STRĂIN², -Ă, străini, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține (ca origine, ca cetățenie) altei țări decît aceea în care se află; persoană care este din alt loc decît acela în care se află sau în care trăiește și care este necunoscută celor dimprejur. Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. SADOVEANU, O. VII 324. Străinii de toate semințiile veneau de obicei aci călăuziți de agenții birourilor maritime. BART, E. 361. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. Drumurile de fier au să îmbogățească pe străinii care le-or face, iar nu pe noi. ALECSANDRI, T. I 361. ♦ Persoană aparținînd unei naționalități care formează, în cadrul unui stat burghez, o minoritate națională. 2. Persoană care nu se află în relații apropiate, de rudenie sau de prietenie (cu cineva). A vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. Dragostea ce-i arătau toți ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Cum n-oi plînge, dacă de trii ani de zile mă găsesc printre străini. ALECSANDRI, T. I 188. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. Mămucă, nu vreau să mă duc în străini... nu vreau să plec de lîngă tine. VLAHUȚĂ, O. A. II 47. Flăcăul aceala, din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă, și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierți? Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini. EMINESCU, O. I 127. 3. Persoană care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu acestea. Accesul străinilor este interzis. – Variantă: strein, -ă (CREANGĂ, A. 24) s. m. și f.