TIHĂRAIE, tihărăi, s. f. Povîrniș repede pe coasta unui munte, rîpă abruptă, vale îngustă și adîncă; loc rîpos, sălbatic, acoperit cu vegetație. V. hățiș. Da n-am putea noi să ținem cumva coama dealurilor... fără să mai tot urcăm și să tot scoborîm la tihărăi? HOGAȘ, M. N. 205. ♦ Desiș de tufe, pădure deasă, sălbatică. Pe vîrful unui deal nalt și plin de tihărăi se află vestita Cetate a Neamțului. CREANGĂ, A. 73. A început a bojbăi printre copaci, căutîndu-și un drum de ieșire. Da de unde să poată nimeri ea prin tihăraia aceea. ȘEZ. XIX 137. ♦ Loc mocirlos lîngă o apă, acoperit cu papură sau stuf; păpuriș, stufărie. (Cu pronunțare regională) Și de atunci dracul șade prin tiharaiele de stuh și papură. PAMFILE, A. R. 102.