LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ◊ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post²; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun. ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.

ȘEDEA, șed, vb. II. Intranz. 1. A se afla așezat pe ceva; a sta jos. ◊ Expr. A ședea (ca) pe ghimpi (sau pe foc, pe ace) = a fi nerăbdător și îngrijorat; a fi grăbit să plece. A ședea pe comoară = a fi foarte bogat și zgârcit. 2. A lua loc, a se așeza. ♦ A se opri din mers așezându-se; a poposi. ♦ (De obicei la imperativ sau în construcții negative) A avea astâmpăr, a fi liniștit. Șezi locului! 3. A sta, a se găsi, a rămâne câtva timp într-un anumit loc, într-o anumită situație sau poziție; a nu se mișca din locul sau din poziția ocupată. ◊ Expr. A ședea la masă = a lua masa, a mânca. A(-i) ședea cuiva ceva la inimă = a fi preocupat, stăpânit de ceva, a dori ceva foarte mult. A ședea pe capul cuiva = a plictisi (pe cineva) cu prezența sa sau cu prea multe insistențe. A ședea cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate etc.) = a nu face, a nu întreprinde nimic. A ședea strâmb și a judeca (sau a vorbi, a grăi) drept = a discuta cu franchețe; a recunoaște adevărul. 4. A petrece câtva timp undeva, a nu se deplasa (dintr-un anumit loc); a se afla, a rămâne, a zăbovi (într-un anumit loc). ♦ (Rar; despre obiecte) A se afla așezat sau depozitat într-un loc. 5. A avea locuința, domiciliul undeva; a locui, a domicilia. 6. (În expr.) A(-i) ședea (cuiva) bine (sau rău, frumos, mândru) = a (nu) i se potrivi; a (nu) fi așa cum se cuvine, cum trebuie, cum este indicat. 7. A se afla într-o anumită situație (în raport cu ceva sau cu cineva). 8. A nu face nimic, a nu avea nici o ocupație. Șade toată ziua. – Lat. sedere.

A ȘEDEA șed intranz. 1) (despre ființe) A fi așezat (pe ceva); a sta jos. A ședea pe o bancă. ◊ Șezi locului, șezi binișor (sau cuminte)! astâmpără-te! fii cuminte! A ședea la masă a lua masa. 2) A se afla într-o anumită poziție sau stare. ◊ A ședea la (sau de) vorbă a vorbi. A ședea pe capul cuiva a deranja cu insistențele, cu durata vizitei etc. A-i ședea cuiva (ceva) la inimă a fi obsedat de ceva. 3) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A prinde bine (pe cineva). 4) A avea un domiciliu stabil. 5) A nu se ocupa cu nimic. ◊ A ședea cu mâinile în sân a nu face nimic. /<lat. sedere

1) lăcuĭésc (vechĭ) și locuĭésc v. intr. (ung. lakni, a locui. Locuĭesc supt infl. luĭ loc). Șed, îs stabilit într’un loc: a locui într’o casă, într’un oraș, la țară. V. tr. Barbariĭ locuĭaŭ odinioară Dacia.

ȘEDEA, șed, vb. II. Intranz. 1. A se afla așezat pe ceva; a sta jos. ◊ Expr. A ședea (ca) pe ghimpi (sau pe foc, pe ace) = a fi nerăbdător și îngrijorat; a fi grăbit să plece. A ședea pe comoară = a fi foarte bogat și zgârcit. 2. A lua loc, a se așeza. ♦ A se opri din mers așezându-se; a poposi. (De obicei la imperativ sau în construcții negative) A avea astâmpăr, a fi liniștit. Șezi locului! 3. A sta, a se găsi, a rămâne câtva timp într-un anumit loc, într-o anumită situație sau poziție; a nu se mișca din locul sau din poziția ocupată. ◊ Expr. A ședea la masă = a lua masa, a mânca. A(-i) ședea cuiva ceva la inimă = a fi preocupat, stăpânit de ceva, a dori ceva foarte mult. A ședea pe capul cuiva = a plictisi (pe cineva) cu prezența sa sau cu prea multe insistențe. A ședea cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate etc.) = a nu face, a nu întreprinde nimic. A ședea strâmb și a judeca (sau a vorbi, a grăi) drept = a discuta cu franchețe; a recunoaște adevărul 4. A petrece câtva timp undeva, a nu se deplasa (dintr-un anumit loc); a se afla, a rămâne, a zăbovi (într-un anumit loc). ♦ (Rar; despre obiecte) A se afla așezat sau depozitat într-un loc). 5. A avea locuința, domiciliul undeva; a locui, a domicilia. 6. (În expr.) A(-i) ședea (cuiva) bine (sau rău, frumos, mândru) = a (nu) i se potrivi; a (nu) fi așa cum se cuvine, cum trebuie, cum este indicat. 7. A se afla într-o anumită situație (în raport cu ceva sau cu cineva). 8. A nu face nimic, a nu avea nicio ocupație. Șade toată ziua. – Lat. sedere.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ◊ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. (Expr.) Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = ai se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. în (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul ori a nu-l (mai ține) (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ◊ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ** Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ◊ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ◊ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post²; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ◊ Loc comun v. comun. ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ◊ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) în loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. în loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.

MILĂ², mile, s. f. Unitate de măsură pentru lungimi, a cărei mărime diferă de la o țară la alta. ◊ Milă (engleză) = unitate de măsură pentru lungimi, folosită în Anglia și în Statele Unite ale Americii, egală cu 1609,3 m. Milă marină internațională = unitate de măsură pentru lungimi, adoptată de toate statele, egală în practică cu 1852 m. Milă geografică = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 7420 m. Milă austriacă = unitate de măsură pentru lungimi, folosită în trecut și în Transilvania, egală cu 7585,9 m. Milă pătrată (austriacă) = unitate de măsură pentru suprafețe, folosită în trecut și în Transilvania, egală cu 57,55 ha. Ducatul de Nassau... numără treizeci și opt mile pătrate. NEGRUZZI, S. I 325. ♦ (Învechit și popular; adesea determinat prin «de loc» sau «de pămînt») Unitate de măsură de mărime neprecizată. V. leghe. Ia buzduganul din cui și-l zvîrle înapoi de șase mile de loc. CREANGĂ, O. A. 278. Zvîrle buzduganul de trei mile de loc. ȘEZ. II 52 Ș-încă-o milă de mergea, Ciobănașul ce-i zicea? TEODORESCU, P. P. 507.

MOACĂ, moace, s. f. (Regional) 1. Bîtă ciobănească, ciomag. L-om arde c-o moacă la cap. C. PETRESCU, Î. II 15. 2. (Iht.; Olt.) Zglăvoacă. 3. (Argou) Falcă; p. ext. cap, figură. 4. (În forma moache) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. Toate moachele-s poftite pe rînd... Numai a mele șed locului parcă-s înfipte. ALECSANDRI, T. I 160. – Variantă: moache s. f.

OUAT s. n. Faptul de a (se) oua. Părăsesc găinile ouatul în acel loc. ȘEZ. III 150. ◊ Leapșa pe ouate = numele unui joc de copii. – Formă gramaticală: ouate.

RĂȘCHIAT¹, rășchiaturi, s. n. Rășchiere. (Cu pronunțare regională) Rîșchietul tortului se face din lipsă de o altă aranjare a mai multor fire la un loc. ȘEZ. IX 144.

MOACĂ s. f. I. 1. (Regional) Măciucă (I 1). Și l-om arde c-o moacă la cap, că dacă-i inamic tot inamic rămîne. C. PETRESCU, Î. II, 15. Apoi pune mîna p-o moacă și încolțește pe lup într-o leasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 38, cf. 44, ALR II 4952/928. ♦ (Prin Munt., Mold.) Lovitură de măciucă (I 1). Cf. SCRIBAN, D. ♦ (Regional) Penis (Săcelu-Tîrgu Jiu). Cf. MAT. FOLK. 493. 2. (Prin sud-vestul Transilv.) Crampon (cu care se fixează pe traversă șina de cale ferată). Com. din VALEA-JIULUI. 3. (Argotic, de obicei în legătură cu verbe ca „a da”, „a lovi”, „a atinge”, „a izbi”, „a arde” la. . . ) Cap (al unei ființe). Atinge-l, Popescule ! Dă-i la moacă ! BUL. FIL. IV, 183. Eu cu bîta ridicată să-l ating la moacă. CV 1950, nr. 4, 38. Tu ai să-l arzi la moacă pe neamț cu cîrja. PAS, Z. IV, 38. ◊ E x p r. A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă (în cap). Și nu se-ncurcâ dînsul, nu se joacă: Ori faci cum cere, ori o iei la moacă ! V. ROM. iulie 1964, 203. II 1. Epitet depreciativ pentru o persoană bleagă, înceată, leneșă sau disproporționată (mai ales cu capul mare). Cf. POLIZU. Ian vezi moachia, că s-o fudulit. ALECSANDRI, T. 392. Ian privește !. . . toate moachele-s poftite pe rînd. . . numai a mele șed locului parcă-s înfipte. id. ib. 456, cf. COSTINESCU. Strașnică femeie !. . . Și vezi, muca ceea de bărbatu-său ! BUL. FIL. IV, 183, cf. ȘEZ. V, 107. Două muieri certîndu-se odată, una. . . începu a batjocori pe cealaltă. . . și între altele îi zise: Cine ești tu ? Arțo, schiarțo, șoago, moago, surdo, știrbo ! PASCU, C. 25. N-ai să te împaci cu Smaranda, că-i o moacă (mocăită). Com. din PIATRA-NEAMȚ. 2. Numele mai multor specii de pești: a) zglăvoacă (Cottus gobio). ANTIPA, F. I. 40, ATILA, P. 197, BĂCESCU, P. 170, C. ANTONESCU, P. 70, H VI 235, DENSUSIANU, Ț. H. 325 ; b) (regional și in sintagmele moacă de nămol. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121. moacă de brădiș. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121) nume a diferite specii de guvid (Gobius). Ieșeau păstrăvii și moacele cu burta-n sus. PLOPȘOR, 40. ♦ (Regional) Nume dat peștilor mărunți (VÎRCOL, v. 96); p. r e s t r. somn mărunt (ANTIPA, F. I. 93, id. P. 784, atila, P. 272). 3. Mormoloc (de broască). Cf. ȘĂINEANU D. U., CADE. 4. (Regional) Termen de alintare pentru fetiță mică. Com. din ALBA-IULIA. – Pl.: moace. – Și: (regional, II 1) moache, moágă, moáhă (ALEXI, W.), mógă (com. din STRAJA-RĂDĂUȚI), mîcă (SCRIBAN, D.), múcă s. f., moc (PASCU, C. 180), mog (id. ib.), mochiu (CIHAC, II, 200) s. m. – Etimologia necunoscută. – Cf. PASCU, C. 180.

ARȘIȚĂ (pl. -ițe) sf. 1 🌦 Căldura, dogoarea soarelui în zilele de vară: nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui (ISP.) ¶ 2 Dogoarea focului: au căutat o samă de oameni de ~ și de groaza focului a eșire pe o portiță (M.-COST.) ¶ 3 Mold. (HASD.) (ȘEZ.) Loc de fînațe, pășune în mijlocul unei păduri, pe un deal în fața soarelui ¶ 4 Ban. 🌐 Coastă pietroasă, neroditoare a unui deal ¶ 5 Trans. Bucov. 🐙 Specie de țînțar (Culex annulatus): e rea ca o ~, se zice despre o femeie foarte rea [lat. *arsĭcia].

BATOC (pl. -ocuri), BATOG (pl. -oguri) sn. 🐟 O specie de pește de mare (Gadus morrhua) care se aduce în țară numai sărat și afumat; de aci, în genere, ori-ce specie de pește sărat și uscat sau afumat: ~ de morun, de nisetru, de crap; Pe șalău să-l fac batoc, Să-l trimit pîn’ la un loc (ȘEZ.) [vsl. batokŭ, batogŭ].

* DOMICILIU (pl. -lii) sn. 1 Casa, unde locuiește cineva de obiceiu; la ~, acasă, la locul unde șade ¶ 2 Locul unde-și exercită cineva drepturile civile și politice: ~ legal [lat.].

STAȚIONARE s.f. Acțiunea, faptul de a staționa; oprire, ședere pe loc; staționat. ♦ Rămînere în același loc a unui autovehicul un timp mai mare de 5 minute. [Pron. -ți-o-. / < staționa].

bihúncă f., pl. ĭ (rus. bĭegunók, pl. -nki, alergător). Trăsură ușoară care se compune dintr’o scîndură (pe care șezĭ călare) pusă pe patru roate saŭ numaĭ dintr’un loc de șezut pe doŭă roate și care se întrebuințează la învățat caiĭ la trap frumos. (V. teleagă).

jeț n., pl. urĭ (sas. sätz, germ. sitz, loc de ședere, sessel, scaun). Vechĭ. Fotoliŭ. – Și jelț și jilț (care poate veni d. ceh. židlice, scaun, orĭ dintr’o formă maĭ veche germanică).

*orhéstră¹ f., pl. e (vgr. orhéstra, d. orhéomai, dansez; lat. it. orchestra; fr. orchestre [f. pînă în sec. XVIII, apoĭ m.]). În vechĭu teatru grecesc, locu dintre scenă și spectatorĭ, unde dansa coru, ĭar în teatru de azĭ, locu unde șed muzicanțiĭ, între scenă și spectatorĭ. Totalitatea acestor muzicanțĭ. Bandă de muzicanțĭ fără instrumente de suflat, ci numaĭ cu instrumente cu coarde. (Barb. capelă). Fotoliŭ de orhestră, scaun din primu rînd al staluluĭ. V. fanfară, meterhanea și tabulhana.^[1]

răstoácă (oa dift.) f., pl. e (rus. rastok, braț de rîŭ, bg. rostok, inima caruluĭ. V. răstocesc, zătoacă). Mic braț de rîŭ închis p. a-l seca pe cîteva ore și a prinde peștele rămas pe uscat. Gard de nuĭele de abătut drumu peșteluĭ (Șez. 37, 43), ĭezitură, locu unde un rîŭ de munte e maĭ lat și unde se prind păstrăviĭ.

iliș, -uri, s.n. – 1. Scaun, de regulă cu arcuri, din piele, care se așează peste loitre, la căruțele țărănești: „Văd că-i iliș, scaun de acela cu fedăr; la sanie cu cai” (Bilțiu 1999: 373; Berbești). 2. Suport de lemn de forma unei scări, așezat pe sania trasă de animale, pentru transportul nutrețurilor. – Din magh. ülés „loc de șezut”.

stână, stâne, s.f. – Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la „ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată „în furci”, unde se așeza și vatra, din comornic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș 1986: 49). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, autohton) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei). ♦ (Top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc 1998). – Sl. stana „oprire”, de la stati „a sta”, cf. srb. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Densusianu, Titkin, Rosetti cf. DER); „Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, tracodacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i-e, *stā ”a sta, stațiune, loc de ședere„), ușor putea să derive rom. stâna” (Russu 1981: 388-389); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Russu 1981, Brâncuși 1983); Cuvânt românesc preluat de srb. sloveni (stira) și magh. (esztena) (Macrea 1970: 13; Bakos 1982).

*témplu n., pl. e și urĭ (lat. templum [dim. d. tempus, timp], parte din cer tăĭată de augur cu bățu luĭ, perspectivă, locu unde ședea el ca să observe zboru păsărilor, templu. V. con-templu și în-tîmplu). Biserică păgînească: vestitu templu al luĭ Solomon fu zidit în Ĭerusalim de la anu 1013 pînă la 1006 în ainte de Hristos, dărămat de Nabuhodonosor, zidit ĭar de Zorobabel și dărămat ĭar de împăratu roman Titu la 70 după Hristos. Fig. Dominiŭ: templu senin al științeĭ, al arteĭ. V. bărăție, capiște, geamie, havră, pagodă.

garnizoană f. 1. trupe așezate într’o fortăreață; 2. locul de ședere al acelor trupe.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

EVLAVIE s. f. Sentiment religios exteriorizat printr-o scrupuloasă îndeplinire a practicilor bisericești; cucernicie, pietate, religiozitate. Cu evlavie și rar, Tomșa făcu trei cruci și sărută cartea sfîntă cu ochii închiși. SADOVEANU, O. VII 72. ◊ (Ironic) Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ (Poetic) Cînd însuși glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii. EMINESCU, O. I 120. ♦ Fig. Comportare respectuoasă; reculegere. Vartolomeu Diaconu urmărea plimbarea streinului cu o adevărată și mută evlavie. C. PETRESCU, A. 287. Dar ne-am grăbi, că sîntem cam de departe, încheie el, înclinîndu-se cu oarecare evlavie înaintea mea. HOGAȘ, M. N. 112.

BĂTĂTORIT², -Ă, bătătoriți, -te, adj. 1. (Despre un teren) Bătut, bătucit. Poteca trecea drept prin mijlocul acestei frumuseți de verdeață și florile creșteau pe de margine încît atîrnau chiar pe locul bătătorit. POPESCU, B. II 19. Cînd vrei să sameni bob, linte ori mazăre, să nu le pui pe loc bătătorit. ȘEZ. III 150. 2. (Despre palme sau mîini) Cu pielea îngroșată, cu bătături. Arăta să fie lucrător după îmbrăcăminte... după mîinile negricioase, bătătorite. PAS, L. I 142. Dar de palme bătătorite ce zici? SADOVEANU, O. VII 297.

GAZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește la sine pe cineva dîndu-i adăpost; amfitrion. Ion, ca gazdă, se gîndește tot la lucruri bune. SP. POPESCU, M. G. 85. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. ISPIRESCU, L. 278. Ie un pahar și-l întinde gazdei. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi: «O, priviți-i cum visează Visul codrului de fagi!». EMINESCU, O. I 101. ♦ Persoană care ține pe cineva cu chirie (și cu întreținere plătită). De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață. REBREANU, I. 52. ◊ Gazdă de hoți = persoană care adăpostește pe hoți și vinde obiectele furate. 2. Locuință provizorie (la un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. De n-ai gazdă în sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Trebuie să vie în gazdă la mine. CARAGIALE, O. VII 21. Nu știu cum să fac ca să găsesc gazda nepotului meu. ALECSANDRI, T. I 81. ◊ Expr. A trage în (sau la) gazdă (la cineva) = a rămîne la cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase la gazdă la un om. ISPIRESCU, L. 278. Du-te de trage în gazdă la dînsa și fă-te că ești un drumeț străin. CREANGĂ, P. 170. Trebuia să tragi la gazdă, cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuință, a adăposti (pe cineva) gratis sau cu plată. În cale dete preste un centaur, carele îl primi în gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele! nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? CARAGIALE, P. 54. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZI, S. I 245. A (se) așeza în gazdă (la cineva) = a(-și) găsi locuință (la cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) la gazdă = a găsi (cuiva) locuință. Dați pe Petre la gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A lua (sau a ține pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuință, ca chiriaș. 3. (Transilv.) Țăran bogat care exploatează munca țărănimii sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că le-am furat eu vacile. ȘEZ. VII 167. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinți chiaburi, din oameni bogați; bogat. Am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COȘBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ♦ Stăpîn, proprietar. Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț. RETEGANUL, P. II 46. Vie gazda boilor, Că ști rîndul buzelor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

GUNOIOS, -OASĂ, gunoioși, -oase, adj. Plin de gunoi, murdar. Să nu se culce în locuri gunoioase. ȘEZ. I 251.

COT, (1) coate și (2) coturi, s. n., (3) coți, s. m.^[1] 1. (Anat.; la om) Articulația dintre braț și antebraț; partea exterioară a acestei articulații. [Soldații] aveau coatele lipite strîns, unii de alții. SAHIA, N. 73. Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă. GOGA, P. 65. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul. CARAGIALE, P. 15. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. RUSSO, O. 100. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături, unul lîngă altul, împreună. Și cot la cot soldatul roșu, Ostașul nostru S-au dus Biruitori către apus. BENIUC, V. 125. Țăranii romîni și țăranii unguri au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. BOGZA, Ț. 14. Lucrează cot la cot cu dînșii, sosește înaintea lor și pleacă în urma lor. C. PETRESCU, A. 466. ◊ Expr. A da din coate = a-și face loc împingînd pe alții; fig. a lupta fără scrupule pentru a cîștiga o situație, pentru a ieși din încurcătură etc. A lega cot la cot = a lega cu mîinile la spate. Potirașii se slobod Și mi-l leagă cot la cot. ANT. LIT. POP. I 437. Și-l lega strîns cot la cot. ALECSANDRI, P. P. 125. A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul). Își dedeau coate, de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. A-și da coatele cu cineva = a lucra pe ascuns, a se înțelege în secret. Nouă ni-e frică... de! că-și dă coatele cu Cațavencu. CARAGIALE, O. I 124. A băga mîinile pînă-n coate = a fura zdravăn. (Familiar, adesea însoțit de lovirea repetată a unui cot cu palma) A-i arăta cuiva cotul = a refuza pe cineva în bătaie de joc. A întoarce cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mă doare-n cot = puțin îmi pasă. ♦ Partea mînecii care acoperă articulația dintre braț și antebraț. Desigur hoinăriseră împreună, își roseseră coatele pe aceleași bănci ale școlii. C. PETRESCU, Î. II 175. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. ♦ (La cal) Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. Cînd îndărăt se uita, Vedea capul șarpelui Sus pe colul murgului. ȘEZ. III 65. 2. Loc unde un drum, un rîu, o scară, un burlan etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsură. V. curbă. Tocmai atunci ieși de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. De la cotul stîncos ce-i zice «Cîrligul Caprei» mergeam o bucată pe jos. VLAHUȚĂ, O. AL. I 135. A trecut de cotul dealului, la cîmp deschis. CARAGIALE, O. I 368. Era mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gîrlei... și alta pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu. GHICA, S. 687. 3. (Regional) Colț, unghi, ungher. Am o mîndră ca o doamnă: Cînd e vremea lucrului, Șede-n cotu birtului. HODOȘ, P. P. 191. Ziua într-un cot, Noaptea peste tot (Lampa). GOROVEI, C. 196. 4. (Învechit) Unitate de măsură variind între 0,606 m (în Muntenia) și 0,637 m (în Moldova) reproducînd distanța de la cot (1) pînă la vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. Colo-n colț acum răsare Un copil al nu știu cui, Largi de-un cot sînt pașii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. COȘBUC, P. I 224. Avea niște mustăți de un cot și un glas de răsuna mahalaua. ALECSANDRI, T. 383. ♦ Obiect care se măsoară cu această unitate. Pe sul tot crește pînza și coții tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură. ♦ (Regional) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurat lungimi. L-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58.

LAT¹, laturi, s. n. Partea lată a unui lucru: lățime. Latul săbiei. ▭ Acoperi restul figurei cu latul palmei. C. PETRESCU, Î. I 3. Luntre mică el prindea, Latul Dunării trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. ◊ Un lat de palmă (sau de mînă) = măsură populară de lungime, valorînd cît lățimea unei palme cu degetele lipite; fig. lățime sau distanță mică. Pe umedele poteci bătute de jivini, ghinda anilor trecuți sta de un lat de palmă. SADOVEANU, O. I 63. Cercuri de fier de un lat de mînă și mai bine. ȘEZ. VIII 66. ◊ Loc. adv. În lung și în lat v. lung. (De obicei în legătură cu «de-a lungul») De-a latul = în lat, în curmeziș.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

ÎMPUTERNICI, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva, de a exercita anumite atribuții; (Jur.) a da mandat. L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviință. 2. (Învechit și popular) A da puteri (cuiva), a întări; a reface puterile (cuiva). Dar gîndul că tot chinul îi vine din dragostea cu Maranda îl făcea să-i fie și mai dragă și-l împuternicea mai mult în răbdare. MIRONESCU, S. A. 31. Trebuiră a mai ședea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum. BĂLCESCU, O. II 118. ◊ Refl. Sînt de părere să-i izbim, să nu se împuternicească mai mult pe locul acesta. VISSARION, B. 343.

MODRU s. n. (Regional) Mod, chip, fel. Cu orișice modru vrea să-mi pună capul. RETEGANUL, P. II 52. ♦ (În construcții, mai ales negative, cu verbele «a fi», «a avea», «a afla») Putință, posibilitate. Se vede c-am bătrînit, Nu e modru de trăit. MARIAN, O. II 19. N-are cap de-a o uita, Nici modru de-a o lăsa. HODOȘ, P. P. 32. De-ar avea modru și cum, M-ar face cenușă-n drum. ȘEZ. XX 46. ◊ Loc. adv. La (sau cu) modru = cu măsură potrivită. Cîte păsărele-n codru Toate-mi cîntă mai la modru. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. De nu-i modru = peste măsură, fără seamăn (de mult, de tare). Năcăjitu-s, de nu-i modru. HODOȘ, P. P. 155.

ÎNGROPĂCIUNE, îngropăciuni, s. f. Înmormîntare; ceremonie de înmormîntare. Făcut-am oare-n lume ceva, ca să fiu demn De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale? MACEDONSKI, O. I 44. Ce cîntări oi cînta La îngropăciunea ta? ȘEZ. VIII 49. ◊ Loc. adj. De îngropăciune = trist, cernit. Îndată înțelese și ce va urma, cînd văzu ochii de îngropăciune ai femeii. SADOVEANU, Z. C. 300.

ÎNVOIALĂ, învoieli, s. f. 1. Înțelegere, învoire, convenție, aranjament, pact. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte firești și pe altele a le face ca să poată trăi împreună se numește contract social. BĂLCESCU, O. I 355. Știi învoiala care o ai cu stăpînul nostru. ȘEZ. IX 68. ◊ Loc. adv. Prin bună învoială = prin bună înțelegere. ◊ Expr. A face (sau a cădea, a sta la) învoială = a se învoi, a se înțelege, a fi de acord. Am fost silit să stau la învoială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. Să facem între noi o învoială. ODOBESCU, S. III 45. 2. Tîrg, tocmeală; p. ext. angajare, contract. Astăzi se hotărăște simbria și se reînnoiește învoiala cu stăpînul. EMINESCU, N. 141. ◊ (În orînduirea burghezo-moșierească) Învoială (agricolă) = contract agricol cu caracter de exploatare între moșier sau arendaș și țăranii muncitori. N-au cu cine face învoielile, că arendașii de p’aici sînt morți. DUMITRIU, N. 122. Miron Iuga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor pentru munca pămînturilor. REBREANU, R. I 255. Învoielile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari (= cu ajutorul armatei), ca și așa-numita, în dreptul penal, «munca silnică». CARAGIALE, O. III 181. 3. (Rar) Permisie, voie, îngăduire.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).

OTAC, otacuri, s. n. (Regional) Colibă servind de adăpost provizoriu, în timpul lucrului, pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli. Otacul pescarilor de la Lipșa s-a alinat și noaptea s-a boltit înaltă pînă la stele. SADOVEANU, N. P. 209. Pe vremea aratului, se fac la plugari mămăligi, la otac, mari, în căldări. ȘEZ. V 6. ♦ Loc de adăpost. La cîrciuma Radului, La otacul Standului, Șăd băieții Brațului. PĂSCULESCU, L. P. 239. – Pl. și: otace.

RĂU³, rele, s. n. (În opoziție cu bine) 1. Ceea ce aduce nemulțumire, neplăcere; pricină de nemulțumire, de nefericire; neajuns. Răul trebuie curmat din rădăcină. REBREANU, R. I 87. Dar, alături de această civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare. BĂLCESCU, O. II 11. Ce iubești să fie-al tău, N-ar mai fi pe lume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ◊ (Precedat de prep. «de») Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunilor istor de privighetori? CREANGĂ, P. 131. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NEGRUZZI, S. I 144. Frunzuleana nucului, De răul urîtului, Trecui malul Prutului. ȘEZ. I 288. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. De bine, de rău v. bine² (4). ◊ Expr. (În superstiții) A rău = a nenorocire, a nefericire, a neplăcere. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. A vrea sau a voi, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întîmple cuiva lucruri neplăcute, o nenorocire etc. Știi că eu nu-ți voiesc răul. CREANGĂ, P. 166. A vorbi de rău (pe cineva) v. vorbi. A lua (pe cineva) cu răul v. lua (V). Uita-te-ar relele! formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. A fi învechit în rele v. învechit. ♦ Boală, suferință. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, de dorul tău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. ◊ Rău de mare, (rar) răul mării = stare de indispoziție generală de care suferă unii călători pe mare și care se manifestă prin grețuri, vărsături etc. Unii oameni și femei suferă atît de mult de răul de mare, încît totul le devine indiferent. CAMIL PETRESCU, U. N. 362. Această mișcare... este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării. BOLINTINEANU, O. 270. Rău de munte = indispoziție cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi și caracterizată prin amețeli, dureri de cap, palpitații, grețuri, vărsături etc. 2. Ceea ce nu e recomandabil sau nu-i de dorit din punct de vedere moral. Mintea mea n-o să mai pună graniță-ntre rău și bine. MACEDONSKI, O. I 72. [Babele] îl întrec pe dînsul la drăcii și rele. PANN, P. V. I 53. ♦ (La pl.) Pozne, nebunii (copilărești). Se ține de rele.

PLEAȘCĂ s. f. 1. (Mai ales în construcție cu verbele «a cădea», «a da») Cîștig neașteptat (de obicei nemeritat, obținut fără osteneală); chilipir. Tu ce-ai făcut, năucule, cînd ți-a căzut pe cap atîta pleașcă? GALAN, Z. R. 39. Asta-i o avere. Tocmai lor să le cadă așa pleașcă! SADOVEANU, P. M. 302. Auzind că dă o așa pleașcă peste el... pornește cu finu-său spre comoară. ȘEZ. IV 2. ◊ Loc. adv. De (sau pe) pleașcă = de pomană, fără bani, în cinste. Cei care au băut pe pleașcă de la mine se vor fi gîndind: bre! cumplit s-a îmbătat Luca Stroescu! SADOVEANU, O. I 397. ◊ Expr. A căuta (sau a umbla după) pleașcă = a căuta o afacere bună, a umbla după chilipir. 2. (Învechit și arhaizant) Acțiune de jaf (în timp de război); jefuire, pradă. Apoi se risipiră pe plaiul romînesc după haraci și după pleașcă. GALACTION, O. I 276. Libertatea de pleașcă de care se bucurau. căpitanii din oștirea lui Ipsilante. GHICA, S. 107.

TĂIETURĂ, tăieturi, s. f. 1. Acțiunea de a tăia; rană sau crestătură produsă prin tăiere. Brazdele lui Tănasie erau zdravene și drepte, iar tăietura lui reteza iarba la un deget de pămînt. VORNIC, O. 90. A căzut muierea... și-a pus făină în tăietură, a oprit sîngele. STANCU, D. 148. Neică, de dragostea noastră Înflori un pom pe coastă. Dușmanii... Se duseră și-l tăiară. Hai, neicuțo, amîndoi Să luăm apă în gură Să ducem la tăietură. HODOȘ, P. P. 159. Mergînd împrejurul bostanului, a dat de o tăietură de topor. ȘEZ. IV 4. 2. Loc, drum săpat (de oameni, de ape sau de puhoaie). Tăietura o umpluse zăpada pînă sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. STANCU, D. 73. Două seri s-ascunsese în tăietura malului, dar în zadar. DUNĂREANU, CH. 235. ♦ Povîrniș, perete stîncos. Mînăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 147. 3. (Rar) Croială a unei haine; p. ext. fel de a tăia. Fercheș, și cu haine după ultima tăietură. C. PETRESCU, C. V. 51 Un ofițer romîn... Nicu Johnson, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturii englezești a favoriților săi. BART, S. M. 24. ♦ Fig. Compoziție, făurire, creație. Un volum de poezii de cea mai mare originalitate, ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers. VLAHUȚĂ, O. AL. II 35. ♦ Fig. Linie, trăsătură, contur. «Elisabeta» e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele pline în tăieturi frumoase. BART, S. M. 18. 4. Teren despădurit pe care se mai văd încă butucii; curătură. Frunză verde ș-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (La pl.) Senzație de durere asemănătoare cu aceea provocată de o tăiere. Tăieturi adînci simțea prin pîntece și prin cap. BUJOR, S. 46. Toată fața i se încrețește, parcă are tăieturi de colici. VLAHUȚĂ, la TDRG. 6. Fig. Ștersătură; fragment șters, tăiat (într-un text scris).

POPAS, popasuri, s. n. 1. Oprire (pentru odihnă) în timpul unui drum mai lung; ședere mai îndelungată într-un loc (în timpul unei călătorii). Pînă a ajunge la Vieroș n-am avut nicăieri popas și pace. SADOVEANU, E. 16. Zi și noapte fără popas a tot umblat. CARAGIALE, O. III 98. ◊ (În construcție cu verbul «a face») Săptămîni, au umblat așa. Făceau popasuri lungi prin gări singuratece. SADOVEANU, M. C. 84. Mă hotărîi a petrece ceasurile de arșiță ale zilei și a-mi face popasul obișnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde și tăinuită. HOGAȘ, M. N. 58. ◊ Fig. Nu au popasuri gîndurile mele, Sămînța lor se zbate veșnic nouă. GOGA, C. P. 6. Bade, dorul de la tine, Peste multe dealuri vine Și nicăiri nu s-alină... Nicăiri n-are popas Pîn’la mine la obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115. ♦ Pauză în timpul muncii, odihnă. Șed minerii la popas Pe sub streșine de brazi Și îmbucă de amiaz. DEȘLIU, M. 46. Popasul de amiază i se păru lung răzășului. SADOVEANU, O. VII 81. Ș-o arat cît o arat Ș-o venit vremea de popas. ȘEZ. III 241. ◊ Loc. adv. (Rar) în popasuri = cu pauze, alene. După ce mai căscă un rînd, arhimandritul Glicherie se sculă în popasuri. STĂNOIU, C. I. 74. 2. Locul unde se oprește cineva spre a poposi. Tăceau coborînd spre popas și amurgul îl înfășură cu cele din urmă străluciri. SADOVEANU, O. I 16. Pune caii la un olac. Alege unul bine ferecat. Și la drum... Schimbă caii din popas în popas. DELAVRANCEA, A. 141. ♦ Distanță de parcurs între două opriri. După ce merg un popas bun, se întîlnesc la un dîmb cu un cucoș. ȘEZ. I 280.

PORNEALĂ, porneli, s. f. (Popular) 1. Pornire (la drum); plecare. Dă-i bani de cheltuială Și haine de premeneală Și trăsură de porneală. ȘEZ. I 4. 2. Loc de pășune rezervat oilor cu lapte. (Și în forma de pl. pornele) Cu fluieru oi fluiera Și oile m-or cînta. Cele mîndre... M-or jeli sara-n pornele. ȘEZ. XVIII 149. Expr.A duce (sau a ieși, a merge, a pleca cu) oile în porneală = a duce oile la pășune. Aude un cioban vaiete într-un tîrziu, spre ziuă, cum ieșise cu oile în porneală. SADOVEANU, O. V 42. Cînd ducea oile în porneală, știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. Apoi pleacă cu mînzările în porneală... pe poalele muntelui. La HEM 2065. A da (sau a lua) oile în porneală = a da (sau a lua) oile în pază. Luai oile-n porneală, Să le duc la pășuneală. ALECSANDRI, P. P. 265. A o lua în porneală = a porni la păscut. [Cerbul] o lua în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi pe la amiază. CREANGĂ, P. 224. – Pl. și: pornele.

TIHĂRAIE, tihărăi, s. f. Povîrniș repede pe coasta unui munte, rîpă abruptă, vale îngustă și adîncă; loc rîpos, sălbatic, acoperit cu vegetație. V. hățiș. Da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor... fără să mai tot urcăm și să tot scoborîm la tihărăi? HOGAȘ, M. N. 205. ♦ Desiș de tufe, pădure deasă, sălbatică. Pe vîrful unui deal nalt și plin de tihărăi se află vestita Cetate a Neamțului. CREANGĂ, A. 73. A început a bojbăi printre copaci, căutîndu-și un drum de ieșire. Da de unde să poată nimeri ea prin tihăraia aceea. ȘEZ. XIX 137. ♦ Loc mocirlos lîngă o apă, acoperit cu papură sau stuf; păpuriș, stufărie. (Cu pronunțare regională) Și de atunci dracul șade prin tiharaiele de stuh și papură. PAMFILE, A. R. 102.

TIHNIT, -Ă, tihniți, -te, adj. (Și în forma ticnit) Liniștit, netulburat; lin, pașnic. Era o zi tihnită și leneșă de sărbătoare: sălbătăciuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. Au început din nou viața tihnită de mai înainte. STĂNOIU, C. I. 70. Mă hotărîi să dorm și eu în fundul ticnit al vizuinii mele. HOGAȘ, M. N. 179. Cine n-a simțit... nespusa fericire de a visa deștept ceasuri întregi în dulcea și tihnita-i singurătate! VLAHUȚĂ, O. A. 118. ◊ (Adverbial) Vorbesc tihnit; spun polojănii de pe cînd umblau ei pribegi, fugari de oaste. MIRONESCU, S. A. 53. Urechiă-și da silințe tihnit la loc să șadă. MACEDONSKI, O. I 49. ♦ (Despre persoane) Calm, potolit. Filip, greoi și tihnit, se scormoni, tuși, dădu din cap. REBREANU, R. I 234. Acest băiat tihnit și atît de gînditor... avea ceva de artist cu figura lui palidă, cu zîmbetul lui trist. VLAHUȚĂ, O. A. 111. – Variante: tignit, -ă (MARIAN, NU. 683, POPESCU, B. III 119), ticnit, -ă adj.

PREAJMĂ s. f. (Mai ales în locuțiuni) Spațiul care înconjură pe cineva sau ceva, locul sau regiunea din apropiere, din vecinătatea cuiva; împrejurime, vecinătate. Tăcea preajma și depărtările tăceau. CAMILAR, N. I 62. Strigă-n vale Topologul Și-a lui larmă, cînd și cînd, Ca o voce omenească, Pînă sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. TOPÎRCEANU, B. 23. Caișii zîmbesc sub ninsori Și trec ciripiri de chitare... Și cîntă și preajmă și zare. MACEDONSKI, O. I 225. ◊ Loc. adj. (Exprimînd un raport local sau temporal) Din (sau de prin) preajmă = din apropiere, apropiat. Un iz slab, amestecat cu mirosul desișurilor din preajmă, ne învăluia. SADOVEANU, O. VII 195. Turbarea acestui taur merse pînă acolo, de bîntuia și Creta și țările de prin preajmă și nimic nu scăpa teafăr dinaintea acestui dobitoc grozav. ISPIRESCU, U. 45. ◊ Loc. adv. În (sau prin) preajmă sau (loc. prep.) în (sau prin) preajma... = împrejur, primprejur, aproape de... Am stat și eu puțintel în preajmă. Am ascultat ce vorbea cu niște femei. SADOVEANU, B. 260. Nu pot rămînea să mă întîlnesc cu Nadina în preajma transcrierii divorțului! REBREANU, R. II 16. Noi vom lua poziție cam prin preajma Giurgiului. D. ZAMFIRESCU, R. 33. Acesta spuse atunci că comoara se află pitită în preajma unei fîntîni. ODOBESCU, S. III 240. Murgul se oprește, în preajmă privește. TEODORESCU, P. P. 496. ◊ Expr. A umbla în preajma cuiva = a umbla după cineva, a se ține de cineva, a-i da cuiva tîrcoale. (Atestat în forma prijmă) Cîte un handralău... îmblă numai în prijma fetelor, le ochește pe fereastră să vadă ce fac și cum se poartă. ȘEZ. III 179. ◊ Loc. prep. Din (sau de prin) preajma... = din apropierea..., de lîngă... Într-una din zilele acestea din preajma zăpezilor mari, cînd satele aveau să fie rupte unul de altul și drumurile astupate, Ion Jura ieși în uliță. DUMITRIU, N. 190. Vasele... le-ar fi găsit într-o necropolă antică din preajma Zîmnicei. ODOBESCU, S. II 274. – Variante: prejmă (SLAVICI, N. I 80), prijmă s. f., preajm (DELAVRANCEA, S. 107) s. n.

TOT⁴, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica². 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag¹. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam² (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela². ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

ZĂCĂTOARE, zăcători, s. f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă. Cu vinul stăm cît se poate de prost. că la o zăcătoare au plesnit două cercuri și, pînă să bag dă seamă, s-au scurs peste o sută de vedre. STĂNOIU, C. I. 85. ♦ Vas mare cu gura largă, îngropat în pămînt, în care se adună și se strivesc strugurii, pentru a fi lăsați să fiarbă. 2. Vas mare de lemn, căptușit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. Lucrătorii... forfotesc ca într-un viermar, trăgînd cu clești uriași de fier, din zăcătorile îngropate în pămînt, talpa pregătită. ARDELEANU, D. 10. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii (care e fixă și deasupra căreia se rotește alergătoarea). Pietrile de moară.... se plătesc cu 9 galbeni amîndouă, zăcătoarea și alergătoarea. I. IONESCU, M. 562. Dar morarul, meșter mare, Ședea pe-un fiind de zăcătoare. ȘEZ. XIII 131. 4. Loc unde stau vitele la odihnă ziua; (în special) loc la stînă unde se odihnesc oile după mulș; staniște. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîudu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. – Pl- și: zăcătoare (I. IONESCU, M. 527).

ZĂCĂTURĂ, zăcături, s. f. (Regional) 1. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare. Hai, saleaca zăcătură, Cum o ieu fetele-n gură, Nevestele-n pînzătură. Duc acasă voie bună. ȘEZ. VIIII 63. 2. Loc de odihnă pentru vite; zăcătoare. Duceți-vă... în rîmătura porcilor Și-n zăcătura vacilor. MAT. FOLK. 1554.

ZĂHĂREL, (2) zăhărele, s. n. 1. Diminutiv al lui zahăr (1). Da tu, puică, ce-i mînca, Că ți-a adus bădița, Vinișor în cea ploscuță Și pîniță-n cea trăistuță, Zăhărel în cea mînuță, Na, mînîncă, măi puicuță. ȘEZ. XX 157. ◊ Loc. adv. (Familiar) Cu zăhărelul = cu vorba, cu promisiuni înșelătoare; cu cobza sau cu preșul. Ce mai e, domnule Zaharia Duhu, cu comoara dumitale. încă nu s-a lăsat adusă cu zăhărelul? C. PETRESCU, R. DR. 221. 2. (Mold., la pl.) Zaharicale, dulciuri, bomboane. În unele sate... bradul acesta... se împodobește cu fel de fel de zăhărele. MARIAN, Î. 98.

SĂPAT², -Ă, săpați, -te, adj. 1. (Despre pămînt) Lucrat, întors, răsturnat (cu sapa, cu hîrlețul) Cînd vrei să sameni bob, linte ori mazăre, să nu le pui pe loc nesăpat. ȘEZ. III 150. ♦ (Despre plante) Curățat de buruieni; prășit. Cu porumbu nesăpat, cu orzu netreierat. ȘEZ. I 113. 2. (Despre un loc, un drum) Mîncat de ape, de ploi; cu făgașuri. La dealul Barbat, Pe drumul săpat. ALECSANDRI, P. P. 62. 3. (Despre obiecte) Lucrat cu ornamente; (despre ornamente) incrustat, gravat. Păreții erau împodobiți cu chipuri și flori săpate. ISPIRESCU, L. 300. Brațu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ALECSANDRI, P. II 10.

SCHIMĂ¹, schime, s. f. 1. Gest, mișcare expresivă (mai ales a brațelor). Venea o femeie... care avea umbletul și schimele unei nebune. GALACTION, O. I 166. Virtuoșii, ctitori de așezăminte, Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ Fig. Caisul era un schelet, care se clătina și făcea schime, izbind... încoace și încolo. GALACTION, O. I 200. 2. Grimasă; strîmbătură. Fața lui Rădașcă avu o schimă care părea a răspunde unui spasm lăuntric. SADOVEANU, P. M. 188. Îl cercetă și răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire. C. PETRESCU, A. R. 16. Histrionii aceia întocmiră ale lor jocuri fără de a cînta și fără chiar de a face ceva schime care să vădească înfățișarea teatrală a vreunui fapt. ODOBESCU, S. I 40. ♦ Sens. Vederea i se întunecă și schima cuvintelor i se pierdu în minte. GANE, la TDRG. – Variantă: shimă (BUDAI-DELEANU, Ț. 168) s. f.

iliș, ilișuri, s.n. – (reg.) 1. Scaun, de regulă cu arcuri, din piele, care se așază peste loitre, la căruțele țărănești: „Văd că-i iliș, scaun de acela cu fedăr; la sanie cu cai” (Bilțiu, 1999: 373; Berbești). 2. Suport de lemn de forma unei scări, așezat pe sania trasă de animale, pentru transportul nutrețurilor. ♦ (onom.) Iliș, Ilișan, nume de familie (64 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. ülés „loc de șezut”.

stână, stâne, s.f. – Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la „ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată „în furci”, unde se așeza și vatra, din comarnic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș, 1986: 49). „Centrul locuirii montane este așadar stâna, admițând cel puțin două din înțelesurile termenului: stâna = loc de preparare a laptelui (reședința baciului); stâna = întreg ansamblul unei așezări pastorale. (...) Dar stâna (fromagerie) are ca unic centru al său și al întregului complex focul și vatra focului. Stâna (sens lărgit) are un al doilea centru al său: strungile (țarcul în care, oile adunate, sunt mulse de trei ori pe zi)” (Latiș, 1993). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, tradițional, autohton, arhaic: asocierea proprietarilor de oi, constituirea stânei prin unirea mai multor lăptării, iar la Ruptu Sterpelor se face cărămbitul laptelui – se calculează în cumpene cantitatea de brânză și de urdă ce i se cuvine fiecărui proprietar de oi) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei la sfârșitul sec. al XIX-lea: după fiecare cap de oaie cu lapte se primesc 8-10 fonți de brânză (Georgeoni, 1936: 42-43). ♦ (top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc, 1998); Stânișoară, munte (1.629 m) ce face parte din Culmea Jupania (Munții Maramureșului) (Posea, 1980: 29). ♦ (onom.) Stâna, nume de familie în Maramureș. – Din sl. stanǔ, stana „oprire, stațiune”, de la stati „a sta”, cf. srb. stan „colibă de păstor”, stanar „păstor”, rus. stan „stație” (Scriban; Lambrior, Cihac, Densusianu, Tiktin, Rosetti, Conev, cf. DER; DEX); „Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, traco-dacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i.-e. *stā ”a sta, stațiune, loc de ședere„), ușor putea să derive rom. stâna” (Russu, 1981: 388-389); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron); cuv. de origine traco-dacă (MDA). Cuv. rom. > srb. stira, magh. esztena (Macrea, 1970: 13; Bakos, 1982; DER).

ȘEDEA, șed, vb. II. Intranz. (Adesea în concurență cu sta) 1. A se afla așezat pe ceva, a sta jos. Am pățit și noi ca un cerșitori care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. Pe genunchii mei ședea-vei, Vom fi singuri-singurei. EMINESCU, O. 175. Ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească. RUSSO, O. 48. Seara la noi veneai Și pe laviță ședeai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. 2. A lua loc, a se așeza. Apoi am legat ogarul și am șezut amîndoi lîngă foc, povestind. ISPIRESCU, L. 299. Cu mîna-întinsă magul îi face semn să șadă. EMINESCU, O. I 94. Vorbind astfel, șezu pe marginea patului, lîngă căpătîiul meu. BOLINTINEANU, O. 333. ◊ (Întărit prin «jos») Dincă se îndreptă spre o poartă de uluci ascuțite sus, spunîndu-le celor din urmă să șadă jos. CAMIL PETRESCU, O. II 7. ◊ (La imperativ, în formule de invitație) Ia șezi ici și spune-mi. DUMITRIU, N. 129. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Șezi, drăguță, să prînzim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. ♦ A se opri din mers așezîndu-se; a poposi. Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. 3. A sta sau a rămîne într-un anumit loc, într-o anumită situație sau poziție; a se afla undeva, a nu se mișca din locul sau din poziția ocupară. Directorul de bancă ședea cil ochii în farfurie și asculta jenat. REBREANU, R. I 38. Ea mergea căpșuni s-adune, Fragi s-adune – Eu ședeam pe prag la noi. COȘBUC, P. I 117. Tu șezi la grajd nedezlipit și să îngrijești de calul meu. CREANGĂ, P. 208. Să șezi cu oamenii la sfat. ȘEZ. I 12. ◊ (Întărit prin «locului») Nu te duce; mai bine șezi aici locului. RETEGANUL, P. II 41. ◊ Expr. A ședea la masă = a lua masa; a mînca. Zise tatălui său într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suit în pod. CREANGĂ, P. 289. A ședea grecește, a ședea cloșcă, a ședea pe ghimpi, a ședea binișor, a ședea lipcă v. c. A-i ședea cuiva (ceva) la inimă, se spune cînd cineva este preocupat de un gînd, urmărit de o idee care nu-i dă pace. Examenul îi ședea însă la inimă și nu-l putea da, fiindcă n-avea bani. CĂLINESCU, E. 80. A ședea pe capul cuiva = a sta mereu lîngă cineva, a-i cădea (cuiva) belea; a plictisi pe cineva cu prea multe stăruințe. A ședea strîmb și a judeca (sau a vorbi, a grăi) drept = a recunoaște adevărul. Și-n adevăr, să ședem strîmb și să judicăm drept: oară ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? ODOBESCU, S. III 15. Șezi strîmb și grăiește drept. NEGRUZZI, S. I 247. A ședea sau a-i ședea cuiva bine (sau rău, frumos etc.) = a fi (sau a nu fi) corespunzător, potrivit, conform cu..; a fi (sau a nu fi) așa cum se cuvine, cum trebuie, cum este indicat. Brîu-i pus! Acum, din ladă Mai ieu șorțul! O, să-mi șadă Fată cum îmi stă nevastă... COȘBUC, P. I 105. Ce nu te gîndești cînd vorbești?... Nu șade frumos! CARAGIALE, S. N. 265. Și din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83. Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac. id. O. IV 224. 4. A trăi cîtva timp undeva, a petrece un timp într-un loc; a zăbovi. Și, după ce șezu acolo cîteva zile... plecă luîndu-și calul cu sine. ISPIRESCU, L. 148. Nu ședea-n Moldova mult. ALECSANDRI, P. P. 330. A aștepta. Mărită-te, mîndră mea, După mine nu ședea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. ♦ (Rar, despre obiecte) A se afla așezat sau depozitat într-un loc. Alecu nu are cu ce să-mi scoată niște argintării care șed de la mai la argintar. KOGĂLNICEANU, S. 224. 5. A-și avea locuința sau domiciliul fixat undeva, a locui. De unde să-l chem, cînd nici nu știu unde șade. C. PETRESCU, C. V. 228. Ședea pe vale-n sus... Ion al Anei. COȘBUC, P. I 228. Palatul în care ședeau moșnegii și cu nora. s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei. CREANGĂ, P. 89. 6. A se afla într-o anumită situație în raport cu ceva sau (neobișnuit) cu cineva. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci ședeau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, la TDRG. – Prez. ind. și: (regional) șez (ALECSANDRI, T. I 115), pers. 3 și: (regional) șede (CREANGĂ, A. 106; NEGRUZZI, S. I 63, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401). – Variantă: (regional) șădea (ALECSANDRI, T. I 83, KOGĂLNICEANU, S. 10) vb. II.

STRANĂ, strane, s. f. 1. Fiecare din scaunele așezate în biserica ortodoxă, la dreapta și la stînga iconostasului, de-a lungul pereților naosului și pe care stau în timpul slujbei credincioșii. M-am uitat de jur împrejurul zidurilor vechi... Cîteva strane erau încă la locul lor. GALACTION, O. I 81. Te văd în colțul vechi de strană Cum stai supusă de răstriști Și-atîta jale pare scrisă În ochii tăi curați și triști. GOGA, C. P. 111. Virtuoșii, ctitori de așezăminte... Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. Năsălia fu așezată jos, chiar lîngă strana domnească. ODOBESCU, S. I 109. 2. Parte destinată cîntăreților în biserică, unde de obicei se află și un pupitru pentru cărți; p. ext. (cu sens colectiv) cîntăreții înșiși. Era în sat și dascălul Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ți-i bun?... clămpănea de bătrîn ș-apoi mai avea și darul suptului. CREANGĂ, A. 9. Să cînte strana prinde: «Este tare, este tare, Și cuminte și cuminte, Ș-arătos la arătare». EMINESCU, L. P. 147. De la ușă pînă lîngă stranele cîntărețelor, biserica era plină de călugărițe. ALECSANDRI, O. P. 116. La bisericile de întîiul rang slujba se făcea grecește; iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba națională. NEGRUZZI, S. I 278.

ALĂM s. m. (Mold.) Dare fiscală plătită în Moldova de către locuitorii tătari. Să dee... de pe oi și de pe alte bucate alăm, și să-i lasă să șadă pe locul acela. PSEUDO-AMIRAS. Etimologie: tc. alim, tăt. crim. alïm.

răsadniță sf [At: IST. AM. 9721 / V: (reg) ~aln~, ~ani~ (Pl: ~săniți), ~săd~, ~staln~, resaln~, resăd~ / S și: res~ / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: răsadnic css] 1 Instalație formată dintr-un cadru de scânduri sau din prefabricate, acoperită de obicei cu geamuri, așezată pe un pat de gunoi de grajd peste care se pune un strat de pământ, servind la cultivarea răsadului Si: pătul, (reg) melegar, mispet, pat cald, rai², răsadnic (1). 2 (Reg) Pepinieră pentru vița de vie. 3 (Reg) Pădure tânără, semănată de curând. 4 (Rar) Loc de ședere pe timp mai îndelungat.

ședere sf [At: PSALT. HUR. 52^v/20 / Pl: ~ri / E: ședea, (8) cdp vsl сѣдильна] 1 (Rar) Aflare în poziția de așezat¹ (1) Si: șezut (6), (înv) șezământ¹ (1), șezătură (1). 2 Aflare câtva timp în același loc Si: șezut (7). 3 (Pex) Timp petrecut într-un loc. 4 Aflare în poziție de repaus. 5 Lipsă de activitate Si: inactivitate, lenevie, șezut (8). 6 (Înv) Loc rezervat (cuiva) pentru a sta. 7 (Înv) Rang. 8 (Bis; înv) Catismă (2). 9 Viețuire (într-un anumit loc) Si: (înv) șezut (9). 10 (Înv) Domiciliu (1). 11 (Înv) Ședință (1). 12 (Fam; irn; îe) A se ocupa cu ~a A nu face nimic. 13 (Mun; îe) A se da Ia ~ A pălăvrăgi. 14 (Mun; îlav) În chip de ~ Într-o doară. 15 Popas făcut într- un loc pentru a petrece un anumit timp.

vulpe s.f. I 1 (zool.) Mamifer carnivor, sălbatic, din familia canidelor, de mărimea unui cîine, cu blana deasă, roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust, care se hrănește mai ales cu animale mici și cu păsări (Vulpes vulpes); vulpoaică. Au simțit vreo vulpe prin împrejur (SLAV.). ◊ Vulpe polară (sau albă) = (specie de) vulpe cu blana de culoare brună sau cenușie-albăstruie vara și albă iama, care trăiește în regiunile polare (Vulpes lagopus). Vulpe argintie = (speacie de) vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu, obținută prin selecție din vulpile canadiene (Vulpes fulva argentata). ◊ expr. A tocmi vulpea din pădure = a neegocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre noi (BOLL.). ◊ compar. (cu aluzie la șiretenia animalului, la agerimea ochilor etc.) Patrioții... cu evlavie de vulpe, ca în strane șed pe locuri Și aplaudă (EMIN.). △ expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. ♦ Blană de vulpe (prelucrată). Comisoaia Ilisafta se întinse în lungul divanului..., strîngînd pe sine scurteica de vulpe (SADOV.). ♦ Obiect de îmbrăcăminte confecționat din această blană. 2 fig. Persoană vicleană, șireată, abilă. Ești tînăr încă, naiv, ăsta e vulpe bătrînî, își face treburile cu dumneata (CĂL.). 3 Compuse: (iht.) vulpe-de-mare = pește marin, cu corpul rombic, turtit și lățit dorsoventral, acoperit cu spini, asemănător cu calcanul, din ficatul căruia se extrage vitamina A (Raja clavata); vatos; (zool.) vulpea-deșertului = fenec (Fennecus zerda). II 1 (reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Plătește..., fără cea mai mică împotrivire, vulpea cerută (POP.). 2 (vit.) Varietate de struguri, cu ciorchinele lung, cu boabele dulci, de culoare roșie înainte de coacere (înșelătoare la privire), care produce un vin roșu. Avusese o vie, numai vulpe și mischet, la Dealul-Mare (BASS.). 3 (reg.) Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. • pl. -i. și hulpe s.f. /lat. vulpes, – is.

ARHIEPISCOPIE sf. ⛪ 1 Funcțiunea, rangul de arhiepiscop ¶ 2 Clădirea, locul unde șade un arhiepiscop [ngr. άρχιεπισχοπεία].