Definiția cu ID-ul 895481:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ARUNCÁ, arúnc, vb. I. I. (De obicei cu privire la obiecte) 1. Tranz. A face ca ceva să ajungă la o distanță oarecare, imprimîndu-i o mișcare violentă; a azvîrli. Un mare scamator aruncă pumnale. BENIUC, V. 99. El băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. ISPIRESCU, L. 368. Capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și au aruncat-o peste dînsul [peste lup] în groapă. CREANGĂ, P. 33. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A (sau a-și) arunca ochii sau a arunca o privire (sau o căutătură, o ochire) = a) a privi repede, în treacăt. Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. SADOVEANU, N. F. 116. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. COȘBUC, P. I 232. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. BĂLCESCU, O. II 11. A arunca o vorbă (sau un cuvînt) = a spune ceva în treacăt. Aruncase o vorbă unul dintre țărani. PAS, L. I 10. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A arunca (ceva) în cumpănă (sau în balanță) v. cumpănă. A arunca (ceva) peste bord v. bord. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. A arunca (ceva) în (sau pe) spinarea cuiva v. spinare. A arunca vina asupra cuiva v. vină. ♦ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «de», «la» sau «în») A trînti, a izbi; a face să cadă. Aruncă de pămînt o oală. ȘEZ. I 271. ◊ Fig. Văd că sufer greu, și primăvara în loc să-mi facă bine... mă aruncă de două ori în pat pînă acum. BĂLCESCU, la GHiCA, A. 582. ♦ (Construit cu dativul) A da cuiva ceva, azvîrlindu-i-l. Harap-Alb... i-aruncă pielea cea de urs și fuge cît ce poate. CREANGĂ, P. 215. Le aruncă o pungă de bani. NEGRUZZI, S. I 32. ♦ (Cu privire la sămînță) A semăna, a împrăștia. (Poetic) Cu mîna plină. Arunc semințe de lumină. BENIUC, V. 150. ♦ A azvîrli, a trînti (ceva) în grabă. Mama Tinca iși aruncă scurteica pe umere. CONTEMPORANUL, VII 145. ◊ Fig. (Cu privire la cuvinte) Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petec de hîrtie și trimise băiatul la administrație. REBREANU, R. I 182. 2. Tranz. A îndepărta (de Ia sine) ceva rău, nefolositor; a lepăda. Ce poartă ea alt om aruncă. COȘBUC, P. I 127. Strălucitele-i veșminte le aruncă el, de groază. ALEXANDRESCU, P. 138. 135. – 3. Tranz. A scoate, a emite. O văzură venind... cu o falcă în cer și una în pămînt și aruncînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. O mierlă aruncă spre mine, Din tufe, chemarea-i frivolă. CAZIMIR, L. U. 16. Armăsarii... Aruncă largi nechezuri. ALECSANDRI, P. A. 143. ♦ (Cu privire la umbră, la lumină) A răspîndi, a proiecta. Pămîntul era scăldat [de razele lunii] într-o lumină albă, clăbucită. Pomii și gardurile își aruncau umbrele scurte în lături, pătîndu-i strălucirea. MIHALE, O. 491. ◊ Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă). 4. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane etc.) A împinge înspre..., a face să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație. Tendința de a lipsi legile naturii de conținutul lor obiectiv, încercările de a înlocui metoda științifică obiectivă a cunoașterii prin metode subiective în știință aruncă știința în imperiul haosului și întîmplărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 2.2. [Versurile] exprimă cu desăvîrșire tot ce a voit poetul să exprime, adică... starea în care îl aruncase [gelozia]. MACEDONSKI, O. IV 67. Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri sau a arunca (pe cineva) pradă (sau în brațele) mizeriei (sau foamei etc.) = a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. Capitalismul a aruncat muncitorimea în brațele mizeriei. A arunca (pe cineva) în închisoare = a întemnița. 5. Intranz. (Complementul direct devine instrumental) A da, a azvîrli în cineva. Grunțuroasele-mi cuvinte... [sînt] arme de omor cu care-arunci În cei ce ni s-au pus de-a curmezișul. BENIUC, V. 152. II. Refl. (Urmat de determinări locale) 1. A se azvîrli, a se repezi, a se precipita; a se năpusti. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul. COȘBUC, P. I 53. Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. EMINESCU, N. 56. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I 444. O jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ A se avînta, a sări. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Amîndoi pe cai s-aruncă Și prin noapte zbor Și, trecînd prin verde luncă, Cîntă cu amor. BOLINTINEANU, O. 49. Aruncîndu-se, în zece copce ajunse ținta. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ (Despre ape curgătoare) A se vărsa; a se rostogoli. În fața Coziei... [Lotrul] se aruncă în Olt, mărindu-i și mai mult limpezimea. BOGZA, C. O. 350. Multe rîuri s-aruncă din strîmtorile Carpaților în roditoarele noastre cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. II 156. 2. (Regional, în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva. Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el? CREANGĂ, P. 201.