AZIL, aziluri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele «a cere», «a găsi», «a da», «a oferi») Loc unde cineva se simte în siguranță, unde capătă ocrotire sau adăpost... unde găsește repaus sau odihnă; refugiu. Vîlcea dragă și iubită, Un azil, și cel din urmă, de la tine viu să cer! MACEDONSKI, O. I 237. Orășeanii bejănăriră în Bucovina... unde găsiră azil. NEGRUZZI, S. I 217. ◊ Drept de azil = ocrotire, protecție de care se bucură cineva în virtutea unei legi. Republica Populară Romînă acordă drept de azil cetățenilor străini urmăriți pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate științifică, pentru participare la lupta de eliberare națională sau de apărare a păcii. CONST. R.P.R. 41. 2. (În trecut) Instituție (de stat sau filantropică) în care erau internați bătrînii, infirmii, copiii orfani etc. de care nu voiau să se îngrijească familiile respective. Vizitează azilul de bătrîni și celelalte instituții ale orașului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/3.