STELUȚĂ, steluțe, s. f. I. Diminutiv al lui stea (I 1). Dincolo de Siret se aprind focuri; steluțele sfioase încep a tremura în mările de sus. SADOVEANU, O. II 190. Zări... într-o depărtare licărind o lumină ca o steluță. ISPIRESCU, L. 395. Trei fecioare albe, nalte și frumoase... s-au nălțat în ceruri, cîntînd împreună... și ca trei steluțe se pierdură în stele. ALECSANDRI, P. I 192. ◊ (Poetic) O, blîndă, mult duioasă și tainică lumină, În veci printre steluțe te cată al meu dor. ALECSANDRI, P. I 119. ♦ Fig. Nume dat femeii iubite. V. stea (I 1). N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalț la tine duioasa mea gîndire, Steluță zîmbitoare dincolo de mormînt! ALECSANDRI, O. 124. ♦ Fig. Scînteie. În cenușă nu licărea nici o steluță. SADOVEANU, O. III 148. II. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). Printre florile ce vă trimit veți găsi împrăștiete mai multe floricele albastre cu o steluță galbenă în mijloc. NEGRUZZI, S. I 103. ♦ Asterisc. 2. (Mai ales la pl.) Pastă făinoasă în formă de stea, care se fierbe în supă. 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată albă pe fruntea unor animale. V. stea (II 1 e). Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de la munte Cu steluță albă-n frunte. ALECSANDRI, P. II 89. Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea Pe-un fugar sirep de munte Cu steluță albă-n frunte. id. O. 105. Vin oile de la munte Cu steluțe albe-n frunte (Carul cu nuiele). GOROVEI, C. 46. 5. Fig. Fulg de zăpadă. Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie, Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie. ALECSANDRI, O. 169. III. Plantă erbacee cu flori albe, care crește prin păduri umbroase și umede (Stellaria nemorum). ◊ Compus: steluțe-de-munte = albumeală. Caraimanul cu țancuri ascuțite, pe brîiele cărora cresc friguroasele steluțe-de-munte. VLAHUȚĂ, la CADE.