptă pre cum să cade cătră împăratul și să măntuim pre fiiul său de această urgie. FL. D. (1680), 82^v/11. M-am rușinat a ceare de la împăratul. . . călăreți să ne mîntuiască pre noi de vrăjmași, BIBLIA (1688), 341^v/32, cf. 47²/51, 184¹/6, 237²/54. Eu pentru ca să-l mîntuiesc pe dînsul am căzut în robie. IST. Ț. R. 32. Văzu că de datornici nu se va pute mîntui. M. COSTIN, LET. I A, 102/32. Alexandru Vodă Lăpușnianul, dacă s-au mîntuit de grija den afară, ș-au adus doamna și cuconii den țara Munteniască. N. COSTIN, L. 483. Și s-au mîntuit Vasile Vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur și au rămas în pace. NECULCE, L. 19, cf. 103. Să-i dai poroncă pentru bani ca să plătească, să se mîntuiască sulgerul de la turc (a. 1728). URICARIUL, XVII, 30. Ne mîntuiaște de primejdii. MINEIUL (1776), 20^v1/23. Nu socote a lor biruință încredințată decît după ce să vor izbăvi (mîntui) de un prințip. IST. AM. 32^v/11. Și așa mîntuindu-se de el s-au întors cu pace în curți (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 197/8. De abea s-au mântuit cu fuga. ȘINCAI, HR. II, 127/33. Atunci răpezit eu alerg nainte, Vrînd să mîntuiesc copila iubită. BUDAI-DELEANU, T. V. 92, cf. 129. Toate scorniturile, înșelăciunile și socotințele ceale mincinoase. . ., lesne le putem lăpăda și a ne mîntui de dînsele. ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 214/34. Eu cu Electra pre Orest am mîntuit. BELDIMAN,. O. 12/13. Îmi dă o maică pierdută, ah, cum pot să-i mulțămesc, Și un frate de la moarte, de acum îl mîntuiesc. id. ib. 80/12. Norodul se întrarmează din gheară-ți a mîntui A mea nevinovăție și drept a te pedepsi. HELIADE, O. I, 458. Au lăsat pe toți ciialanți să să înece, și numai pe Robinson l-au mîntuit. DRĂGHICI, R. 37/19, cf. 25/11. C-atuncea se lupta pastorul moldovan Și țara-și mmtuia ca un erou oștean. ASACHI, S. L. I, 174, cf. II, 21. O, moarte, vino, – grăbeaște ! De amar mă mîntuiaște. BĂRAC, A. 65/16. Am vrut de patim-aceasta sufletul să-mi mîntuiesc Și de înfocata rană inima să-mi lecuiesc. PANN, E. I, 11/3. N-am făcut bine că m-am mîntuit de reii aceștii, și am scăpat țara de o așa rîie ? NEGRUZZI, S. I, 153, cf. 52, 139. Am afla de la dînșii. . . Prin cîtă energie nații se mîntuiesc. ALEXANDRESCU, M. 12. Vei spăși greșeala mumii Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I, 102. Îngenunchem rugîndu-te, Inalță-ne, ne mîntuie Din valul ce ne bîntuie. id. O. IV, 360. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai, ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa. CREANGĂ, P. 87, cf. 157. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44, cf. 12. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți ! COȘBUC, P. I, 109, cf. 140, id. AE. 94, CANDREA, F. 215, GOROVEI, CR. 216. Unii mai sîrguitori au cărat pînă noaptea tîrziu de la conacul arendașului ce-au putut mîntui din flăcări. REBREANU, R. II, 161, cf. 72. Cînd l-a călcat urgia, n-a putut să mîntuiască nimic din cîte avea. GALACTION, O. 156. O vorbă a lui în noaptea asta poate să dea foc Bucureștilor . . . sau poate să mîntuie oameni de la moarte. CAMIL PETRESCU, O. II, 481, cf. M, 251. Noi am mîntuit țara. CAMILAR, N. I, 36, cf. ALECSANDRI, P. P. 311, JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. Bine zici soră – zise cea mijlocie – să ne mîntuim de ea. RETEGANUL, P. II, 27, cf. IV, 13. Să bea dușmanele mele, Să mă mîntui eu de ele. BIBICESCU, P. P. 20. Că eu vouă voi plăti, Pentru ce mi-ți mîntui, Cu taleri nemăsurați, Cu galbeni nenumărați. BUD, P. P. 7. 2. T r a n z. și r e f l. (În limbajul bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvîrșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva, a (se) spăsi. Mîntui-va D[o]mn[u]lu sufletele șerbilor săi. PSALT. HUR. 28^v/6, cf. 61^r/14. Noi măntui-nă-vremu cu botegiurea. COD. VOR. 156/26, cf. 136/18. Doamne, măntuiaște-me, Dumnedzeul mieu. PSALT. 4, cf. 8. Să putem sufletele noastre mîntui. CORESI, EV. 56, cf. 64, 95. Și nu aduce pre noi în ispite, ce ne mîntuiaște (a. 1593). GCR I, 39, cf. 50/18, 89/16, HERODOT (1645), 486. N-am venit să giudec lumea ce ca să mîntuiescu lumea. N. TEST. (1648), 123^v/10, cf. 19^v/23, 227^v/14, 294^r/14. Rădică-te, Doamne, de ne sprejiniaște Într-a ta putiare și ne mîntuiaște. DOSOFTEI, PS. 37/6, cf. 53/2. Eu îț voiu arăta că nu mîntuiaște pre om locul ci fapta și voia cea direaptă (a. 1691). GCR I, 293/7. Iartă-ne pre noi, D[oa]mne, după mulțimea milii tale și ne mîntuiaște pre noi pentru numele tău cel sf[î]nt (a. 1715). id ib. II, 16/19. Au strigat tare și făr-de veaste, zicînd cu glas mare: mîntuiaște pre fecioară. AETHIOPICA, 75^v/6. Mîntuiaște-ne pre noi. MINEIUL (1776), 84^r1/36, cf. 161^v2/20, 202^r2/4. Prin pocăință s-au mîntuit vameșul. DRĂGHICI, R. 94/24, cf. BĂLCESCU, M. V. 2. Dumnezeu . . . te vestește prin mine ca să-ți mlntuiești sufletul prin căință. FILIMON, O. I, 297. Acela care fuge de cele șapte păcate de moarte trebuie, dupe legea noastră, să fie mîntuit. ODOBESCU, S. III, 60. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Cum să te mîntui, dacă nu crezi ? CAMILAR, C. 90. ◊ A b s o l. Urulu iaste leage dătătoriu și giudețu, cel ce poate măntu[i] și piarrde. COD. VOR. 130/18. Lui D[u]mnezeu nu iaste cu anevoie a mîntui. CALENDARIU (1814), 117/3. 3. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) vindeca (de o boală). Și rrugăcĭurea credințeei măntui-va lîngedulu și rrădica-l-va elu D[om]nulu. COD. VOR. 134/29. De boale a se mîntui cerea de la Hristos. CORESI, EV. 57. Doftorii cei desăvîrșiți și înțelepți. . . să arăte pre acela. . . mîntuit de boală. TIM, P. 1. Nu mă mai pot măntui de friguri (a. 1745). IORGA, S. D. XXI, 128. Măi bărbate, Blăstemate, De cînd in ai sămănat, Boală-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește De boală mă mîntuiește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457, cf. ANT. LIT. POP. I, 121. 4. R e f l. (Învechit) A se dezvinovăți, a se scuza, a se justifica. Leșii să mîntuie de cătră Vasilie Vodă și dzice că nu sînt Ieși, ce sînt moldoveni aceie ce pradă. NECULCE, L. 18. Lui Brancovanu încă nu i-au venit poruncă să meargă la veziriul, dară el s-au măntuit, bag-samă, că în țeară sînt lăcuste. ȘINCAI, HR. III, 160/17, cf. i, 262/10, II, 46/16, 282/20, 297/26. Să mîntuia cu aceaia cum că podul este făcut din copaci. BĂRAC, T. 24/8. 5. T r a n z. (Folosit și a b s o l.), r e f l. și i n t r a n z. (Popular) A (se) termina, a (se) încheia, a (se) sfîrși, a (se) isprăvi. Cît ave, da cu carteci, dar dacă s-au mîntuit, Dau de știre Eteriei. BELDIMAN, E. 52/33. Au-mîntuit de mîncat friptura. NEGRUZZI, S. I, 83. Focul se mîntuie în vatră. id. S. II, 63. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. Mă uimești dacă nu mîntui. . . Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i ! EMINESCU, O. I, 154. După ce mîntuim de băut cana ceia, ni se aduce alta pentru care mulțămeam crîșmăriței tot cu sărutări. CREANGĂ, A. 98. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. id. P. 159. Alergarea după noroc. . . se mîntuie cu moarte. GHEREA, ST. CR. I, 204. Furtună-ți fie gîndul și moartea o furtună; Sărac, pe căi să-ți mîntui visarea ta nebună. COȘBUC, P. I, 134. Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mîntuia clasa. DELAVRANCEA, H. T. 105. Dar mîntuie acest cîntec de durere, Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse. MURNU, O. 12. Nesocotite flecar, oricît ești la vorbă de meșter, Mîntuie ! id. I. 31. Cuconu Ionițâ își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II, 87. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I, 170. Irra ! Da mîntuiți odată, dați-mi bună pace ! BRĂESCU, V. 24, cf. id. A. 54. Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, O. X, 91. Va fi zaiafet, mai cu seamă diseară, după ce perceptorul o mîntui cu birul. PAS, L. I, 14, cf. 191, id. Z. I, 131. Toți cereau, în inima lor, să se mîntuie odată fărădelegile și măcelul. CAMILAR, N. I, 195. Cînd preotul mîntuie fiecare evanghelie de citit, fata face un nod într-o sforicică. SEVASTOS, N. 10. După ce vei mîntui de slujit, baba are să cesele caii. ȘEZ VII, 9. Dupî ŝi s-o mîntuit zocu oamini sî duc acasî. ALR I 299/600, cf. ALR I 254/592, 1 382/508, 510, 516, 518, 600, 677, 1 583/584, 1 595/343, 355, ALR SN I h 32. (R e f l. p a s.) După ce fata ce a început a rîșni s-a obosit, vine alta la rînd și tot așa pînă s-a mîntuit tot grîul de rășnit. SEVASTOS, N. 76. ◊ E x p r. (T r a n z.; regional) A mîntui (pe cineva) în bătaie = a bate (pe cineva) zdravăn, a snopi în bătaie. Era vai de capul fetei; o mîntuia în bătaie, nu alta ! SBIERA, P. 212. A mîntui (pe cineva) de zile = a omorî (pe cineva). Unde îl ajungea, acolo îl și mîntuia de zile. MARIAN, T. 277. Cînd îl țintiam și cugetam că acu-acu îl mîntuiesc de zile, el se făcea nevăzut. id. O. I, 298. (R e f l.) A se mîntui cu (cineva) sau (învechit, rar) a se mîntui de viață = a muri. Aproape era să se mîntuiască și de viață cîte trei. N. COSTIN, LET. II, 129/32. S-a mîntuit cu el. . . s-a îndurat Dumnezeu să-l strîngâ. V. ROM. februarie 1954, 108. S-a mîntuit ! = gata! nu mai e nimic de făcut, de discutat! N-ai ce-i face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i porunca, s-a mîntuit. GANE, N. II, 95. Nu mai e scăpare: plastografii, dovediți nu mai au scăpare . . . s-a mîntuit ! CARAGIALE, O. IV, 162. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit ! Strașnic român ! SADOVEANU, O. I, 167. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni. ȘEZ. I, 100. – Prez. ind.: mîntui și mîntuiesc. – Și: (învechit) măntuí vb. IV. – Din magh. ment.

NENlUȚ s. m. (Bucov.) Neniuluc. Neniuțul meu mult iubit! marian, î. 329. Să fii mamii de-ajutor Și nenuțului de spor. id. na. 318. Să trăiască neniuțu, Că și-a păzit puiuțu. id. nu. 698, cf. com. din straja-rădăuți. – Și: nenuț s. m. – Nene + suf. -uț.

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181^v/18, cf. 205^r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 434²/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 7²/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 349¹/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55^v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186^v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51^r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198^r1/17, cf. 113^v2/32, 186^v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 6¹/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

Syrinx, nimfă din Arcadia, iubită de Pan. Ca să scape de urmărirea zeului, Syrinx s-a aruncat în apele rîului Ladon și, la rugămintea ei, a fost metamorfozată de zei într-o trestie. Se spunea că în amintirea ei Pan ar fi inventat instrumentul muzical cu același nume, făcut din trestie (naiul).

PATON [péitən], Alan Stewart (1903-1988), scriitor de expresie engleză și om politic sud-african. Romane patetice în care evocă problemele sociale ale țării („Dragul tărâm al lacrimilor”); povestiri pe tema discriminării rasiale („Să plângi pentru țara iubită”, „Spre munți”, „Călătoria a continuat”, „Povestiri dintr-un ținut frământat”). Studii („Țara și poporul Africii de Sud”). A luptat împotriva apartheid-ului.

CHINDIE, chindii, s. f. (La pl. cu aceeași valoare ca la sg.) 1. (De obicei în construcție cu prep. «la», «pe la», «către») Timp al zilei către asfințitul soarelui. Se sparge hora la chindie. O apucă înainte băieții. Cîntă unul, înfrunte, cu clarineta. STANCU, D. 79. M-am pornit și eu la vie, Cam sub sară, la chindie. CONTEMPORANUL, II 419. Pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. ISPIRESCU, L. 300. Se vestea cu tobe și cu surle ceasul înserat al chindiei, cînd toți oamenii casei se adunau la cină și porțile ogrăzii se închideau. ODOBESCU, S. A. 149. ♦ Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat. Soarele scapătă cătră chindie, coborîm și noi din ponor și dăm glas de înștiințare. SADOVEANU, N. P. 23. Cînd fu soarele-n chindie, Mi-era lupta cu mînie. ȘEZ. III 215. 2. Numele unui dans popular asemănător cu sîrba, care se joacă cu pași mărunți și într-un ritm grăbit; melodia după care se joacă acest dans. Haid’ iubito, haid’ cu fuga, Să jucăm și noi chindia. COȘBUC, P. I 166. În toiul sîrbei, chindiei, mocancei... tinerii... jucau de rupeau pămîntul. ȘEZ. X 31.

ÎNSTRĂINAT, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Îndepărtat, plecat de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; expatriat, exilat. Nicolaie Bălcescu a murit, înstrăinat de prea iubita și prea dorita sa țeară. ODOBESCU, S. III 489. Inima noastră amar te plînge, O! dulce frate înstrăinat! Martir iubite a libertății. ALECSANDRI, P. A. 74. ♦ (Despre locuri sau țări) Străin; p. ext. neprietenos, neprimitor, neospitalier. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată, Căci în țară-nstrăinată Știu că plînge-voi mereu. COȘBUC, P. II 169. 2. Depărtat, izolat. Se închise în sine, înstrăinat și negru de întristare. DUMITRIU, N. 92. Pare supărată pe tine, în orice caz rece, înstrăinată și spune că ați fost prieteni. DEMETRIUS, C. 41. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinat, -ă (IOSIF, PATR. 12) adj.

PUPA, pup, vb. I. Tranz. (Familiar) 1. A săruta. Dacă Vasile... prindea o fată, o pupa hoțește pe obrajii rumeniți de ger, pe gura roșie și caldă care aburea. CAMIL PETRESCU, O. I 39. Tu mă urăști! Mi-o spune chiar Gurița, frumușica! Întinde-mi-o s-o pup măcar, Și nu-ți mai cer nimica! IOSIF, T. 116. Onufrei al meu, iubite, Vin la neica să te pup. COȘBUC, P. I 331. ◊ Expr. A pupa (pe cineva) în bot = a linguși (pe cineva). Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămînd. CARAGIALE, O. I 107. ◊ Refl. reciproc. Bucuros, răspunse celalalt, și îndată s-au îmbrățișat și s-au pupat. SBIERA, P. 22. ◊ Expr. A se pupa (în bot) cu cineva = a se înțelege bine cu cineva, a fi în intimitate cu cineva. Sînt mîncați ei de cercetările și de isprăvile procurorilor, care iau mită și se pupă-n bot cu tîlharul de director. VLAHUȚĂ, O. AL. 154. Bagă sama, căpitane! Noi nu te-am ales pe tine, Ca să te pupi cu boierii și să ne dai de rușine. HASDEU, R. V. 68. 2. (Mai ales în construcții negative) A ajunge la ceva dorit, rîvnit, a căpăta ceva ca o favoare. Nu mai pupă el bani de la mine!

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

dragobete sms [At: (a. 1774) IORGA, S. D. XIII, 75 / V: (reg) br~, bragove~, drăg~, gabrove~ / E: vsl главобрѣтєниє] 1 (Pop; șîs ~ cap de primăvară) Sărbătoare religioasă ținută la 24 februarie. 2 Aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul. 3 (În credințele populare; șîs ~ cap de primăvară, ~ cap de vară) Numele zilei de 1 sau 3 martie când fetele adună apă de zăpadă cu care se spală apoi tot anul ca să fie frumoase și iubite. 4 (Ent; reg) Repede (Cicindela campestris).

nădejde sf [At: PSALT. HUR. 51^r/17 / V: (îrg) ne~, (reg) ni~ / Pl: (rar) ~di / E: slv надєжда] 1 (Lsg) Credință că ceea ce face sau dorește cineva este realizabil Si: speranță, (înv) nădăjduință. 2 (Bis; spc) Una dintre cele trei virtuți teologice. 3 (Îlv) A trage ~ (de la cineva) sau (rar) a se da ~dii A spera. 4 (Îe) A trage ~ (de cineva) sau a-i trage (cuiva) ~ A spera să revadă o ființă iubită. 5 (Îae) A spera să aibă aproape pe cineva. 6 (Spc; îae) A spera să ia în căsătorie o ființă iubită. 7 (Îae) A spera să aibă copii. 8 (Reg; îe) E ~ să... (sau de...) Este posibil. 9 (Rar; îlav) În ~a... În speranța... 10 (Rar; îal) Bazându-se pe... 11 (Îe) A fi slabă ~ sau, înv, ~ slabă (să... sau de...) A avea prea puțină încredere sau speranță în ceva. 12 (Îlav) Slabă ~ Puțin probabil. 13 (Îal) Nesigur (1). 14 (Îe) A(-și) lua ~a (de... sau de la..., reg, despre...) A nu mai avea nici o speranță. 15 (Îae) A renunța. 16 Încredere în sprijinul sau în ajutorul cuiva sau a ceva. 17 Certitudine că ceva sau cineva va fi favorabil sau de ajutor. 18 (Îla) De ~ În care poți avea toată încrederea. 19 (Îlav) De (sau cu) ~ Așa cum trebuie. 20 (Îal) Foarte bine. 21 (Îal) Solid. 22 (Îal) Temeinic. 23 (Îe) A avea ~ (sau a-și pune ~a) în... (sau la..., pe..., înv, către..., pre..., spre...) A se bizui pe cineva sau pe ceva. 24 (Îae) A se încrede în... 25 (Îe) A se lăsa în ~a cuiva A se bizui pe... 26 (Ccr) Fapt care dă încrederea sau certitudinea că se va realiza dorința cuiva.

Castor și Polux – eroi din mitologia greacă, cunoscuți și sub numele de Dioscuri (copiii lui Zeus). Legenda spune că Zeus, îndrăgostit de frumoasa Leda, s-a prelăcut în lebădă, spre a o seduce. Leda a zămislit două ouă: unul, de la bărbatul ei Tyndareus, regele Spartei, a dat viață lui Castor și Clitemnestrei – celălalt, de la Zeus, i-a născut pe Elena și Polux. Cei doi frați gemeni Castor și Polux, unul muritor iar celălalt înzestrat cu darul nemuririi datorită părintelui său divin, s-au iubit nespus. Nedespărțiți în toate acțiunile lor, ei au devenit simbolul frăției și al vitejiei. Castor fiind răpus într-o luptă, Polux rugă pe Zeus, tatăl său, să-l lase să moară împreună cu fratele iubit. Stăpînul zeilor îi propuse: ori să trăiască mai departe singur și veșnic tînăr, ori împreună cu fratele geamăn, o zi în Infern și altă zi în Olimp. Polux acceptă de îndată ultima propunere, spre a nu se despărți de Castor nici după moarte. Astfel ei simbolizează frăția ideală, prietenia desăvirșită. Legenda lui Castor și Polux a fost o bogată sursă de inspirație pentru creatorii de artă [menționăm celebrul tablou de Rubens și opera în cinci acte a compozitorului francez Rameau (1737), purtînd numele celor doi eroi mitologici]. Personajul Vasili Ivanovici, din Părinți și copii de Turgheniev, spune la un moment dat: „Mă uit la voi, tinerii mei prieteni... Cîtă putere, cîtă tinerețe în plină floare, cîte aptitudini, cît talent! Castor și Polux! Nici mai mult, nici mai puțin”. Și apoi adaugă: „Dioscurii! Dioscurii!” (cap. XXI). MIT.

MÎRȘĂVIE s. f. Atitudine sau faptă mîrșavă (3), mișelie (2), josnicie, ticăloșie, infamie, (regional) m î r ș ă v e n i e; lașitate. [Idolii] născociți chiar de tirani și-njugați la răutate, Firește le fu tovarăși la mârșăviile toate. CONACHI, P. 303. Prin dovezi neprihănite a luminat duhul sfîntului sobor ca să cunoască toată deșertăciunea și mârșăvia acestor urîte clevetiri. NEGRUZZI, S. I, 232, cf. 321, II, 218, POLIZU. Mergînd din mîrșăvie în mîrșăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiți și al țârei întregi. FILIMON, O. I, 112, cf. II, 133. Lasă-l să putrezească în mîrșăvia caracterului său, precum eu l-am lăsat împlântat în sînge, fără a avea nici o milă de el. ALECSANDRI, O. P. 30. Ticălosul ! în ce grad de mîrșăvie a ajuns. id. T. 1718. Focare de procese, de intrigi și de mîrșevii, precum sînt azi mănăstirile închinate din țările românești. ODOBESCU, S. II, 38, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., CADE. Tare trebuie să fii mîndră de mîrșăvia ta. CAMIL PETRESCU, T. II, 259. În familia în care mă aflu, unul pîndește pe celălalt și-l cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mîrșăvii. CĂLINESCU, E. O. II, 61. Era nespus de mîhnit că țara fusese împinsă la o mîrșăvie sângeroasă. BENIUC, M. C. I, 243. Iubitul meu, dacă voiești să răsplătești cînelui de zmeu și cățelei de maică mârșăvia lor, apoi te du înarmat acasă. SBIERA, P. 33. ◊ Mîrșăvia voastră = (glumeț, prin analogie cu luminăția voastră) termen de reverență adresat căpeteniei dracilor. V. m ă r i e¹, m a i e s t a t e (2), î n ă l ț i m e. Să trăiți, mîrșăvia voastră ! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. CREANGĂ, P. 57. – Pl.: mîrșăvii. – Și: (regional) mărșăvie s. f. – Mîrșav + suf. -ie.

Psyche, tînără vestită pentru frumusețea ei și care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde – spunea oracolul – avea să vină s-o ia de nevastă un mostru înspăimîntător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vînt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo un necunoscut, care n-o întîlnea decît noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă – a făcut-o soția sa și stăpîna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă jurămîntul. O dată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor cum bănuia, un tînăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros – căci acesta era frumosul tînăr – mînios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărînd în văzduh. Cuprinsă de desperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude pînă în ziua cînd, făcîndu-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

Telemachus, fiul lui Odysseus și al Penelopei. În timpul absenței tatălui său, Telemachus a crescut acasă în Ithaca sub îndrumarea credinciosului Mentor. Mai tîrziu cînd Odysseus s-a înapoiat după îndelunga sa absență, Telemachus l-a ajutat să-i gonească și să-i pedepsească pe nepoftiții pețitori ai Penelopei (v. și Odysseus). După moartea eroului, Telemachus s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Circe (după o versiune, după o alta cu însăși puternica magiciană iubită odinioară de către tatăl său).

AER¹ s. n. 1. Amestec gazos și transparent care înconjură pîmîntul (și care este absolut necesar pentru întreținerea vieții animale și vegetale). V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. I Cu fața scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară... tinărul Vîrlan se simțea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. Noaptea inundasă pămîntul cu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă (obținut prin scăderea temperaturii și mărirea presiunii), întrebuințat în laboratoare pentru menținerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează în vase cu pereți dubli. ◊ Aer comprimat v. comprimat. Aer condiționat v. condiționat. ◊ Climă, climat. A schimba aerul. Aerul de munte nu i-a priit. ◊ Acest aer sănătos și parfumat îi reda vieții toată puterea și tinerețea pe care el credea c-a pierdut-o. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. ◊ Loc. adv. La aer sau în aer liber = într-un loc neacoperit, afară. A ieși la aer. A merge la aer. ◊ Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spațiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Cîteva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregătește ceva (în ascuns). Nu se întîmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) în aer v. arunca. 3. Înfățișare exterioară, aspect, expresie, fizionomie. Doamna Vorvoreanu se uită ta soră-sa și o urî o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu șuvițe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. Roșeața îi acoperi fața, și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic. BOLINTINEANU, O. 425. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să... ) = a da impresia că... Iubite prietene, zise... beizade... te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieși. SADOVEANU, Z. C. 186. A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. PAS, Z. I 308. Ceata lui Ghiță începu să-și dea aere de ostași grozavi. BUJOR, S. 172. – Formă gramaticală; pl. (în expr.) aere.