NORĂ s. f. 1. Soție considerată în raport cu părinții soțului ei. Am venit... a împărți feciorul de tată-său și fată de mumă-sa și nor de soacră-sa. coresi, ev. 205. Noru-sa, muiarea ficiorului său, lui Avram. palia (1581), 47/13. Thamara, noru-ta. biblia (1688), 291/37, cf. anon. car. Grea și năpraznecă boală pă iubită nora măriii-sale Bălașa... ajungînd. R. greceanu, cm ii, 199. Lupa..., nora lui Grigoraș (a. 1712). uricariul, xx, 87, cf. xix, 443. Bocete și țipete în fetele și nurorile lui (începutul sec. XVIII), let. iii, 61/20. Irina cu feciorul și cu noru-sa au remas în părțile răsăritului. șincai, hr. i, 260/1. Ringala au fost nuoră, nu muiere lui Alecsandru I. id. ib. ii, 26/24, cf. budai-deleanu, lex. Împăratul... pentru nor mă cere. pann, e. iv, 25/15. Frumoasă noru dobîndiși. id. p. v. i, 4/11. Scumpa mea... de mi-ai fi noră, eu ți-aș fi mamă, nu soacră. alecsandri, t. 1 427. Vreu o noră precum nu-i. id. t. i, 208, cf. 176. Baba începu să puie la cale viața nurori-sa. creangă, p. 5, cf. 3, 81, 113. Simina era frumoasă, și nora frumoasă e podoaba casei. slavici, p. 122. Împodobi palaturile și cetatea... ca să-și primească nurorile. ispirescu, h. 36, cf. 39, 40. De m-ai fi cerut Mamei tale noră-n casă, N-aș fi vrut să merg? coșbuc, b. 13. Lucsanda-i doară preuteasă, Ea-și cată noră mai aleasă. id. p. i, 127, cf. barcianu, tdrg. Era așa de frumoasă fata asta pe care, cu voia lui Dumnezeu, va avea-o de noră. agîrbiceanu, a. 447, cf. severin, s. 92. Din toate colțurile mesei, strigăte: „Să vă trăiască nora și ginerele, hai noroc!” bujor, s. 102. La masă, povestesc noră-mei fapta mea caritabilă. c. petrescu, î. ii, 185. Moșneagul avea gineri și nurori, care locuiau cu el. sadoveanu, o. vi, 180. Măriei și nurorilor le-a făcut culcuș în pod. T. POPOVICI, SE. 130, cf. teodorescu, p. p. 53, 55, 529. O, săracă soacră mare, Ținete-n picioare tare, Că ți-ai căpătat nororă, De gîndești că ți-i sororă. marian, nu. 632. Zis-a maica să mă-nsor, Să-i aduc în casă nor, Să o bată de cuptor, Cîteodată și de vatră, Să nu fie supărată. id. ib. 720, cf. RETEGANUL, CH. 163, DOINE, 104, Mat. folk. 1 349. Ia să iau pă noru-mea la judecată să văd ia ce grăiește. graiul, i, 181. Nunorile au bocit-o. șez. xix, 52, cf. ii, 197, iii, 213. Ieși nora în obor, Dar fug boii dă s-omor. arh. folk. iii, 152, cf. a Ix 4, com. din timișoara și din piatra-neamț. Soacra n-așteaptă pe noră. zanne, p. iv, 609. Dor de noră Ca de horă. id. ib. 514. Nora fără zestre n-are îndrăzneală, se zice cînd supunerea cuiva se datorește lipsei de condiții materiale. cf. id. ib. viii, 42. Nici ginere fecior, nici nora fată, se zice despre lucruri nepotrivite. id. ib. iv, 374. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemînatică la treburile gospodărești. 2. (Ban.; adesea determinat prin „de frate”) Cumnată. cf. dr. v, 900, alrm i/ii h 373. – pl.: nurori și (regional) nore, nori (alrm i/ii h 368). – Și: nuroră, (învechit și regional) nor, (învechit) nuoră, nur (lm), nură (id. ib.), (regional) nororă, nunoră s. f. – lat. nurus. – Nuroră, nororă: sg. refăcut după pl.