LELE s. f. (Adesea însoțit de numele persoanei la care se referă) 1. Termen de respect cu care se adresează, la țară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă. V. dadă, țață. Nu-i voie, lele... nu înțelegeți că nu-i voie? CAMILAR, N. II 77. Acolo ne întîlnim cu lelea Stanca. SADOVEANU, P. M. 47. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ (În poezia populară) Femeie tînără, iubită. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badii l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. Și-a pierdut sărmana lele Dragostele tinerele. ALECSANDRI, P. P. 283. 2. Femeie cu purtări rele. Am aflat eu trebile tale, leleo!... tigoare veninoasă ce ești! NEGRUZZI, S. III 37. Lumea piere de belea, Lelea pune să se lea = țara arde și baba se piaptănă, v. arde. ◊ Loc. adv. În dorul lelii v. dor. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = șmecher, șiret, coțcar; ticălos. Trei voinici feciori de lele tăbărît-au pe-nserate; Dairaua cu cimpoiul și ghitara tac speriate. IOSIF, P. 62. M-ai mîncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 195. În pădurea de la Strungă Sînt de cei cu pușca lungă... Feciori de lele nebună! ALECSANDRI, P. I 57. Alelei, feciori de lele! Căci răpiși zilele mele! id. P. P. 73.