TIHNIT, -Ă, tihniți, -te, adj. (Și în forma ticnit) Liniștit, netulburat; lin, pașnic. Era o zi tihnită și leneșă de sărbătoare: sălbătăciuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. Au început din nou viața tihnită de mai înainte. STĂNOIU, C. I. 70. Mă hotărîi să dorm și eu în fundul ticnit al vizuinii mele. HOGAȘ, M. N. 179. Cine n-a simțit... nespusa fericire de a visa deștept ceasuri întregi în dulcea și tihnita-i singurătate! VLAHUȚĂ, O. A. 118. ◊ (Adverbial) Vorbesc tihnit; spun polojănii de pe cînd umblau ei pribegi, fugari de oaste. MIRONESCU, S. A. 53. Urechiă-și da silințe tihnit la loc să șadă. MACEDONSKI, O. I 49. ♦ (Despre persoane) Calm, potolit. Filip, greoi și tihnit, se scormoni, tuși, dădu din cap. REBREANU, R. I 234. Acest băiat tihnit și atît de gînditor... avea ceva de artist cu figura lui palidă, cu zîmbetul lui trist. VLAHUȚĂ, O. A. 111. – Variante: tignit, -ă (MARIAN, NU. 683, POPESCU, B. III 119), ticnit, -ă adj.