ZĂCĂTOARE, zăcători, s. f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă. Cu vinul stăm cît se poate de prost. că la o zăcătoare au plesnit două cercuri și, pînă să bag dă seamă, s-au scurs peste o sută de vedre. STĂNOIU, C. I. 85. ♦ Vas mare cu gura largă, îngropat în pămînt, în care se adună și se strivesc strugurii, pentru a fi lăsați să fiarbă. 2. Vas mare de lemn, căptușit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. Lucrătorii... forfotesc ca într-un viermar, trăgînd cu clești uriași de fier, din zăcătorile îngropate în pămînt, talpa pregătită. ARDELEANU, D. 10. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii (care e fixă și deasupra căreia se rotește alergătoarea). Pietrile de moară.... se plătesc cu 9 galbeni amîndouă, zăcătoarea și alergătoarea. I. IONESCU, M. 562. Dar morarul, meșter mare, Ședea pe-un fiind de zăcătoare. ȘEZ. XIII 131. 4. Loc unde stau vitele la odihnă ziua; (în special) loc la stînă unde se odihnesc oile după mulș; staniște. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîudu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. – Pl- și: zăcătoare (I. IONESCU, M. 527).