STRANĂ, strane, s. f. 1. Fiecare din scaunele așezate în biserica ortodoxă, la dreapta și la stînga iconostasului, de-a lungul pereților naosului și pe care stau în timpul slujbei credincioșii. M-am uitat de jur împrejurul zidurilor vechi... Cîteva strane erau încă la locul lor. GALACTION, O. I 81. Te văd în colțul vechi de strană Cum stai supusă de răstriști Și-atîta jale pare scrisă În ochii tăi curați și triști. GOGA, C. P. 111. Virtuoșii, ctitori de așezăminte... Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. Năsălia fu așezată jos, chiar lîngă strana domnească. ODOBESCU, S. I 109. 2. Parte destinată cîntăreților în biserică, unde de obicei se află și un pupitru pentru cărți; p. ext. (cu sens colectiv) cîntăreții înșiși. Era în sat și dascălul Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ți-i bun?... clămpănea de bătrîn ș-apoi mai avea și darul suptului. CREANGĂ, A. 9. Să cînte strana prinde: «Este tare, este tare, Și cuminte și cuminte, Ș-arătos la arătare». EMINESCU, L. P. 147. De la ușă pînă lîngă stranele cîntărețelor, biserica era plină de călugărițe. ALECSANDRI, O. P. 116. La bisericile de întîiul rang slujba se făcea grecește; iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba națională. NEGRUZZI, S. I 278.