POPAS, popasuri, s. n. 1. Oprire (pentru odihnă) în timpul unui drum mai lung; ședere mai îndelungată într-un loc (în timpul unei călătorii). Pînă a ajunge la Vieroș n-am avut nicăieri popas și pace. SADOVEANU, E. 16. Zi și noapte fără popas a tot umblat. CARAGIALE, O. III 98. ◊ (În construcție cu verbul «a face») Săptămîni, au umblat așa. Făceau popasuri lungi prin gări singuratece. SADOVEANU, M. C. 84. Mă hotărîi a petrece ceasurile de arșiță ale zilei și a-mi face popasul obișnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde și tăinuită. HOGAȘ, M. N. 58. ◊ Fig. Nu au popasuri gîndurile mele, Sămînța lor se zbate veșnic nouă. GOGA, C. P. 6. Bade, dorul de la tine, Peste multe dealuri vine Și nicăiri nu s-alină... Nicăiri n-are popas Pîn’la mine la obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115. ♦ Pauză în timpul muncii, odihnă. Șed minerii la popas Pe sub streșine de brazi Și îmbucă de amiaz. DEȘLIU, M. 46. Popasul de amiază i se păru lung răzășului. SADOVEANU, O. VII 81. Ș-o arat cît o arat Ș-o venit vremea de popas. ȘEZ. III 241. ◊ Loc. adv. (Rar) în popasuri = cu pauze, alene. După ce mai căscă un rînd, arhimandritul Glicherie se sculă în popasuri. STĂNOIU, C. I. 74. 2. Locul unde se oprește cineva spre a poposi. Tăceau coborînd spre popas și amurgul îl înfășură cu cele din urmă străluciri. SADOVEANU, O. I 16. Pune caii la un olac. Alege unul bine ferecat. Și la drum... Schimbă caii din popas în popas. DELAVRANCEA, A. 141. ♦ Distanță de parcurs între două opriri. După ce merg un popas bun, se întîlnesc la un dîmb cu un cucoș. ȘEZ. I 280.