PRÎNZ, prînzuri, s. n. Masa principală, care se ia cam la jumătatea zilei; timpul cînd se ia această masă (v. amiază); (concretizat) ceea ce se mănîncă la această masă, mîncarea pregătită. Copiii de casă întinseră masa de prînz la Poienița Mînzului sub culmea lui Pătru. SADOVEANU, F. J. 364. Lîngă focul de nuiele, Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. A. 94. Dimineața vom mînca cotlete... la prînz jambon. NEGRUZZI, S. I 207. Apa-n vase s-a-ncălzit, Prînz pe masă s-a răcit Și eu, maică n-am venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. ◊ Prînzul (cel) mic = prima masă pe care o iau țăranii în cursul dimineții vara, cînd muncesc la cîmp; timpul zilei cînd se ia această masă. Bălcescu se grăbi să plece spre prînzul mic. CAMIL PETRESCU, O. II 143. Înspre prînzul cel mic, oprindu-se... se uită în vale spre sat. REBREANU, I. 53. Pe la prînzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60. Prînzul (cel) mare sau (Transilv.) cel bun = a doua masa pe care o iau țăranii, masa de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Merg pînă colo cătră prinzul cel bun. RETEGANUL, P. I 33. Pe la prînzul cel mare, iacătă-mă-s și eu de după un dîmb. CREANGĂ, A. 54. Mă culcam pe iarbă moale; Mă sculam în prînzul mare. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ Loc. adv. Înainte de prînz = în prima parte a zilei; înainte de amiază, înainte de masa principală. După-prînz = în a doua parte a zilei, între amiază și seară; după-amiază, după-masă. După-prînz, ne înțelesesem să mergem pe la ai noștri. PREDA, Î. 102. ◊ (Transilv., Bucov.) Masa de dimineață; prînzișor.

amiază [At: PSALT. SCH. 169/18 / V: amiaz sn, (reg) ~z sn, (reg) amiez sn, (reg) ~azi^[1] sf, ~zizi, ~ăzi sf, (înv; art) ~zădza^[2] sf, ~ăzia sf / Pl: ~iezi, ~ieze / E: lat meridies, cf alb mjezdite] 1 av (Pop; uneori cop de zi) Momentul înălțării maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). 2 av (Îvp; îlav) Cruce-~(zi) La zenit. 3 sf Timpul de la mijlocul zilei. 4 av (Îlav) În (sau întru, la) ~(zi) Amiază (1). 5 av (Înv; îlav) Pe la (sau către, spre) ~(zi) Către amiază (1). 6 (Îlav) După ~(zi) După amiază (1). 7 sm (Îvp; îlav) Deasupra ~zului La zenit. 8 av (Pop; îlav) De ~(zi) în jurul amiezii (1). 9 av (Mol; îalav) După-amiază (1). 10 av (Pop; îlav) De ~(zi) De prânz. 11 sf sau sn (îlav) Ziua la (sau în) ~za (sau ~zul) (cea sau cel) mare în plină zi. 12 sf (îlav) Ziua în ~ albă La prânz. 13 sf (Reg; îs) ~za oilor Timpul cuprins între ora 9 și ora 11 Cf miezul-zilei, sub amiază. 14 sf (Fig) Jumătatea vieții. 15 sf (Cct) Zenit. 16 sf (Reg; ccr) Masă principală care se ia aproximativ la jumătatea zilei Si: prânz. 17 (înv; îs) Miazănoapte Sud. 18 sn (Reg; îf amiez) Loc unde stau vitele la amiază (1). corectat(ă)

prânz sn [At: CORESI, EV. 419 / V: (rar) ~ă sf / Pl: ~uri / E: ml prandium] 1 (Reg; îs) ~ mare, ~ul cel mare, ~ul (ăl) mare Masă¹ principală care se ia cam la jumătatea zilei Si: dejun (3), (pop) namiază. 2 (Pgn) Oricare dintre mesele principale ale zilei. 3 (Spc) Ospăț (1). 4 (Îlv) A ședea la ~ A prânzi (1). 5 (Gmț; îe) A fi (cam) după ~ Se spune despre un om amețit de băutură. 6 (Rel; reg; spc) Pomană. 7 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~urile A-i face cuiva pomană. 8 (Pop; șîs ~ul mic, ~ul cel mic, ~ul ăl mic) Primă masă care se ia în cursul dimineții, în momente care variază după obiceiuri și după ora de începere a activității Si: mic dejun, (îvp) prânzișor (3), (reg) nemejor. 9 (Ccr) Ceea ce se pregătește sau se mănâncă la un prânz (1) Si: (rar) prânzare (1). 10 (Reg; șîs ~ul mare, ~ cel mare, ~ul ăl mare, ~ul bun) Mijloc al zilei, corespunzător aproximativ orei 12 când se ia prânzul (1) Si: amiază, (pop) namiază. 11 (Pop; pex) Interval de timp, care variază după regiuni și anotimpuri, cuprins între răsăritul soarelui și amiază Si: prânzare. 12 (Îlav) După ~ (rar) după ~ă, (reg) din ~ înainte În a doua parte a zilei, între amiază și seară Si: după-amiază, după-masă. 13 (Îlav) După -urile În fiecare după-amiază. 14 (Rar; îlav) Din zori în ~ Toată dimineața. 15 (Îlav) Din ~ până-n cină Toată ziua. 16 (Ban; îs) ~ de pământ Bucată de pământ pe care o poate lucra un om până la prânz. 17 (Reg; pgn) Fiecare dintre momentele principale ale zilei corespunzătoare unui prânz. 18 (Reg; ccr; șîs ~ul cel mare, ~ul cel mic, ~ul cel bun) Loc de pe bolta cerească în care se află soarele la prânz. 19 (Trs; șîs ~ul mare, ~ul cel mare) Miazăzi.

zi s.f. I 1 (în opoz. cu „noapte”) Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.). În tot timpul zilei avusesem marea liniștită și cerul curat (BART). *Zi-muncă = unitate de măsură convențională, folosită ca etalon pentru stabilirea salariului. Zi de muncă (sau de lucru) = durata timpului în cursul căruia cineva prestează zilnic munca. Într-o zi de lucru, găsești arareori, mai ales dimineața, atîta lume la acest club (CA. PETR). ∆ expr. (pop.) A face zile de muncă = a lucra temporar, ca zilier. Zi scurtă = zi lucrătoare cu program redus. Ziua jumătate = a) parte a zilei cuprinsă între dimineață și ora 12; b) restr. amiază. Umblă în oraș pînă la ziua jumătate (BRĂT.). (înv., pop.) Zi de cale (sau de drum, de marș etc.) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. Se afla... la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț (SADOV.). Zile de meremet v. meremet. ◊ Loc.adj. De zi = a) care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile. Așa-i cu meșteșugurile de zi (SADOV.); b) din decursul unei zile. Între orele de zi și cele de noapte, mai săvîrșea cîteva operații obscure (PER). ◊ Loc.adj., adv. Cu ziua = a) (care este sau care lucrează) fară angajament permanent; temporar (pe durata unei zile); b) (plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. ◊ Loc.adv. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Ele nu dorm nici zi, nici noapte (ISP.). (Și) zi și noapte (sau nopți) sau (și) ziua și noaptea, zi noapte, zile (și) nopți, toată ziua (și) toată noaptea, noaptea și ziua, nopți și zile, din (de) zi (și) pînă-n noapte (sau seară) = a) tot timpul, (aproape) continuu, fară încetare, neîntrerupt. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri (VOIC.); b) fig. fără preget. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile (SADOV.). Toată ziua (bună ziua) sau ziua toată = a) de dimineață pînă seara. Toată ziua trec mașini (H. LOV.); b) ext. mereu, continuu. Toată ziua... umple satul cu răutățile și prostiile lui. Peste zi = în cursul zilei, ziua. ◊ expr. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a) a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. Catihetul... făcea ziua noapte și noaptea zi,jucînd stos (CR.); b) ext. a duce o viață dezordonată. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A-i veni cuiva zi de plată și răsplată v. răsplată. ◊ Compus: zi-lumină = perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui. ♦ (adv.; în formele „ziua”, „zilele”, „zile”) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua, stelele dorm (STANCU). 2 Lumină solară care face ca obiectele, ființele etc. să devină vizibile, clare, distincte. În curînd se va face ziuă. ◊ Albul zilei v. alb. Crăpatul zilei (sau de ziuă) v. crăpat. Revărsatul zilei sau revărsat de zi (sau de ziuă) v. revărsat. ◊ Loc.adv. (Pînă) în (sau la, înspre, spre, către, pop., despre) ziuă sau de cu ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Deunăzi, către ziuă, visasem că murisem (MACED.). Nunta se întinde... Pînă la ziuă (LAB.). Spre ziuă, a început să plouă. ◊ expr. Cu ziua-n cap = foarte devreme. (A se face) ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adj. ca „clar”) foarte clar, foarte limpede. A se crăpa de ziuă v. crăpa. A se îngîna ziua cu noaptea v. îngîna. A se lumina de ziuă v. lumina. A răsări (sau a se arăta) la lumina zilei v. lumină. A miji sau a se miji de ziuă v. miji. A se mîneca de ziuă v. mînecă. A răsări la lumina zilei v. răsări. se revărsa zori de ziuă sau a se revărsa de ziuă v. revărsa. A vedea lumina zilei v. vedea. ♦ poet. Soarele ca sursă de lumină pentru Pămînt. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund (EMIN.). 3 Interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pămîntului în jurul axei sale; durată de 24 de ore luată ca unitate de timp; timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate; ext. durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. În trei zile au serbat logodna (REBR.). ◊ (determ. noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Doi ani de zile au trecut de cînd ne-am văzut, tot la o conferință. ◊ Zi calendaristică (sau civilă) = interval de timp cuprins între miezurile a două nopți consecutive. ◊ Loc.adj. De toate zilele sau de toată ziua = a) de fiecare zi; cotidian. Aveau pîinea cea de toate zilele (SADOV.). ∆ Vorbire de toate zilele v. vorbire; b) ext. care se întîmplă în mod regulat; curent, obișnuit. În schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruiește oamenilor bucurii (REBR.). ◊ Loc.adj., adv. De zi cu zi = a) (care are loc, se petrece, se întîmplă, se face etc.) în fiecare zi; zilnic. Privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline (LAB.); b) ext. (care se face, se întîmplă) în mod regulat; curent, obișnuit. ◊ Loc.adv. Zi de (sau cu) zi = a) zilnic, cotidian. Nu mi-a dat prin cap să țin zi cu zi socoteala (CAR.); b) ext. necontenit, continuu, perpetuu. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici (REBR); c) din ce în ce; treptat, progresiv. Vedeam cum zi de zi... se înstrăina (CA. PETR.). Din zi în zi = a) la o dată apropiată (care se schimbă mereu). Din zi în zi trebuie să-mi sosească pianul, expediat din București demult (CAR.); b) fig. fară termen precis; la infinit. Amîna din zi în zi (CR.); c) ext. pe măsură ce trece timpul; încetul cu încetul (și continuu), progresiv. Se încălzea din zi în zi mai mult,pămîntul se zbicea (AGÂR.). De la o zi la alta = a) zilnic; b) ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta (CE. PETR). În toate zilele = în fiecare zi, oricînd; foarte des, mereu. O văz în toate zilele (BARO.). Într-o (bună) zi sau într-una din zile = la un moment dat; cîndva, odată. Într-o zi, privind lung înapoi..., a văzut-o (CA. PETR.). Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) zi = din ce în ce mai mult; progresiv. (reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. ◊ expr. A trăi (sau a o duce) de pe o zi pe alta = a duce un trai nesigur, precar. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. A rămîne pentru (sau pe) zi v. rămîne. ♦ (astron.) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ Zi solară adevărată = interval de timp între două treceri succesive ale Soarelui la același meridian. Zi solară mijlocie = interval de timp (cu durata constantă de 24 de ore) între două treceri succesive ale unui soare fictiv la același meridian. Zi lunară v. lunar. Zi maregrafică v. maregrafic. Zi siderală v. sideral. Zi solară v. solar. II Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, ori de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval: 1 (după aspectul vremii) Iulie... a adus zile foarte frumoase (SADOV.). 2 (după caracterul fericit sau nefericit, important sau lipsit de importanță) Urmară zile negre pentru elevele și elevii bursieri (CA. PETR.). ◊ Bună ziua sau,pop., ziua bună, formulă de salut, la întîlnire sau la despărțire, în timpul zilei. ∆ expr. Simplu ca bună ziua v. simplu. ◊ Zile grele v. greu. Zile lungi v. lung. Zi mare v. mare. Zile nefaste v. nefast. ◊ expr. A da (sau a dori, a pofti) cuiva bună ziua (sau, pop., ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua bună ziua (sau ziua bună) (de la cineva sau de la ceva) = a) a-și lua rămas bun; b) (fam.) a renunța definitiv (la ceva); a socoti (ceva) drept pierdut. Bună ziua am (sau ai, a etc.) dat, belea pe cap mi-am (ori ți-ai, și-a etc.) căpătat, se spune atunci cînd intenția îți este răstălmăcită sau cînd, nevinovat, intri într-o (mică) încurcătură. A se lăsa loc de bună ziua = a se mai păstra unele relații bune cu cineva. A-și lua ziuă bună v. lua. A strînge bani albi pentru zile negre v. Ban. Aface (cuiva) zile negre v. negru. A trăi zile albe v. trăi. 3 (după caracterul religios, social sau legal) Mîine este zi de sărbătoare. ◊ (în titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Se apropie ziua femeii. ◊ (pop.) Zi-ntîi = a) prima zi a fiecărei luni sau a unui an; b) (relig.; art.) sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, la data de întîi a lunii. Zi împărătească v. împărătesc. Ziua macaveilor v. macavei. Ziua morților v. mort. Ziua moșilor v. moș. Ziua de mucenici v. mucenic. ◊ expr. La zile mari = a) la ocazii deosebite; b) ext. rar de tot, în mod excepțional. 4 (în legătură cu evenimente sociale, istorice etc.) în zilele lui Ștefan cel Mare s-au ridicat multe biserici. ◊ Zi de doliu v. doliu. ◊ expr. La (sau în) zilele lui (sau ei) = în perioada de început, de maximă eficiență. Era îmbrăcată cu o bluză ce fusese la zilele ei roșie. 5 (după semnificația zilei în mod particular; și zi aniversară) Aniversare (a zilei de naștere a cuiva). De ziua ta... nu te-am uitat (MINUL.). Își sărbătorește ziua de naștere la restaurant. Zi de naștere sau ziua nașterii v. naștere. Ziua numelui, zi de nume v. nume. Zi onomastică v. onomastic. * expr. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) ziua mea (sau ta, lui etc.) v. veni. III (urmat de determ. în gen. sau introduse prin prep. „de”) Indicarea (precisă a) momentului în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc; dată; termen, soroc. Vînătorii... s-au întrunit în congres la Sibiu în ziua de 15 iulie (SADOV.). ◊ (ca termen calendaristic) Ziua deDecembrie. Zilele babei (sau babelor) v. babă. Zilele corbului v. corb. ◊ La zi = a) loc.adj., adv. la termenul stabilit (fară întîrziere). Te pui la zi cu examenele (CE. PETR.); b) loc.adv., adj. (care este) pus la punct cu ultimele noutăți. O nouă ediție, la zi, cu sutele de completări și corectări aduse în timp (PER.); c) loc.adj. care trebuie să fie pregătit pentru ziua respectivă. Mă punea să fac cu regularitate lectura textului literar la zi (PER.); d) loc.adv. zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiau un nas zvîrlit în sus ca o trompetă (MIR.). IV (indică o perioadă nedeterminată de timp) 1 (la pl; urmat sau precedat de adj.dem. „acest”) Timp viitor apropiat de momentul prezent. Zilele acestea am să plec (REBR). ◊ Ziua de mîine = viitorul. Eu mă gîndesc la ziua de mîine (CA. PETR.). Ziua de astăzi (sau de azi) = perioada de timp, epoca în care trăim; prezentul. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi (CR.). (relig.) Ziua de apoi v. apoi. ◊ expr. Nesiguranța zilei de mîine v. nesiguranță. A (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine v. vedea. ♦ (la sg. gen.; ca determ. al unui subst.) Perioadă actuală, prezentă, modernă. N-are curajul să înfrunte moda zilei (PER). ◊ Loc.adv. De zile = a) de mult timp. De zile, nu fac altceva decît să beau; b) de puțină vreme. Promisiunea rămîne promisiune. E o chestiune de zile (E. BAR.). Cu zilele = vreme îndelungată. Nu mai trecea pe acasă cu zilele. 2 (mai ales la pl.; cu determ. ca „vechimi”, „tinereți”) Perioadă de timp situată în trecut. Și-a adus aminte de zilele tinereții (GAL.). ◊ Ziua de ieri = trecutul. ◊ expr. A căuta ziua de ieri = a căuta ceva ce nu există. 3 (la pl.) Viață, existență, trai. Zilele îi erau numărate (PRED.). ◊ Loc.adj. Cu zile = cu viață, sănătos. Cu zile mergeți, dragii mei, Și să veniți cu zile! (ALECS.). ◊ expr. A avea zile (multe) sau a avea zile cu carul = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cît voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. (Abia) își ține (sau își duce) zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. A trăi cu zile = a trăi în mizerie. A ridica (sau a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A-și pune capăt zilelor sau a-și curma zilele = a se sinucide. E mișelnic lucru singur zilele să-ți curmi (VLAH.). O să mă ierte, pentru că... nu mi-am pus capăt zilelor (H. LOV.). A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A(-și) număra zilele = a) a nu mai avea mult de trăit; b) a nu mai avea mult de răbdat, de așteptat; a fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. A-și urî zilele sau a i se urî (cuiva) cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale, lui etc.) = vai de capul meu (sau al tău, al lui etc.), vai de mine (sau de tine, de el etc.). Din (sau în) zilele mele (sau tale, sale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale, sale etc.). A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) = a trăi în bune relații cu cineva. (A fi) vechi de (sau în) zile (ori înaintat în zile) = (a fi) bătrîn sau foarte bătrîn. A fi învechit în zile rele, se spune despre un om înrăit. (A fi) veșnic de zile = (a fi) nemuritor. (A fi) mic de zile = a) (a fi) tînăr sau prea tînăr; b) (a fi) lipsit de valoare; mediocru. Noi, epigonii... Mici de zile, mari de patimi (EMIN.). A-l ajunge pe cineva zilele v. ajunge. A face (cuiva) zile fripte v. fript. (Că sau doar) n-au intrat zilele în sac v. intra. A-și încheia zilele (undeva) v. încheia. A îngropa zilele cuiva v. îngropa. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele v. lăsa. Cu zilele în mînă v. mînă. A muri cu zilele în mînă v. mînă. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva ori cu ceva) zilele v. mînca. A mîntui pe cineva de zile v. mîntui. A nu mai avea zile multe v. mult. A nu număra zile multe v. număra. A-i rămîne cuiva zilele pe undeva v. rămîne. A rămîne cu zile v. rămîne. A răpune (cuiva) sau a-și răpune zilele v. răpune. A ridica (cuiva) zilele v. ridica. A-i fi silă (cuiva) de zile v. silă. A-i sorbi (cuiva) zilele v. sorbi. A-și ține zilele cu... v. ține. Ca vai de zilele cuiva v. vai. • pl. zile. și ziuă s.f. /lat. dīe(m).

MATINEU ~e n. 1) Spectacol care are loc în timpul primei jumătăți a zilei. 2) Festivitate organizată la grădiniță sau la școală (în prima jumătate a zilei). /<fr. matinée

POSTMERIDIAN ~ă (~i, ~e) (în opoziție cu antemeridian) De după-amiază; din a doua jumătate a zilei. [Sil. -di-an] /<fr. postméridien

PRÂNZ ~uri n. 1) Masă luată la amiază. ◊ ~ul (cel) mic a) masă de dimineață; b) timpul când se ia această masă. 2) Mâncare consumată la amiază. 3) Timpul mesei de la amiază. ◊ Înainte de ~ perioada de timp din prima jumătate a zilei; înainte de amiază; înainte de masă. /<lat. prandium

conac, conace, s.n. (înv.) 1. casă boierească la țară, pe o moșie. 2. reședință a unui ispravnic sau a unui subprefect. 3. hotel turcesc. 4. loc de popas; stație de poștă; popas. 5. han, gazdă. 6. distanță de la un loc de popas la altul; poștă. 7. interval de timp egal cu o jumătate de zi. 8. locuință ciobănească departe de sat. 9. una din cele trei părți ale zilei de lucru. 10. una din cele trei mâncări de peste zi. 11. zi de lucru. 12. vas pentru gătirea bucatelor.

DECATLON s.n. Complex de zece probe atletice, care trebuie trecute de către unul și același sportiv în patru jumătăți de zi consecutive. [Pl. -oane, -onuri. / cf. fr. décathlon < gr. deka – zece, athlon – exercițiu gimnastic].

lúnă f., pl. ĭ (lat. luna, din *lucna, d. lucére, a luci: it. pv. sp. luna, fr. lune, cat. lluna, pg. lua. Rudă cu vsl. luna. V. alunică 2). Planeta care se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ și care ĭa lumină de la soare și luminează pămîntu noaptea. Satelitu uneĭ planete: Joĭe are patru lunĭ. Lumina luniĭ: a călători pe lună, uneorĭ poțĭ citi la lună. Fiecare din cele doŭăsprezece părțĭ ale anuluĭ și care are 30 saŭ 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, și alte orĭ 29. Luna de mĭere, prima lună a căsătoriiĭ. Om cu fața ca luna, om cu fața prea rătundă și grasă. Cîte’n lună și’n soare, fel de fel de lucrurĭ saŭ vorbe. A-țĭ răsări luna’n cap, (Iron.) a deveni chel. Să n’ajung luna cu mîna și soarele cu picĭoarele (dacă nu spun drept), o formulă de jurămînt glumeț cu care acoperĭ o mincĭună. – Luna e de 49 de orĭ maĭ mică de cît pămîntu și se află la vreo 350,000 de chilometri de el. Ĭa are văĭ, munțĭ și vulcanĭ, dar n’are atmosferă, că nu se văd nourĭ, și razele luminoase care vin de la soare nu se răsfrîng, ceĭa ce împedecă vĭața, cel puțin p. ființe organizate ca noĭ. Ĭa se învîrtește în prejuru pămîntuluĭ în 29 de zile și jumătate, formînd ceĭa ce se numește lună lunară, și se prezentă pămîntuluĭ tot-de-a-una cu aceĭașĭ față, cu alte cuvinte, noĭ nu vedem de cît emisfer al eĭ. Atracțiuniĭ luniĭ, combinate cu a soareluĭ, se datoresc fluxurile oceanuluĭ. – În timpu învîrtiriĭ eĭ luna trece pin 4 faze, după cum se vede o parte din ĭa saŭ toată. Prima fază și ultima se numesc pătraru dintîĭ și cel din urmă (adică primu sfert și ultimu), cînd luna are forma numită semilună. Pătraru dintîĭ se maĭ numește și lună noŭă și craĭ noŭ. Cînd luna se vede toată, se numește lună plină. A patra fază e cînd nu se maĭ vede, din cauza umbreĭ pe care ĭ-o face pămîntu. – Asupra lunaticilor (somnámbulilor) ĭa n’are nicĭ o influență, cum crede poporu.

conac n. 1. od., loc de popas și de mas, stație de poștă: ordine strașnice pentru calesci, cai de poștă și conace GHICA; 2. reședința unui vizir sau pașă (od. și în cele două capitale ale țarii): la conac căĭ aducea, la conac lângă geamie POP.; 3. reședința unui ispravnic (spre deosebire de taht); 4. casă boierească (la o moșie); 5. han, gazdă (de mas noaptea), loc de oprire (spre a mânca și a se odihni): a face conac, a poposi; 6. distanța între două stații de poștă: cale de trei conace ISP.; 7. intervalul de timp corespunzător, o jumătate de zi: poporul împarte ziua în două conace sau popasuri, unul la amiazi și celalt la asfințitul soarelui. [Turc. KONAK: sensurile 3-7 sunt încă populare, iar înțelesul primitiv subzistă în formele derivate].

CONAC, conace și conacuri, s. n. I. 1. (În orînduirea feudală și capitalistă) Casă (adesea și curte) boierească la țară, pe o moșie. La vreo sută de pași se afla vechiul conac, vast, scund, bătrîn, înfipt parcă pe jumătate în pămînt. REBREANU, R. I 80. Casele, ca aparență exterioară și ca înfățișare interioară, erau curate conace. MACEDONSKI, O. IV 117. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. 2. (Învechit, cu sensul reieșind din determinări) Reședință a unui ispravnic sau subprefect. Conacul isprăvniciei. DELAVRANCEA, S. 175. Unde și unde, răsare cîte-o clădire mai de seamă:... conacul subprefecturii, cazarma. VLAHUȚĂ, O. AL. II 147. 3. (Învechit) Reședință a unui vizir sau pașă. După aceea a venit o succesiune de detronări și de măceluri în conacele sultanilor și vizirilor. ODOBESCU, S. III 374. Ducîndu-se la conacul său, [Ali-Gean-Hogea] fu oprit în cale de un romîn. BĂLCESCU, O. II 43. II. (Învechit și popular) 1. Loc de popas; popas. Într-o. poiană mică, așternută cu o iarbă scurtă... îmi așezai conacul meu de zi. HOGAȘ, M. N. 58. De cu zorile... [căruța] s-a pornit de la conacul de noapte. ODOBESCU, S. III 16. 2. Distanță (valorînd cam două poște) de la un loc de popas la altul. Aruncă buzduganul cale de trei conace. ISPIRESCU, L. 87. Ia siliți De vă porniți Și pe Dunăre vîsliți Cale de vro trei conace. TEODORESCU, P. P. 565. 3. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. Vreme ca de-un conac s-au frămîntat în primejdie de moarte pînă s-au văzut dincolo. SANDU-ALDEA, U. P. 123. Mi-e puicuța cam departe; De-ar fi noaptea trei conace, M-aș duce și m-aș întoarce, Dar mi-e noaptea d-un conac, Nu știu, frate, ce să fac! TEODORESCU, P. P. 317.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

TENCUIALĂ, tencuieli, s. f. Strat de mortar care se așterne pe ziduri și pe tavane, pentru a le proteja sau pentru a se obține suprafețe netede. Ca să ajute pe o văduvă căreia i se stricase soba, a lucrat o jumătate de zi cu mîna lui, potrivind cărămizile și stropindu-se de tencuială. SADOVEANU, E. 232. În fund se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă. C. PETRESCU, Î. II 81. Cad bucăți de tencuială, Și-ngrozit zvîcnește stolul liliecilor acu. COȘBUC, P. II 99. Păreții erau de piatră... și orice tencuială căzuse. EMINESCU, N. 51.

PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuțit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrășare își poate mări mult cantitatea de grăsime și carne (Sus scrofa domestica); carnea acestui animal, întrebuințată ca aliment. Uite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră și-mi trebuie bani de drum. DAVIDOGLU, M. 72. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costițe de porc de cele afumate. CREANGĂ, O. A. 132. ◊ (În expresii și zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngrașă porcul în ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîțe (sau în lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricați, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos îl mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să prețuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua țop și hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se țin numai de petreceri și nu au cu ce să întrețină o casă. E mai mare porcul decît cotețul, se zice despre cineva care s-a îngrășat prea mult și nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrșită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simți vinovat și ți-e frică). A mîna porcii la jir = a sforăi tare. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, O. A. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci = a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). ◊ Compuse: porc sălbatic = mistreț. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Și mai la vale vulpea se tăvălește, moare. ALEXANDRESCU, P. 111; porc-de-mare = pește de mare, de culoare cenușie brăzdată cu negru, avînd numeroși solzi ascuțiți pe una din părțile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). ♦ (La pl.) Numele unei constelații din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. ♦ Fig. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, nerușinat; josnic, ticălos, mișel. Porcule... De ce nu mi-ai așternut mai bine? Cum să dorm pe scîndura goală:.? CAMILAR, N. I 222. ◊ Expr. Porc-de-cîine = om de nimic, netrebnic, pungaș, ticălos. Măi Mir el, mare porc-de-cîine ești tu, măi! GALAN, Z. R. 134. Ce porc-de-cîne ești tu, de cărțile domniei-mele nu le bagi în seamă. ODOBESCU, S. A. 284.

PRÎNZARE s. f. (Popular și arhaizant) Acțiunea de a prinzi. 1. Masă, mîncare. Au făcut popas la o dumbravă zisă a lui Macarie și au stat la prînzare subt săivan. SADOVEANU, Z. C. 328. Bună prînzare am avut și vrednică muiere mă îngrijește, a zis plugarul. id. D. P. 117. Alei! Fulgo, dragul meu, Să faci cum ți-oi zice eu:... Să-ți iei un dar de la mine, Trei mioare de frigare Și-încă una de căldare Ca să-ți fie de prînzare. ALECSANDRI, P. P. 54. 2. (Numai în exp r.) Cale de o prînzare = cale de o jumătate de zi, de dimineață pînă la masa de prînz. Nainte murgul trecea savai cale d-o prînzare. ODOBESCU, S. II 432.

SAMEȘ, sameși, s. m. 1. (Învechit și arhaizant) Funcționar administrativ îndeplinind funcția de casier și strîngător de biruri. [Unchiul] e burlac, e sameș la departamentul finanțelor. CAMIL PETRESCU, O. I 250. Ieri dimineață a venit la Roman, la sameșu-n gazdă. ALECSANDRI, T. 194. Cunosc un om cu numele acesta, dar el este sameș la hătmănie. FILIMON, C. 245. 2. (Regional) Administrator de moșie; logofăt. Grăbea spre țarina boierească, s-ajungă cu mult înainte de răsăritul soarelui, căci era acolo un sameș rău... Și dacă nu prindea a prăși cu un ceas înainte de răsărit, i se socotea numai jumătate de zi. CAMILAR, N. I 214.

conac sn [At: URECHE, ap. DA / Pl: ~ace și (rar) ~uri / E: tc konak] 1 (Iuz) Loc de popas pentru călători Si: (pop) sălaș, (înv) cvartir, (înv) stație. 2 (Iuz) Loc de popas pentru vitele de transport Si: (pop) sălaș, (înv) cvartir, (înv) stație. 3 (ÎȚR) Loc improvizat pentru găzduirea domnului sau a oaspeților de seamă. 4 (Înv) Tabără provizorie a unei armate, aprovizionată cu cele necesare. 5 (Înv; îe) A face (sau a rândui, a strânge) ~ace cuiva (ori pentru cineva sau pe seama cuiva) A așeza pe cineva la conac (16). 6 (Îvp) A face (sau a-și face) ~ul A poposi. 7 (Înv; îs) ~ul cel de apoi Moartea. 8 (Înv) Distanță de la un popas la altul Si: poștă. 9 (Înv) Măsură de lungime de aproximativ două poște. 10 (Înv) Interval de timp de o jumătate de zi. 11 (Înv) Reședință a unui funcționar înalt turcesc (vizir sau pașă). 12 Cartier oficial. 13 (Spc; iuz) Casa în care erau găzduiți trimișii Porții în capitalele celor două principate românești Si: (iuz) beilic. 14 (Iuz) Local al vămilor turcești. 15 (Înv) Vamă. 16-17 (Înv) Reședință a unui ispravnic sau a unui (sub)prefect. 18 (Iuz) Locuință a administratorului unei întreprinderi. 19 (Înv) Han. 20 (Îfd) Casă boierească pe o moșie Si: curte. 21 (Reg) Locuință ciobănească. 22 (Reg) Casă departe de sat, unde pot sta iama și oamenii și vitele Si: (îvp) hodaie, (pop) sălaș. 23 (Înv) Prânz. 24 (Înv) Interval dintre două prânzuri. 25 (Reg) Una dintre cele trei mese servite într-o zi Si: mâncare, prânz, ospătare. 26 (Înv) Punere a bucatelor pe masă. 27 (Înv) Plată cuvenită pentru lucrul îndeplinit în interval de un conac (10). 28 (Îvr) Vas pentru pregătirea mâncării.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

popas sn [At: BIBLIA (1688), 121²/17 / V: (reg) ~aos^[1], ~păz, ~pos (îvr) papos / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: ucr попас, pn popas] 1 (Îe) A face ~ A se opri pentru odihnă pe parcursul unui drum lung, obositor Si: odihnă, (înv) oturac³, poprire Vz rast³. 2 Ședere mai îndelungată într-un loc, în timpul unei călătorii Si: odihnă, (înv) oturac³, poprire Vz rast³. 3 (Înv; îs) ~ul cel veșnic Moarte. 4-5 (Îljv) Fără ~ (sau ~uri) Neîncetat. 6 (Îlav) În ~uri Agale. 7 (Rar; îal) Cu întreruperi. 8 (Îe) A nu avea (nicăieri) ~ sau (~uri) A nu avea nicăieri astâmpăr, liniște. 9 (Pop) Pauză în timpul unei activități. 10 (Rel; pop) Oprire la răspântii a procesiunii mortuare în dmm spre cimitir, pentru a se citi din Evanghelii Si: odihnă, odihneală, odihnire. 11-12 Loc în care se face un popas (1-2) Si: (înv) conac. 13 (Îrg) Distanță parcursă între două popasuri (1) Si: (înv) conac. 14 (Îvr) Odihnă. 15 (Reg) Amânare. 16 (Pop) Interval de timp între două popasuri (1) egal cu o jumătate de zi Si: (înv) conac. 17 (Mun) Stăruință.

MIAZĂ s. f. sg. (Învechit și popular) 1. Mijloc (al zilei, al nopții). Vezi pre lac cum scînteiază De vermi stol înaripat, Pănă trece-a nopței miază. ASACHI, S. L. I, 176, cf. POLIZU, CIHAC, I, 164. ◊ E x p r. Ziua (la) miaza mare = în mijlocul zilei, în toiul zilei, la amiază; ziua în amiaza mare. Sufla cu tărie vîntul. . . aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la miaza mare, lumina soarelui. FILIMON, O. I, 178. Să fie vrun tîlhar. . . nu cred c-ar vini ziua meaza mare. . . ALECSANDRI, T. 607. Dă, ziua la meaza-mare, în gropi și nu știe să-mparță paie la doi măgari. ODOBESCU, S. I, 397. Să fi căzut? Ziua la miaza mare?. . . Nu se poate. . . DELAVRANCEA, O. II, 120. ♦ (Regional) Miază cale (sau cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miez de cale, v. m i e z (II 2). Dimineața s-a sculat Ș-a venit și m-a luat Din casă, De după masă. . . Și la miez de miază cale Mi-a închinai cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387, cf. ȘEZ. V, 106. Cînd au fost în miez de miază cale, S-au íntîlnit cu sfînta Luni. BÎRLEA, ap. CADE. Cîn o fost la miadzî carari, M-am tîlnit cu noauîdzăsi șî noauî di potsoi. GREIUL, I, 458. (Învechit și regional) Miază coastă = punct situat (aproximativ) la mijlocul unei coaste (de munte sau de deal). Și de la miază coastî apuci spri răsărit pănă în hatul la Piatra Roșie. . . și din Piatra Roșie drept în vale pin pădure pănă iară la miază coastă (a. 1 707). STEFANELLI, D. C. 22. Apucă de acole pe la miază coastă peste plaiul Prisloapelor (a. 1 790). id. ib. 190. Hotarul. . . să începi din părău Ioneilor. . . și. . . apucă din hat în hat drept miază coastă în sus. . . până în plaiu (a. 1 819). id. ib. 371. (Popular) Miază păresimi (sau păreasimă, păreasime, pâreasă, păresie, păresii) sau miezele păresimilor (sau părese) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miezul păresimilor, v. m i e z (II). Au bătut pregiur curtea din cîșlegi păn-la mează păresime. URECHE, LET. I, 200/20. Și au bătut curtea din cîșlegi pănă la mează păreasimă. M. COSTIN, ap. ȘINCAI, HR.231/38. Și fără veste au lovit în Iași. . . și au bătut den cîșlegi pănă la miază părese. N. COSTIN, LET. I A, 98/28. Duminică după miază păresii să te afli. . . în Galați (a. 1 746). URICARIUL, X, 120. Miedzîli păriesîmilor nu lucră dup-amnadzădz. ARH. FOLK. III, 43. La „nazîpăreasa” se lucrează numai o jumătate de zi. ib. VII, 56, cf. ALR II/I MN 113, 2850/95, 105, ALR II/284. (Învechit, neobișnuit) Miază vară = perioada centrală a verii, în care temperatura și luminozitatea specifică ajung la dezvoltare maximă; miezul verii, v. m i e z (I 1). Se topeaște zăpada în miază vară. MOXA, 362/2. 2. Miazăzi (1). Ar fi de dorit ca să avem popușoi mai timpuriu în coacere, ca așa să se lățască pretutindene rodirea aceea atît de minunată din miaza Franției. I. IONESCU, C. 63/14, cf. ȘEZ. V, 106. Bate vîntișor din miază, Sufletul în mine-ngheață; Bate vîntul cu zăpadă, Gîndurile stau grămadă. PAMFILE, C. Ț. 274. – Lat. media.

MONT¹ s. n. 1. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe un loc șes (Coșbuc-Năsăud). CHEST. IV 90/264. ♦ Morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut etc.) (Coșbuc-Năsăud). Cf. CHEST. IV 90/264. Ce-ai strîns atîta mont de lemne ? ib. ◊ (Prin exagerare) Ai făcut un mont de coleșă. ib. ◊ (Ca termen de comparație pentru un om leneș, tont) Abia te clătești, ca un mont. ib. 2. Os, parte a unui os sau articulație proeminentă; s p e c. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior (v. ouăle picioarelor). Se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în colțurile și monturile oaselor, SADOVEANU, O. X, 206, cf. XM, 685. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II, 403, cf. id. C. P. 131, ALR I 1 759/402. 3. (Regional) Partea superioară a labei piciorului. Cf. ALEXI, W. 4.(Regional) Podul palmei. Cf. ALEXI, W., ALR II/I h 50/514, 520, 537. 5. (Regional) Rădăcina cozii vitelor. Cf. TDRG. 6. Parte care rămîne dintr-un membru tăiat, ciuntit; ciot. Au picat palmele de la încheietură jos și el au rămas ciunt, numai cu monturile de mîni. SBIERA, P. 31, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Omul care nu are o mînă, ci numai jumătate, se zice că are un mont. A V 18, cf. VI 26. ♦ (Regional) Membru nedezvoltat, închircit. Paseri erau, dar ar fi trebuit să fie boboci. Aveau monturi de aripi și puf, dar mișcau niște picioare lungi și niște ciocuri uriașe. SADOVEANU, O. VI, 628. ♦ (Regional) Obiect prea scurt (Baia-Fălticeni). Cf. ȘEZ. XX, 137. – Pl.: monturi și (regional) monte (ALR I 1 103/552). – Și: (regional) munt s. n. ALR II/I h 50/520. – Din bont, prin substituirea lui b cu m. Cf. GRAUR, E. 21.

CĂINA (-nez), ‼ CĂlNI (-nesc) I. vb. tr. 1 A compătimi: căina bieții boi, că nu fuseseră adăpați de o zi și jumătate D. -ZAMF. ¶ 2 A tîngui, a jeli, a boci: după ce ne-a căinat și ne-a plîns bunica după obiceiul ei CRG.. II. vb. refl. A se jeli, a se tîngui, a se boci: au început a se văiera și a se ~ strigînd în gura mare SB.; de ce-te căinești, băiețele, și te amărești? ISP. [vsl. part. kajanŭ < kajati se].

CEAS¹ (pl. -suri) sn. 1 Fie-care din cele douăzeci și patru de părți în care e împărțită ziua: o jumătate de ~; cîte ceasuri sînt la ceasurile două; 👉 AN ¶ 2 Timp, moment: ~ul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni (NEGR.): i-a veni și Iui ~ul și s’a însurat ca toată lumea (CAR.); cînd fu la ~ul morții, ei luă copilul pe genunchi (ISP.); a se da de ~ul morții, a turba de necaz, a nu mai putea de ciudă: din ~ în ~, din moment în moment, dintr’un moment într’altul: aștepta din ~ în ~ ca să meargă să îmbrace caftan de domnie (LET.); într’o mică de ~, Bucov., într’o nimică de ~, într’o clipă: tot orașul, într’o mică ~, de cenușă s’au făcut (LET.), într’o nimică de ~ au fost toate gata (SB.); Mold. pe mică pe ~, pe nimică pe ~, în fiecare clipă: doar nu-s un poponeț, să m’aprind și să mă sting pe mică pe ~ (ALECS.); pe nimică pe ~ beam cîte un cofăiel întreg de apă (CRG.); ~ bun, ~ rău, moment norocos, nenorocos, hărăzit de soartă; a se naște într’un ~ bun (într’un ~ rău), a se naște cu noroc (fără noroc): să fie într’un ~ bun! urare obicinuită la anumite evenimente fericite ¶ 3 🩺 Ⓟ Ceas-rău, ceasul (cel rău), una din numeroasele numiri populare ale epilepsiei: a trimis într’amurg la baba Stana, să-i descînte de ~ rău (JIP.) ¶ 4 Ceasornic: un ~ de aur ¶ 5 ⛪ pl. Rugăciuni din ceaslov rostite la diferite ceasuri ale zilei: care preot nu-și va citi ~urile și va face liturghie, acela are păcat (PRV.-MB.) [vsl. časŭ].

OJINĂ s. f. (Reg.) Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei. – Bg., sb. užina.

stogoman a. se zice de oile jumătate țigăi. [V. stogoș].

JUMĂTATE, jumătăți, s. f. (Cu valoare de numeral) 1. Fiecare din cele două părți egale în care se poate împărți un întreg (v. doime); (sens curent) o parte dintr-un întreg împărțit în două părți aproximativ egale. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Ad-o colea jumătatea milionului ce-ai cîștigat astă-noapte. ALECSANDRI, T. I 405. (În corelație cu sine însuși) Plăcinta era jumătate cu carne, jumătate cu brînză. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Hainele curate, jumătate de tîrgoveț, jumătate de țăran, dovedeau bunăstare. C. PETRESCU, Î. II 141. (Precedat de prep. «pe») La foc vei putea deosebi bucăți mari de carne frigîndu-se: un picior, un cap pe jumătate pîrlit, pe jumătate fript. GHEREA, ST. CR. I 100. ◊ (Precedat de întreg, de care se leagă prin conj. «și», a cărei omisiune este nerecomandabilă) Un metru și jumătate. Un kilogram și jumătate. ▭ E ora 12 jumătate. C. PETRESCU, Î. II 242. Îți dau doi lei jumătate pe oca. PANN, P. V. I 64. ◊ Expr. A face (ceva) pe jumătate = a lăsa (un lucru) neisprăvit, a nu duce pînă la capăt, a nu termina. (Urmînd după un substantiv sau un adjectiv substantivat) Și jumătate (sau o dată și jumătate), marchează ideea de superlativ. Bărbat o dată și jumătate. ▭ Să-ți trăiască părintele, că-i un om și jumătate. REBREANU, R. I 15. Așa-ți trebuie dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. IV 186. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de», «din» exprimînd întregul) Luptele între imperiul roman și goți cresc în prima jumătate a secolului al IV-lea, sub Constantin. IST. R.P.R. 51. Trei ani de armată cu chiu cu vai i-a făcut, cu jumătate de an pe deasupra pentru dezertare. SADOVEANU, O. VII 357. Să-i deie fata și jumătate de împărăție. CREANGĂ, P. 228. ◊ (Rar, cu omisiunea prepoziției) Această plimbare... este departe de Viena ca o jumătate ceas. GOLESCU, Î. 68. ◊ (Rar, în urma substantivului) S-aprinse-odat-o casă pe-nserate Și-a ars din ea Bagdadul jumătate. COȘBUC, P. III 282. ◊ Expr. Jumătate de măsură = măsură fragmentară, trunchiată, necompletă, nedusă pînă la capăt. Jumătățile de măsură nu aduc niciodată soluții în probleme așa de grave. SADOVEANU, E. 30. Cu jumătate de gură (sau de glas) sau cu jumătate gura (sau gură) sau cu gura (pe) jumătate = cu glas scăzut, încet, fără convingere, evaziv. Vorbea cu jumătate de glas, înfricoșat parcă de ceva. SADOVEANU, O. VIII 18. Grigore protestă mai cu jumătate gura. REBREANU, R. I 172. Aceste vorbe, oarecum ciudate, Citindu-le cu jumătate gură... Am zis. TOPÎRCEANU, B. 96. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Cu jumătate de inimă = fără avînt, fără curaj, fără hotărîre. Treaba o făcuseră numai cu jumătate de inimă. DUMITRIU, N. 15. ♦ (Adverbial, uneori precedat de prep. «în», «pe») Parte, în parte, întrucîtva. Înainte oamenii nu-l crezuseră decît pe jumătate. DUMITRIU, N. 15. Cu ochii închiși pe jumătate, vedea crescînd din sînul mării, gigantic, amfiteatrul Cornului de Aur. BART, E. 44. (Cu pronunțare regională) Dă-ți mînia după spate, Ca să bem în giumătate. ALECSANDRI, P. P. 73. Loc. adj. Pe jumătate = care reprezintă (aproximativ) o doime din întreg; trunchiat. E ceru-ntunecat ca o pădure În care luna, nici pe jumătate, Lucește. D. BOTEZ, P. O. 29. 2. (Glumeț) Soție, nevastă. Vino să te prezint jumătății mele. D. ZAMFIRESCU, R. 22. Ce ți s-a întîmplat, babo? zise el cum își văzu jumătatea. ISPIRESCU, L. 96. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu; mijloc. Omătul se așternea în troiene pînă spre jumătatea ferăstruicii. V. ROM. ianuarie 1952, 109. O barbă roșcată și neîngrijită îi acoperă mai mult de jumătate figura. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. ◊ (Juxtapus, adesea postpus) Eu plec cu sacu-n spate, La calea jumătate Cer plata. COȘBUC, P. I 63. Ajungînd în vînătoare pîn’la jumătate cale... De urma unei fiare a dat. TEODORESCU, P. P. 163. Și mă cată, mamă, cată Unde-s cătane grămadă, La tabăra jumătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Momentul care marchează mijlocul unui interval de timp. A luat chenzina la jumătatea lunii. ◊ (Eliptic) Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate, reprezentînd 1/2 dintr-un litru sau dintr-un kilogram. Sătul, încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou curaj. C. PETRESCU, C. V. 39. 5. (Mold.) Claie mică făcută din mai mulți snopi așezați unul peste altul în formă de cruce și cu spicele înăuntru. Holda mîndră... Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. ALECSANDRI, P. III 67. – Variante: (familiar și regional) juma (GALAN, B. I 164), jumăta (ȘEZ. III 30), jumate s. f.

LEȘINAT, -Ă, leșinați, -te, adj. (Despre ființe) 1. Căzut în leșin, în nesimțire de spaimă, de durere etc.) Dumitru Lie și Ispas, coborîți și ei la poruncă, ridicară pe brațe copila leșinată. SADOVEANU, O. VII 41. S-a-ntîmplat o nenorocire, își zise dînsa pe jumătate leșinată. SLAVICI, O. I 322. Într-un suflet alergă lupul și o dete [pe zîna Crăiasă] leșinată în brațele lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 78. 2. Slăbit peste măsură, cuprins de sfîrșeală, lipsit de vlagă, extenuat, moleșit (din cauza foamei, a setei, a oboselii, căldurii etc.). Luca moșneagu... mîna cum știe el; căci mîrțoagele lui de cai erau vlăguiți din cale-afară, și slabi și ogîrjiți ca niște mîți de cei leșinați. CREANGĂ, A. 123. Mie mi s-arată Cam de-o vită naltă, Naltă-ncornorată, C-a ieșit din baltă Mai mult leșinată. TEODORESCU, P. P. 259. ◊ Fig. (Despre glas) Mama i-a răspuns cu glasul leșinat. CARAGIALE, O. III 30.

OJINĂ s. f. (Regional) Moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază și asfințit; gustare care se ia în acest moment al zilei. După ce să săturară boii, iar îi înjugară și arară pînă la ojină. RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: ujină s. f.

zi [At: COD. VOR.² 25/11 / V: ~uă, (înv) zuao, (îrg) zâ, zâua, zauă² (înv) zele sfp, zio, dzuo, zouă sf, (reg) zăua / Pl: ~le, (nob) ~ / E: ml dies] 1 sf Lumină pe care o răspândește Soarele pe Pământ datorită căreia obiectele și ființele devin vizibile, clare, distincte. 2 sf (Pex) Lumină solară. 3 sf (Îlav) (Până) la (sau înspre, spre, către; pop despre; îrg îm; reg de cu) ~uă Puțin înainte de a se lumina. 4 sf (Îal) Spre dimineață. 5 av (Reg; îlav) Până în (sau la) ~uă (sau de cu ~uă) Până a nu se lumina Si: dis-de-dimineață. 6 sf (Reg; îlav) Cu ~ua-n cap Foarte devreme. 7 av (Reg; îlav) La ~uă În zori. 8 sf (Pop; îe) (A se face) ~ua albă A se lumina complet. 9 sf (Îoc noapte; șîc ~-lumină) Timp care se scurge de la răsăritul până la apusul Soarelui. 10 sf Timp cât Soarele rămâne deasupra orizontului. 11 sf (Iuz; îc) ~-muncă Unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. 12 sf (Iuz; îac) Sumă de bani plătită pentru o zi (8). 13 sf (Îs) ~ de muncă Durata timpului în care lucrătorul prestează zilnic muncă. 14 sf (Iuz; îs) ~ pereche animale Unitate de măsură convențională care era folosită în agricultură și care exprima volumul de lucru efectuat timp de zece ore de către un atelaj cu două animale. 15 sf (Înv; îs) ~ de arătură Unitate de măsură a unui teren arabil, în cadrul obștilor (în cazul înstrăinării acestui teren). 16 sf (Îs) ~ de lucru (sau lucrătoare) Perioadă de timp în care se efectuează un program de lucru obișnuit. 17 sf (Pex; îas) Perioadă de timp în care se muncește în decurs de 24 de ore. 18 sf (Înv; îas) Perioadă de timp în care se efectua corvoada obligatorie în folosul boierului sau al statului. 19 sf (Îc) ~-lumină Perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. 20 sf (Îs) ~ scurtă Zi lucrătoare cu program redus. 21 sf (Îs) ~ua jumătate Parte a zilei cuprinsă între răsăritul Soarelui și amiază. 22 sf (Prc) Amiază. 23 sf (Îvp; îs) ~ de cale (sau de drum, de marș etc.) Distanță care se poate străbate într-o zi de mers pe jos. 24-25 sf (Îljv) Cu ~ua (sau, îvp, pe ~) (Care lucrează) fără angajament permanent. 26-27 sf (Îal) Temporar (pe durata unei zile). 28-29 (Îal) (Plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. 30 sf (Îe; pop) A face ~le de muncă A lucra temporar, ca zilier. 31 sf (Gastronomie; îs) ~ și noapte Prăjitură cu cacao (în care alternează culoarea galbenă cu cea maro închis). 32 sf (Îla) De ~ Care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile (41). 33 sf (Îal) Din decursul unei zile (41). 34 sf (Îlav) Nici ~, nici noapte (sau nici ~ua, nici noaptea) Niciodată. 35 sf (Îal) Deloc. 36-37 sf (Îlav) ~ și noapte (sau nopți) ori (și) ~ua și noapte(a), ~, noapte (sau ~-noapte), ~le (și) nopți, toată ~ua (și) toată noaptea, noaptea și ~ua, nopți și ~le, (înv) din (de) ~ (și) până-n noapte (sau seară), din (de, în) ~ din (de, în, și în) noapte, (reg) (cu) ~, (cu) noapte (Aproape) continuu (1). 38 sf (Îlav)Toată ~ua (bună ziua) sau ~ua toată Mereu. 39 sf (Îe) A face ~ua (sau din ~) noapte și noaptea (sau din noapte) ~ A lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. 40 sf (Pex; îae) A duce o viață dezordonată. 41 sf (Reg) A lua ~ua de căpătâi A-și începe activitatea la o oră matinală. 42 av (Îf ziua sau zilele) În timpul zilei (43). 43 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Interval de timp care corespunde unei rotații a Pământului în jurul axei sale Si: (înv) ziuoptime. 44 sf (Asl) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. 45 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Durată de 24 de ore luată ca unitate de timp sau timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate Si: (reg; hip) zilișoară, ziluță, ziulică (1), zioară (1), ziucă, ziuliță (1), ziuță, ziușoară (1). 46 sf (Pex) Durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. 47 sf (Pgn) Timp. 48 sf (Îla) De (sau înv, din) toate ~lele sau de toată ~ua Care are loc în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 49 sf (Pex) Care se întâmplă în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent (1), zilnic (3), zilial (2), zios (2). 50-51 sf (Îljv) De ~ cu ~ (Care are loc) în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 52-53 sf (Pex; îal) (Care se face, se întâmplă) în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent. 54 sf (Îlav) Din ~ în ~ La o dată apropiată (care se schimbă mereu). 55 sf (Pex; îal) La infinit. 56 sf (Îal) Pe măsură ce trece timpul. 57 sf (Îal) Încetul cu încetul (și continuu) Si: progresiv (1). 58 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ În fiecare zi (44) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 59 sf (Îal) În mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent, zilnic (3), (îvr) zilial (2), zios (2). 60 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ Din ce în ce Si: treptat. 61 sf (Îlav) De la o ~ la alta Zilnic (2). 62 sf (Pex; îal) Repede. 63 sf (Pex; îal) Progresiv. 64 sf (Îlav) ~ (sau, înv, prin) toate ~lele sau (îrg) în toată ~ (sau ~ua), ori în toate ~lele Foarte des Si: mereu. 65 sf (Îlav) Într-o (bună) ~ (rar, ~uă) sau într-una din (ori, înv, de) ~le La un moment dat Si: odată². 66 sf (Îlav) Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) ~ Din ce în ce mai mult Si: progresiv. 67 sf (Îe) A trăi (sau a o duce) de pe o ~ pe alta A duce un trai nesigur, precar. 68 sf Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, sau de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval. 69-70 sf (Îs) Bună -ua sau (îrg ~ua bună) Formulă de salut la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei (43). 71 sf (Îe) A da (sau a dori, reg, a pofti etc.) cuiva bună ~ua (sau, îvp, ~ua bună) A saluta pe cineva. 72 sf A-și (ori, înv, a se) lua bună ~ua (sau ~ua bună) (de la cineva sau de la ceva) A-și lua rămas-bun. 73 sf (Fam; îae) A renunța (la ceva) definitiv. 74 sf (Fam; îae) A socoti (ceva) drept pierdut. 75 sf (Fam) A se lăsa loc de bună ~ua A păstra relații bune cu cineva. 76 sf (Îs) ~-întâi Prima zi a fiecărei luni sau a unui an. 77 (Pop; îlav) Cât toate ~lele de mare Foarte mare. 78 (Pop; îlav) Într-o (bună) ~ sau într-una din ~le Cândva. 79 (Pop; pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”; îla) Ca lumina ~lei Foarte clar. 80 sf (Rel; art; îas) Sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, în prima zi (42) a lunii. 81 sf (Îe) În (sau la) ~lele lui În perioada de maximă eficiență. 82 sf (Șîs ~ aniversară, ~ua nașterii sau ~ de naștere) Aniversare a unui eveniment. 83 sf (Șîs ~ua numelui, ~ de nume) Onomastică. 84 sf Timp precis în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc Si: dată. 85-86 sf (Îljv) La ~ La termenul stabilit (fără întârziere). 87 sf (Îlav) La ~ Pus la punct cu ultimele noutăți. 88 sf (Îal) Zilnic (2). 89 sf (îla) La ~ Care trebuie să fie pregătit pentru ziua (16) respectivă. 90 sf (Pop; îe) A da ~ după ~ A amâna de la o zi la alta. 91 sf (Pop; îlav) La ~le mari La ocazii deosebite. 92 sf (Pop; pex; îal) Foarte rar. 93 sf Perioadă nedeterminată de timp. 94 sf (Lpl) Timp viitor apropiat de momentul prezent. 95 sf (Prc) Prezent². 96 sf (Îs) ~ua de mâine Viitorul (apropiat). 97 sf (Îs) ~ua de astăzi (sau de azi, înv, de acuma) ~lele noastre Prezentul². 98 sf (Îe) ~ua de ieri Trecutul. 99 sf (Pex) Perioadă modernă. 100 sf (Îlav) De ~le De mult timp. 101 sf (Îal) De puțină vreme. 102 sf (Mpl; cu determinări ca „vechimi”, „tinereți” etc.) Perioadă de timp situată în trecut. 103 sf (Lpl) Spațiu de timp cuprins între nașterea și moartea cuiva. 104 sf (Pex) Ansamblu al evenimentelor care au avut loc în existența unei persoane. 105 sf (Lpl) Existență (1). 106 sf (Lpl) Trai. 107 sf (Lpl) Viață. 108 sf (Reg; îs) ~ de apoi Momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. 109 sf (Îla) (Reg; îs) Fără ~le Mort. 110 sf (Îljv) Cu ~le Cu viață, sănătos. 111 sf (Îe) În (sau reg, de) ~lele mele (tale, sale etc.) În toată viața mea (ta, sa etc.). 112 sf (Pex; îae) Niciodată. 113 sf A i se isprăvi (cuiva) ~lele A muri¹. 114 sf (Îe) A-și urî ~lele sau a i se urî (cuiva) cu ~lele A se sătura de viață. 115 sf (Îe) A-și pune capăt ~lelor sau a-și curma ~lele A se sinucide. 116 sf (Îe) A (nu mai) avea ~le (multe) sau a avea ~le cu carul A (nu) mai avea mult de trăit. 117 sf (Pop; îla) Cu ~lele în mână La un pas de moarte. 118 sf (Pop; îal) Înfricoșat. 119 sf (Pop; îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 120 sf (Îe) A avea (sau, înv, a vedea) ~ bună ori ~le multe și bune, ~ albă (cu cineva) A avea trai tihnit, liniște (din partea cuiva). 121 sf (Îe) (A fi) vechi de (sau în) ~le (ori înaintat în ~le) (A fi) bătrân sau foarte bătrân. 122 sf (Îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 123 (Îe) (A fi) veșnic de ~le (A fl) nemuritor. 124 sf (Îe) (A fi) mic de ~e (A fi) tânăr. 125 sf (Îae) (A fi) lipsit de valoare. 126 sf A (-și) număra ~lele A nu mai avea mult de trăit. 127 sf (Îae) A nu mai avea multă răbdare. 128 sf (Îae) A fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. 129 sf (Îe) A trăi cu ~le A trăi în mizerie. 130 sf (Îs) Omor de ~le Muncă grea. 131 sf (Pex) Viață mizerabilă. 132 sf (Bot; reg; îc) ~ua crucii Flori-de-toamnă (Aster salignus). 133 sf (Bot; reg; îc) ~ua cu noaptea Miază-noapte (Melampyrum bibihariense). corectat(ă)

CEAS¹ ~uri n. 1) Unitate de măsură a timpului (egală cu a douăzeci și patra parte dintr-o zi); oră. Un ~ și jumătate. 2) Interval (scurt) de timp. ◊ Cu ~urile (sau cu ~ul) foarte mult timp. ~ul morții momentul de sfârșit al vieții. ~ul încercărilor moment în care cineva trebuie să dea dovadă de tărie de caracter și de prezență de spirit. Într-un ~ rău (sau greu) într-un moment neprielnic, nefast. Într-un ~ bun într-un moment prielnic. Din ~ în ~ foarte curând. În ~ul al doisprezecelea în ultima clipă. 3) Lecție predată timp de 45 de minute într-o instituție de învățământ; oră. ~ academic. 4) Aparat care măsoară și indică timpul; ceasornic. ~ de mână. ~ de masă. ~ de buzunar. ~ de perete. ◊ A merge ca ~ul a funcționa foarte bine. /<sl. țasi

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

SOSIT¹ s. n. (Numai în expr.) Bun sosit = formulă de salut, folosită la întîmpinarea cuiva; bine ai venit. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun sosit, frate Ghemiș! Bine făcuși că veniși. ALECSANDRI, P. P. 130. (Rar) Pe sosite = pe drum, pe curînd, pe aproape. Moș Simion... socotind că sfîrșitul vieții e pe sosite, își ciopli singur un sicriu. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Formă gramaticală: (în expr.) sosite.

ujină sf [At: CLEMENS / V: oj~, (reg) hoj~, ojonă, ugi~, ujonă, urj~ / Pl: ~ni / E: slv оужина, srb ušina] (Reg) 1 Gustare între prânz și cină (mai ales vara, la câmp) Si: (reg) chindie (4), cina (10) mică. 2 Moment al zilei în a doua jumătate a timpului dintre amiază și seară Si: chindie (1), toacă, vecernie. 3 Loc pe cer unde ajunge soarele la ujină (2). 4 (Reg) Masa de prânz. 5 (Reg) Amiază (1).

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

romantic a. 1. se zice de scriitorii din prima jumătate a sec. XIX, cari pretindeau a se emancipa de regulele literaturei zisă clasică; 2. se zice de locurile plăcute și singuratice cari amintesc descripțiunile din romane: un sit romantic; 3. romanesc: e cam romantică și-i plac serenadele AL.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

CÎRCĂ s. f. (Numai în loc. adv., în legătură cu verbele «a lua», «a duce», «a ridica» etc.) În cîrcă = în spate, în spinare. În fiecare dimineață, tata l-a luat pe frate-meu în cîrcă, l-a dus la școală. STANCU, D. 293. Ai fi zis că duce în cîrcă jumătate din globul pămîntesc... Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei! HOGAȘ, M. N. 79. Ia-mi-l binișor în cîrcă și du-te de-l culcă. CARAGIALE, O. III 75. Apoi trupul înghițit, Plin de raite, otrăvit, El în cîrcă-l ridica. ALECSANDRI, P. P. 12. – Fig. Un mîrlan ați spus, domnule colonel? Dar mîrlanii aceștia sînt țara însăși... Mîrlanii aceștia duc în cîrcă greutățile.., birurile... războiul. CAMILAR, N. I 351.

CONȚ, conțuri, s. n. (învechit) Grup de 24 de coli de hîrtie. V. testea. Rogu-te, du-te... și cumpără un conț de hîrtie specială. CARAGIALE, O. VII 132. Mînjind o jumătate de conț pe toată ziua... scrie cum îi vine, fără să-și bată capul. NEGRUZZI, S. II 269.

MÎNJI, mînjesc, vb. IV. Tranz. A murdări, a păta. Aduceai ciorba... în așa fel, încît să nu se verse și nici să nu mînjească pereții farfuriei. PAS, Z. I 269. Mînjiți de funingine și unsoare... [muncitorii] creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. SAHIA, N. 33. Tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz... și mîngîindu-l să-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. ◊ Fig. Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I 35. ♦ A mîzgăli. Compune două sute de versuri într-un ceas, Mînjind o jumătate de conț pe toată ziua. NEGRUZZI, S. II 269.

PIȘCĂTURĂ, pișcături, s. f. 1. Pișcare a pielii; ciupitură. Alții furișau cîte o pișcătură sau un sărut drăguțelor lor. La TDRG. ♦ Fig. Vorbă usturătoare; ironie, împunsătură. 2. Înțepătură, mușcătură (de insecte). N-au simțit mai multă durere decît de la o pișcătură de purice. SBIERA, P. 168. 3. Urmă rămasă în locul de unde s-a tăiat, s-a rupt sau s-a scos o mică parte din ceva; crestătură făcută la vîrful urechii animalelor domestice, ca semn distinctiv. [Un cal cu] o pișcătură și furculiță la urechea dreaptă. La TDRG. Pișcătură de vărsat = urmă rămasă pe pielea celui care a suferit de vărsat. 4. Bucățică sau cantitate mică; fărîmă, fărîmitură. (Cu pronunțare regională) Uscat de foame, s-a repezit la chișcătura de pîne. CAMILAR, N. I 220. ◊ Fig. De n-ar fi fost decît numai o pișcătură de babă, numai cît o șchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în circă jumătate din globul pămîntesc... Așa de mare și de rotund era ghebul din spetele ei! HOGAȘ, M. N. 79.

VÎRCOLAC, vîrcolaci, s. m. I. 1. (În superstiții) Ființă provenită dintr-un copil care a murit nebotezat și care mănîncă luna sau soarele, producînd eclipse. Vede luna Cum o mîncă vîrcolacii. BENIUC, V. 53. Într-o zi vîrcolacii au mîncat... o jumătate din soare. C. PETRESCU, R. DR. 152. Iară luna, toată noaptea, o mănîncă vîrcolacul. EFTIMIU, Î. 72. Rîdea de cei ce cred în «iele», în «stafii», în «vîrcolaci», în «pricolici», în «vrăjitoare» sau în alte nimicuri născocite de cine știe ce minți slabe. BASSARABESCU, S. N. 120. 2. Strigoi. II. Peștișor artificial de metal, întrebuințat ca nadă la pescuitul cu undița; nălucă. – Variante: vîrcolaci (ALECSANDRI, P. A. 39), vîrcolic (ALECSANDRI, T. 616), vîrcolag (PAMFILE, CER. 89), vîrgolag (LESNEA, I. 50) s. m.

MÎNJI vb. IV. (Cea mai veche atestare datează de pe la 1700, cf. ANON. CAR.) 1. T r a n z. și r e f l. A (se) murdări, a (se) păta. Cf. PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 185. Tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz . . . și mîngîindu-l să-l mînjești nițel cu muc de lumînare, PETRESCU, L. 376, cf. DDRF. Fochistul are șapcă ponosită de cărbuni; el însuși e mînjit pe obraz, pe mîini și pe haine. SP. POPESCU, M. G. 34. Scutur tufișul, țîșnind îmi împroașcădeodată dintr-însul Sîngele vînăt mînjind cu picurii putrezi pămîntul. COȘBUC, AE. 49. Cînd mînînc ouă moi, mă mînjesc pîn-la urechi. HOGAȘ, DR. I, 177, cf. 163. Hainele îi erau mînjite de pămînt, iar pe față parcă purta o mască de lut. REBREANU, R. II, 200, cf. I, 262. Muncitorii aproape goi. . ., mînjiți cu funingine și unsoare. . ., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. SAHIA, N. 33, cf. PRIBEAGUL, P. R. 57. Sînt mînjiți de noroi, mai ales de la brîu în jos. STANCU, D. 156. Aduceai ciorba. . . în așa fel, încît să nu se verse și nici să nu se mînjească pereții farfuriei, PAS, Z. I, 269. Uite ce rău m-am mînjit. BANUȘ, P. 26. Hainele sale, după ce că erau mînjite cu uleiuri, mai erau și îmbibate cu pospai alb de făină, PREDA, D. 32. Nici nu mi-ar fi putut trece prin minte așa ceva ! – mi-a spus, mîngîindu-mi mîinile încă mînjite de ulei. V. ROM. iunie 1958, 46. Ploaia care se întețise și bătea acum oblic, mînjise nenumăratele ferestre care dădeau spre stradă, T. POPOVICI, SE. 79. Văzînd pe tatăl său amețit de vin, l-a mînjit cu baligă. ȘEZ. I. 213, cf. IV, 156, ALR I 640, ALR II 3 209, 3 363, 5 774. Te-ai mujit pă haińi. CV 1951, nr. 3-4, 46. Cine strînge cărbuni cu mîna altuia, nici să mînjaște nici să arde. ZANNE, P. I, 133. Umblă cu miere în mînă și să nu se mînjascâ pe degete? id. ib. iii, 669. Cu păcurarul cînd trăiești Trebuie să te mînjești. id. ib. V, 490. ◊ E x p r. (Rar) Nici cît te-ai mînji la un ochi = foarte puțin, aproape de loc. N-are bani nici cît te-ai mînji la un ochi. ZANNE, P. II, 351, cf. 363. ◊ F i g. S-au întors cătră unul din curtezanii săi carile fusăsi odată la prepus că s-ar fi mînjit cu sfaturi răle împotriva lui. IST. CAROL XII, 78^r/25, cf. BELDIMAN, E. 32/12. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri, Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I, 35. Ne mînjește sau ne ucide idealurile. DEMETRESCU, O. 108. Nici o pată nu mînjise individualitatea morală. D. ZAMFIRESCU, Î. 182, cf. 250, SCRIBAN, Figura poetului a fost mînjită cu noroiul celor mai josnice apartenențe, CONTEMP. 1949, nr. 120, 4/1. Numele cinstit pe care l-am moștenit de la părinți, eu îl mînjesc. STANCU, R. A. IV, 107. ♦ T r a n z. (Prin Olt.) A spăla prost, superficial; a mozoli. Cf. BOCEANU, GL. ♦ T r a n z. (Rar) A mîzgăli (2). Ferice de acela ce stînd pe un picior Compune două sute de versuri într-un ceas, Mînjind o jumătate de conț pe toată ziua; Ce scrie cum îi vine, fără să-și bată capul. NEGRUZZI, S. II, 269. ◊ A b s o l. Și mai dă-i, Doamne, vopsele Și hîrtie chinezească, Pentru ca, mînjind cu ele, Slava ta s-o zmîngălească. ARGHEZI, V. 11. ♦ A (se) acoperi cu un strat de. . .; (regional) a (se) unge (cu un medicament). Văzui pe toți dracii în pielea goală Cu coarne în frunte, cu nas de cîne, Păstă tot mîngiți cu neagră smoală, BUDAI-DELEANU, Ț. 316. Se amestecă toate la un loc și se mînjește cu el de sperietură, N. LEON, MED. 103. Vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă. CAMIL PETRESCU, U. N. 6. Cu această apă. . . se mînjește cel bolnav peste tot corpul. MAT. FOLK. 578. Pe unele (oi) din cele scăpate de cuțit, s-au apucat să le mînjească cu negru. RĂDULESCU-CODIN, Î. 37. Da fuga-n crîng, să mînja cu cărbune pe ochi. GRAIUL, I, 71. ♦ T r a n z. (Învechit, rar) A contamina, a infecta, a molipsi. Prin curețenie, de multe ori, mulți oameni mânjiți fiind de boalele lipicioase, scapă de boală. CALENDARIU, (1844), 70/7. ♦ T r a n z. (Argotic) A mitui. Com. din ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODA. 2. T r a n z. (Regional; complementul indică pereți, case etc.) A unge cu lut (și baligă), a murui, a lipi; a spoi, a vărui. Că [badea] sparge ferestrele și mînjește casele. DOINE, 240, cf. ALRM II/I h 279, 280, LEXIC REG. 17. ♦ (Urmat de determinări care indică materia) A polei. Cf. ALR II 4 254/316. Mînjit cu aur. ALRM SN I h 386, cf. ALR SN h 572. 3. T r a n z. (Regional) A unge cu mînjeală (II 2) firele de urzeală de cînepă. Cf. LB, POLIZU. O harnică nevastă luînd catrința-n brîu, Urzeala o mînjește cu aluat de grîu. BELDICEANU, P. 68, cf. GHEȚIE, R. M., com. MARIAN, ȘEZ. V, 106. [Cînepă] o năvădescu, o mînjăscu, o țăs, o dau prin spată, prin iță, am țăsut-o, am nălghit-o. GRAIUL, I, 293, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 1 290/103, A I 22. 4. T r a n z. (Regional; complementul indică obiecte de îmbrăcăminte ale ciobanilor) A unge cu mînjeală (II 3); (regional) a mînjeli (2). Hainele mînjite (unse) cu ursuc, spălîndu-le, se fac cu mult mai frumoase decît cu altă mînjală. PRECUP, P. 21, cf. com. MARIAN. 5. T r a n z. (Glumeț) A lovi, a bate. Cf. ȚICHINDEAL, F. 331/22, PAMFILE, J. II, 153, IORDAN, STIL. 366, LEXIC REG. 83. ◊ I n t r a n z. Au înșfăcat repede vătrariul și au ieșit afară, și unde n-au prins să mînjască în țigan cu dînsul. SBIERA, P. 293. ◊ E x p r. A mînjí (cuiva) o palmă = a da, a trage (cuiva) o palmă. (Regional) A o mînji la ceafă = a spune un lucru (cu totul) nepotrivit, a face o (mare) prostie, a da cu oiștea în gard. Cf. LEXIC REG. 83. – Prez. ind.: mînjesc. – Și: (regional) măji (ALRM II/I h 280/346), muji vb. IV. – Din V. sl. мазати, мажѫ.

*HALBĂ (pl. -be) sf. 🏺 Pahar de bere de o jumătate de litru (🖼 2503): i-a zis o vorbă toarte proastă și i-a turnat o ~ în cap (car.) [germ. Halbe].

Cincinat Rar întrebuințat ca prenume, Cincinat corespunde unui vechi cognomen lat. Cincinnátus, format de la subst. cincinnus „cîrlionț, buclă”. Cu referință directă la înfățișarea fizică a individului, Cincinnatus se încadrează într-o bogată serie de nume asemănătoare, întîlnite în onomastica tuturor popoarelor (la romani, Calvus „chel”, Crispus „creț” etc.) și are un corespondent perfect, din punct de vedere al semnificației, în numele nostru de familie Crețu. Este interesant pentru vechimea numelui în discuție un fapt relatat de istoricul Titus Livius. În anul 458 î.e.n. un Lucius Quinctius Cincinnatus este chemat de la coarnele plugului și făcut dictator pentru o perioadă de o jumătate de an; după numai șaisprezece zile, Cincinnatus renunță la onorurile și dificultățile funcției publice și se întoarce la ogorul lui de un hectar. Împrumutat în ultima sută de ani, Cincinat este cunoscut la noi mai ales datorită epigramistului Cincinat Pavelescu.

SEMIFLUID ~dă (~zi, ~de) și substantival Care este pe jumătate fluid; fluid numai parțial. /<fr. semi-fluide

SEMILICHID ~dă (~zi, ~de) și substantival Care este pe jumătate lichid. /<fr. semi-liquide

SEMINOMAD ~dă (~zi, ~de) și substantival Care este pe jumătate nomad. /<fr. semi-nomade

HILEL I (HILLEL) (zis și Hilel cel Bătrân) (a doua jumătate a sec. 1 î. Hr.-prima jumătate a sec. 1 d. Hr.), învățat evreu. Fondatorul unei importante școli care îi poartă numele (Bet Hilel). Exeget al „Bibliei”, i se datorează formularea celor șapte reguli de interpretare sistematică a acesteia. A constituit subiectul a numeroase legende și povestiri.

semiton (fr. demi-ton; it. semitono; germ. Halbton; engl. semitone) 1. În sistemul egal temperat* cu 12 trepte (sunete) în octavă* (sistemul semitonal sau semitonia) cel mai mic interval*, definind valoarea secundei* mici și a primei* mărite. S. și tonul (= 2 s.) sunt unități de măsură intervalice în acest sistem (ex.: terța* mică cuprinde 3 s. sau 1 1/2 tonuri). S. diatonic* este format de 2 note scrise pe trepte vecine, deci cu nume diferit (ex.: mi-fa sau sol-la bemol). S. cromatic* este format de 2 note scrise pe aceeași treaptă, dintre care cel puțin una este alterată* (ex.: do-do diez sau si dublu bemol-si bemol). S. enarmonic (2) este format din două sunete temperate de aceeași înălțime, scrise pe trepte* vecine și deci cu nume diferit (ex.: re diez-mi bemol sau mi diez-fa); practic, este materializat de o aceeași clapă a pianului. 2. În sistemul egal temperat Mercator-Holder (cu octava divizată în 53 de come* egale, v. temperare), nu semitonul, ci coma* este cel mai mic interval și unitate de măsură intervalică. S. diatonic cuprinde patru come, iar cel cromatic cinci come. Nu există s. propriu-zis, adică un interval egal exact cu o jumătate de ton, deoarece acesta este format din 9 come (un ton = un s. diatonic + un s. cromatic). În acest sistem, enarmonia („temperată”) nu este posibilă, deoarece, de ex. s. cromatic do-do diez, cuprind 5 come, ca și re bemol-re, nota (sunetul) re bemol este mai joc cu o comă decât do diez (v. schema de subton*, interval*). 3. În sistemele netemperate (Pitagora și Zarlino) există mai multe feluri (valori) de s. și nici unul nu are mărimea exactă a unei jumătăți de ton, astfel că enarmonia nu este nici aici posibilă. Mai mult, în gama naturală (Zarlino) există și 2 feluri (valori) de ton: ton mare 9/8 și ton mic 10/9. Primul cuprinde un s. diatonic 16/15 + un s. cromatic mare (135/128) iar al doilea același s. diatonic + un s. cromatic mic 25/24. ♦ Existența s. cu valori diferite a început a fi stânjenitoare de prin sec. 16, o dată cu creșterea importanței și răspândirii instr. muzicale cu claviatură*. Pentru a se putea realiza transpoziții* și modulații* în cât mai multe tonalități (2) diferite, octava acestor instr. ar fi trebuit să aibă un număr de clape mai mare decât cele 12 ale clavicordului* sau clavecinului*. Dificultățile apărute au fost înlăturate prin adoptarea sistemului de temperare cu 12 s., egale în octavă.

LEDA 1. (în mitologia greacă) Prințesă legendară din Etolia, soția lui Tindar, regele Spartei. Sedusă de Zeus, prin metamorfozarea amândurora în lebede; din cele două ouă produse de L. s-au născut două perechi de gemeni: Elena și Pollux (atribuiți lui Zeus) și Castor și Clitemnestra (atribuiți lui Tindar). Tema L. și a lebedelor a fost tratată de importanți pictori, printre care: Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rubens, Correggio, Tintoretto, Veronese, Tiziano. 2. Al treisprezecelea satelit al lui Iupiter, cu diametrul de 16 km, descoperit de Charles Kowal (1974). Are jumătatea orbitei de 11.094.000 km; perioada de revoluție: 238,72 de zile.

* dico- și dihotóm, -ă adj. (vgr. dihótomos, d. diha, în doŭă, și témno, taĭ). Bot. Despărțit în doŭă: tulpină dihotomă. Astr. Se zice despre lună cînd se vede numaĭ pe jumătate.

ROȘIOARĂ², roșioare, s. f. (Rar) Adeptă a mișcării revoluționare din Principatele Romîne de la jumătatea veacului trecut. Donici fabulistul, văzînd într-o zi Nunta unui roșu cu o roșioară, În drum se opri Și ne spuse această mică istorioară. BOLINTINEANU, O. 195.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre el; taică, părinte. Așteptăm pe tata. Vine din război. SAHIA, N. 48. Făt-Frumos... zise: tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. CARAGIALE, P. 120. Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă. EMINESCU, O. I 84. M-ai făcut, maică, fecior Să fiu tatei d-ajutor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. Unde dă tata, crește carnea (= părintele își pedepsește copiii pentru binele lor). ◊ (La sg., familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv) Prevestit de tată-so de la Țarigrad... a fugit la Brașov. GHICA, S. 17. Sinziana va face tot ce voi vrea eu, pentru ca să scape pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 424. (Rar, la gen.-dat.) S-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese de pe urma tată-meu. GANE, N. III 42. Aș vrea să pot deschide al tată-meu mormînt. MACEDONSKI, O. I 269. (În forma prescurtată tat-, tatu- sau ta-) De departe zări și pe cei doi frați cu tat-său, mergînd pe jos, obosiți de zăduf și de cale lungă. VISSARION, B. 22. Fiul craiului... se înfățișează înaintea tatu-său. CREANGĂ, P. 192. Pînă ta’său ajungea, Ea-mpinsă și oranița, Sări și ta’său în ea. PĂSCULESCU, L. P. 246. ◊ Tată de familie = bărbat care are soție și copii; cap de familie. Tata-mare sau tata-moșu = bunic. De cîte ori trecea pe lîngă o copilă, el îi spunea un cuvînt de tată-mare întristat. ARGHEZI, P. T. 117. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. (În opoziție cu tată vitreg) Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adv. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor prin descendență directă. Moșia Ilovenilor, moștenită din tată în fiu. C. PETRESCU, R. DR. 202. ◊ Expr. Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune cînd fiul sau fiica seamănă leit cu tatăl. Bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. CREANGĂ, P. 250. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). A scăpa de dracul și a da peste tată-său = a căuta pe dracul și a găsi pe tată-său, v. drac (1). A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său v. drac (1). Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se spune despre un om lipsit de scrupule. Să fie de sufletul tatii, exclamație de consolare pe care o spune un zgîrcit cînd suferă o pagubă sau cînd este silit să facă un dar. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: «să fie de sufletul tatei!». CREANGĂ, A. 72. Măi tată = exclamație de uimire sau de satisfacție. Scripcarii cîntă, și unde, măi tată, mi se prind de mînă la joc, de pare că-s draci de pe comoară. ȘEZ. III 183. 2. (În vorbirea afectivă, mai ales la genitiv cu funcțiune de atribut pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însuși părintele vorbind cu copiii lui. Taci, dragul tatei, zicea împăratul. ISPIRESCU, L. 2. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Prin personificare, cînd cineva vorbește cu animalele sale) Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnați înainte. CREANGĂ, P. 119. ♦ (La vocativ) Termen cu care cineva se adresează copilului lui, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Ce-i Nicachi, tată? Ce s-a întîmplat? C. PETRESCU, R. DR. 251. Iorgule, tată, tu n-ai luat cafeaua. DELAVRANCEA, la TDRG. Ședeți, tată, aicea lîngă foc. ȘEZ. I 161. 3. (Uneori determinat prin «socru») Nume dat de ginere sau de noră socrului. Ipate... zice socru-său: – Tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. 4. Nume dat unui bărbat (mai în vîrstă) în semn de respect sau de afecțiune. Mulgem astă-seară, tată-baciule? GALACTION, O. I 66. Mulțumim, tată-moșule, mulțumim. ISPIRESCU, L. 336. ♦ (Adesea pe lîngă un nume de persoană) Nume dat unei persoane considerate ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. Eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. 5. (În credința creștină) Dumnezeu. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștinești. ◊ Expr. A trage (una) în numele tatălui v. nume (1). (Mai ales în construcție cu verbul «a ști») Ca tatăl nostru = foarte bine, putînd fi spus pe de rost fără greșeală. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie știute ca tatăl nostru. ALECSANDRI, S. 114. 6. Fig. Creator, făuritor. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii. EMINESCU, O. I 132. 7. Fig. (De obicei ironic) Cel care întrupează cele mai înalte calități, este deasupra altora, îi covîrșește pe toți. Înălțimea-sa este tata flămînzilor și al însetaților. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: nom. art. sg. tata (gen.-dat. tatii și tatei) și tatăl.

pe și (vechĭ) pre prep. (lat. per, it. vsp. per, fr. par, sp. pg por. V. pin 2). 1. Deasupra: paharu e pe masă, șed pe scaun, pe cal (îs călare); mă suĭ pe scaun, pe cal (încalec); dorm pe ĭarbă, merg pe drum, pe apă; scriŭ pe hîrtie, mă spăl pe față, pe cap (V. spăl). Ce era pe el! În ce stare era (de murdărie, de bucurie, de frică). Fig. A trăi pe spinarea altuĭa, a trăi din munca altuĭa. 2. În timpu: pe drum (în timpu călătoriiĭ), pe vremea mea (în timpu tinerețeĭ mele), pe atuncĭ (în timpu de atuncĭ). 3. Pin: îĭ curge sînge pe nas și pe gură, a ĭeșit pe fereastră, merg pe soare, pe lună, pe’ntuneric, pe ger. Fig. (în jurăminte). Jur pe Dumnezeŭ, pe vĭața mea, pe onoarea mea. 4. Pin cutare loc: merg pe aci, pe la dreapta, pe unde e drumu maĭ bun, pe supt apă, pe deasupra, pe dedesupt. 5. Pentru (arătînd timpu): pe mîne, pe viitor pe tot-de-a-una, un franc pe zi, opt chilometri pe oră. 6. Pentru, în schimbu: a da un franc pe o carte, a da cinstea pe rușine (V. rușine), a strica orzu pe gîște (în schimbu folosuluĭ pe care ți l-ar aduce gîștele), a da vrabia din mînă pe cĭoara din par (V. cĭoară), a vinde pe aur, a lupta pe vĭață și pe moarte. 7. Cam, aproape: pe la dreapta, pe la ceafă, pe la toacă, pe înserate. 8. După, conform: pe voĭe, pe plac, pe gust, așa se zice pe (fals în!) românește, pe limba românească. 9. Cît, egal cu: pe un sfert, pe jumătate, vînd pe atît, pe acest preț. 10. Asupra, contra (adică: „răpeziți-vă!”): pe eĭ, măĭ Românĭ! 11. Arată acuzativu: Romaniĭ ĭ-aŭ învins pe Dacĭ și aŭ învins multe alte popoare pe care le-aŭ asimilat. Pe cine nu-l lașĭ să moară, nu te lasă să trăĭeștĭ. (La pronume se pune tot-de-a-una pe la acuzativ, ĭar la substantive nu se pune cînd îs indefinite saŭ articulate: lupu mănîncă oĭ, lupu mănîncă oile, dar: lupu le mănîncă pe oĭ, lupu le mănîncă pe oile cele fără cînĭ). 12. Formează adverbe (saŭ loc. adverbiale) de mod: pe față, pe dos (ca adj. om pe dos, om sucit), pe ascuns, pe furiș, pe jos (pe picĭoare, adică „mergînd”), pe sus (în căruță), l-a luat pe sus (cu forța, l-a dus la arest), pe supt mînă (pe ascuns), pe rînd, pe scurt, pe deplin, pe întrecute, pe sărite, pe furate, pe nedrept. 13. Aritm. Arată o fracțiune: 5/8 („5 pe 8” saŭ „cincĭ optimĭ”, dar o odaĭe 5 pe 8 arată 5 metri în lățime și 8 în lungime). Pe din, în partea din: pe din ăuntru, pe din afară, pe din față, pe din dos (orĭ pin ăuntru, pe afară, pin față, pin dos). Cînd înseamnă „pe de rost”, se zice numaĭ pe din afară). Pe din doŭă, în jumătate, pe jumătate (împărțind). Pe cît, întru cît, atît cît: pe cît știŭ, pe cît se poate. De pe, începînd de pe la: de pe la toacă, de pe la cîntatu cocoșilor. – În Munt. pop. pă: pă jos, p’afară; în est pi.

CUPRINS¹, (I 2, II 1) cuprinsuri, s. n. I. 1. Conținut. Cuprinsul cărții. 2. (Cu determinări în genitiv) Întindere, suprafață. Se-ntoarse din poartă, se uită lung la cuprinsul ogrăzii părintești, își trecu ochii asupra merilor, asupra păpușoilor grași semănați de el astă-primăvară. CAMILAR, TEM. 152. Era o zi senină și soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzînd prin crăpături în suluri de raze. ANGHEL-IOSIF, C. L. 26. N-o lăsă tatăl său în aretul (cuprinsul) grădinii aceleia. RETEGANUL, P. V. 68. ♦ Spațiu înconjurător. În liniștea mare a cuprinsurilor s-a auzit în depărtare sunînd ploaia. SADOVEANU, N. F. 64. Dorm încă vietățile cuprinsului. Numai ciocîrlanii, mai harnici, pășesc mărunțel pe marginea șanțului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 125. Din larg cuprins de multe zări Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. ♦ (Învechit) Loc; ținut. Vino, dar, de ai răbdare și ascultă să-ți descriu Un cuprins unde-ntîmplarea astăzi voiește să fiu. ALEXANDRESCU, P. 53. II. (Învechit, în forma coprins) 1. Stăpînire. Aleodor întinse coprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-om. ISPIRESCU, L. 48. ♦ (Concretizat) Proprietate. Într-o zi... o porni spre partea moșiilor zînei și, intrînd în coprinsurile ei, se abătu din cale. POPESCU, B. IV 53. Spun d-un nobil oarecare Ce avea coprinsuri, stare. PANN, P. V. III 40. 2. Curte întărită a unui castel. Au spart porțile de la al doilea coprins. NEGRUZZI, S. III 370 – Variantă: (învechit și popular) coprins s. n.

SPANIOL, -Ă (după fr. espagnol) s. m. și f., adj. 1 S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Spaniei. Mai trăiesc în America Latină, S.U.A., Franța și Filipine. De religie catolică. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Spania. 2. Adj. Care aparține Spaniei sau spaniolilor (1), referitor la Spania sau la spanioli. ◊ Artă s. = artă dezvoltată pe terit. Spaniei. Cele mai vechi manifestări datează din Preistorie (grotele pictate de la Altamira), păstrându-se și vestigii de artă feniciană, grecească, celtică, romană, vizigotă ca și paleocreștină. Între sec. 8 și 15. în partea sudică a Pen. Iberice înflorește arta arabă (Moscheea din Córdoba, Alcazarul din Sevilla, Alhambra din Granada). În N pătrunde arta romanică începând din sec. 11 (catedralele din Santiago de Compostela, Ripoll, Zamora, biserica San Isidoro din León), apoi între sec. 12 și 15 goticul (catedralele din Toledo, Burgos, Barcelona, Gerona, Sevilla, palatul din Segovia). Adoptarea în arhitectură a unor elemente ale artei arabe a determinat crearea sitlului „mudejar” (sinagoga din Córdoba, biserica San Maria la Blanca din Toledo, castelul din Medina del Campo, clopotnița catedralei din Teruel). La sfârșitul sec. 15, fuziunea cu elementele decorative italiene a dus la formarea unei arhitecturi foarte bogat ornamentate, denumită „stil plateresc” (colegiul Santa Cruz din Valladolid palatul Monterrey și fațada principală a Universității din Salamanca). Renașterea se manifestă în a doua jumătate a sec. 16 și în sec. 17 (palatul lui Carol al V-lea în în Alhambra din Granada, palatul Escorial, biserica Encarnación din Madrid, primăria din León). Pictorii Juan de Juanes, Luis de Morales, El Greco, Ribera, Zurbarán, Murillo, Velásquez, sculptorii Alonso Berruguete, Juan Martinez Montañés, Alonso Cano sunt, în sec. 16 și 17, merile figuri ale a.s. În arhitectură, stilul churrrigueresc ajunge la o decorație luxuriantă, excesivă, în vreme ce barocul propriu-zis se manifestă, la sfârșitul sec. 17 și în prima jumătate a sec. 18, într-o serie de contrucții (noua catedrală din Lerida, palatul San Telmo din Sevilla, palatul regal din Madrid). Personalitatea covârșitoare a picturii sec. 18 esre Goya. În a doua kumătate a sec. 19 se reiau stilurile în arhitectură. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, personalități ca A. Gaudi (în arhitectură), J. Gris, J. Miró, P. Picasso și S. Dali (în pictură) aduc o contribuție importantă la arta universală. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din familia romanică grupul ibero-romanic, vorbită de spanioli; este limbă oficială în toate țările Americii Centrale și Americii de Sud, exceptând Brazilia. Este cea mai importantă limbă romanică din punctul de vedere al numărului de vorbitori (c. 425 mil., 2005) și al expansiunii terit. Este limbă de lucru la O.N.U. Structura dialecticală este foarte bine conturată de dialectele castilian, asturian, leonez, aragonez, andaluzian. Cele mai vechi texte sunt două glose romanice din sec. 10 și o notă de cheltuieli din mănăstirea Rozuela (anul 980). Primele texte literare sunt strofe finale ale unor compoziții lirice arabe sau ebraice (sec. 11-12), dar în special „Cantar de mio Cid” (păstrat într-un singur manuscris copiat la 1307). În această epocă cele mai folosite în literatură erau dialectele aragonez și leonez; de la sfârșitul sec. 15 se impune dialectul castilian. Etapele de evoluție a limbii spaniole sunt: preclasică (sec. 10-15), clasică (15-17), modernă (din 1680) Alfabet latin, bazat pe principiul fonetic, cu unele particularități. Este singura limbă care are semnele ! și ? puse și la începutul propoziției, dar răsturnate. Accentul marchează abaterile de la regulă. Prin spaniolă au pătruns în Europa cuvinte amerindiene; din spaniolă s-au dezvoltat idiomuri creole vorbite în America de Sud; multe cuvinte spaniole au intrat în limbile amerindiene.

flencheș a. se zice despre vita ce are unul din coarne plecat dela jumătate în spre ochi. [Cf. fleanca].

ZĂBOVI (-ovesc), †ZĂBĂVI (-ăvesc) I. vb. tr. 1 A întîrzia pe cineva, a-l ținea mult în loc, a-l face să stea tîrziu într’un loc: nu voiu să zăbovesc pre cetitoriu cu lungă voroavă (N.-COST.); crîșmărița cea frumoasă... se roagă să n’o zăbovim, că mai are și alți mușterei (CRG.) ¶ 2 A întîrzia ceva, a face ceva prea tîrziu: de va zăbovi cumpărătorul plata, este dator a da și dobînda banilor (LEG.-CAR.) ¶ 3 A distra. II. vb. intr. 1 A întîrzia, a rămînea undeva prea tîrziu, a face un lucru mai tîrziu decît trebue: Grigorie-Vodă n’au zăbovit mult în Țara-leșească, ce au trecut în Țara-nemțească (MUST.); rămîind Ghica-Vodă numai cu boierii, n’au cutezat să mai zăbăvească la Lăpușna (M.-COST.); bucătăreasa o certă că prea zăbovise (ISP.) ¶ 2 A petrece, a rămînea cîtva timp într’un loc: în totului tot, a fi trecut la mijloc vr’o jumătate de ceas cît a zăbovit mama acolo (CRG.); trei zile și trei nopți zăboviră la vînătoare (ISP.); De-ai ști tu, precum nu știi, Aici mult n’ai zăbăvi! (MAR.). III. vb. refl. 1 A întîrzia, a rămînea undeva prea tîrziu: văzînd o parte din slugile lui se zăbovesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute (CRG.) ¶ 2 ‡A-și petrece vremea, a se îndeletnici: să te zăbovești cu Sfînta-Scriptură ca un preot (N.-COST.); Ermionii să zăbăvea și cu meșterșugu’ doftoriei (DOS.) [sl. zabaviti].

SEPTENAR, -Ă adj. (Rar) Care privește o perioadă de șapte zile, șapte ani; septenal. ♦ (Despre versuri) Compus din șapte picioare și jumătate. [< lat. septenarius, cf. fr. septénaire].

SEPTENAR, -Ă I. adj. care privește o perioadă de șapte zile, șapte ani. II. s. m. vers compus din șapte picioare și jumătate. (< lat. septenarius, fr. septénaire)

CÓNDOR (< fr.) s. m. Cea mai mare păsare de pradă (c. 1-1,5 m lungime, peste 3 m la anvergura aripilor), din ordinul falconiformelor care trăiește în Anzi, la 2.000-6.000 m altitudine, cu penaj gri-albăstrui, capul și gîtul golașe, gulerul și aripile pe jumătate cenușii-deschis, complet mut (Vultur gryphus). ◊ C. californian = pasăre răpitoare de zi, din ordinul falconiformelor, de c. 1 m lungime, care trăiește în S Californiei, cu penaj cenușiu și vîrful aripilor albicios; pe cale de dispariție (c. 70 de exemplare), este ocrotit (Gymnogyps californianus).

SIMON, François, zis Michel (1895-1975), actor elvețian de teatru și și film. Timp de o jumătate de secol vedetă a scenei și ecranului francez. Creatorul unor personaje memorabile, adesea oameni solitari, ciudați și revoltați, nelipsiți de o anume înțelepciune și de simțul umorului („Cățeaua”, „Boudu salvat de la înec”, „Atalanta”, „O dramă nostimă”).

zi și ziŭă f., pl. zile, cu art. ziŭa, pl. zilele (vlat. dî, cl. dies, rudă cu dĕus, zeŭ; it. pv. vfr. di. V. diurn). Timpu cît soarele e pe orizont: vara zilele-s lungĭ. Spațiu de 24 de ore: congediŭ de zece zile. Forma ziŭă nu e uzitată de cît în locuțiunĭ ca zorĭ de ziŭă, îld. care se poate zice și zorĭ de zi (zoriĭ zileĭ). Ziŭa adv. În timpu zileĭ. În toate zilele, tot-de-a-una. Zi mare, zi de sărbătoare, zi solemnă. Zi întîĭ (Maĭ), ziŭa întîĭa (din Maĭ). În ziŭa de azĭ, în timpurile noastre. A trecut și ziŭa de azĭ, a trecut și ziŭa asta. De cu ziŭă saŭ de cu zi, din timpu zileĭ. La ziŭă, cînd se lumina de ziŭă. La ziŭa jumătate, la jumătatea zileĭ, la amează. A lucra cu ziŭa, plătit pe cîte o zi. Zi cu zi, din zi în zi, în fie-care zi tot maĭ mult: copilu crește zi cu zi. A fi la zi, a fi la curent cu lucrările zilnice, a nu fi rămas în urmă. A avea zile, a avea vĭață. A muri cu zile, a muri plin de vĭață. A face cuĭ-va zile amare (saŭ fripte), a-ĭ face mizerie, a-l chinui. Cît toate zilele (iron.), colosal. Buna ziŭa sau bună ziŭa saŭ ziŭa bună, formulă de salutare și la venire, și la plecare. – Vechĭ zioa (îld. ziŭa), zuoa, zua; gen. dat. ziŭăĭ, zuoeĭ (îld. zileĭ). Fără art. zio, zuă, zuo.

SEPTENAR ~ă ( ~i, ~e) 1) Care durează șapte zile sau șapte ani. 2) (despre versuri) Care este compus din șapte picioare și jumătate. /<lat. septenarius, fr. septenaire

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu pășuni. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund și curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. TEODORESCU, P. P. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă și deasă, pe plaiul vreunui codru? MARIAN, O. I 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vîntul aducea izul tare al romanițelor. V. ROM. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos... Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? ALECSANDRI, O. 159. ◊ Fig. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. ALECSANDRI, P. III 74. 4. (Poetic) Regiune, ținut; meleag. Nu-ți spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie și de voie bună? GALACTION, O. I 180. Bate crivăț, și plaiul alb al țării Greu scapără de ger. COȘBUC, P. II 185. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Mergeți dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți. ALECSANDRI, P. I 227. 5. (Învechit) Diviziune administrativă a unui județ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moșia Săndulești... ținea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. ALECSANDRI, O. 206. Cine să ne mai ție corespondenții (= corespondențe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului și ale orașului? GORJAN, H. IV 237.- Pl. și: (învechit) plaie (NEGRUZZI, S. II 86).

septenar, ~ă a [At: DRLU / Pl: ~i, ~e / E: lat septenarius, fr septénaire] 1-2 Care privește o perioadă de șapte zile (sau șapte ani). 3-4 Care durează șapte zile (sau șapte ani). 5 (D. versuri) Care este compus din șapte picioare și jumătate.

*gigánt, -ă s. (vgr. gígas, gígantos, lat. gigas, -antis, it. gigante, fr. géant). Uriaș, ființă de o mărime extraordinară. Fig. Geniŭ prodigios: Omer, Dante și Goethe aŭ fost niște giganțĭ aĭ poeziiĭ. Pl. Mit. Uriașĭ, titanĭ, fiiĭ Pămîntuluĭ trăsnițĭ de Joe fiind-c’aŭ vrut să ĭa ceru cu asalt. – Osămintele enorme care se găseaŭ și se găsesc și azĭ în stîncile granitice și care provin de la animale fósile ĭ-aŭ făcut pe oamenĭ să creadă că existaŭ odinioară oamenĭ uriașĭ. Știința a arătat că oameniĭ vechĭ eraŭ cam tot așa de marĭ ca ceĭ de azĭ. Giganțiĭ, ca și pigmeiĭ (piticiĭ) nu-s de cît excepțiunĭ. Împăratu roman Maximin era înalt de 2 metri și jumătate, cît va fi fost și Goliat din Scriptură și Teutobocchus, regele Teutonilor. În zilele noastre, un anume Constantin, a ajuns pînă la 2 m. 60, ĭar Rusu Mahnov pînă la 2 m. 85. În general, giganțiĭ îs moĭ, cam leneșĭ, nu prea deștepțĭ, nicĭ prea vitejĭ, nicĭ prea robuștĭ față de statura lor, și îmbătrînesc răpede.

SERAI, seraiuri, s. n. (Turcism învechit; și în forma sarai) 1. Palat al sultanului sau al marilor demnitari turci, p. ext. orice palat; (prin restricție) apartament destinat cadînelor într-un palat turcesc (v. harem). Prin mîndrele grădini în cer ridică Seraiuri albe cupole de aur. EMINESCU, O. IV 209. O sultană jună se uita pe mare De la o fereastră din al ei serai. BOLINTINEANU, O. 101. Nepoata sultanului, Copilița hanului... Pe sîrb iată că-l zărea Din serai de la zebrea. ALECSANDRI, P. P. 106. O să-mi fac o pereche de case să le întreacă pe ale armașului, saraiuri, bre! nu glumă. FILIMON, C. 172. ♦ Reședință; locuință. Aici se duseră la saraiul guvernatorului militar. Acest sarai era o casă veche, jumătate dărîmată. BOLINTINEANU, O. 267. Am văzut cu mare bucurie peștera sau, mai bine a zice, saraiul lui, mai bine întemeiat decît înainte. DRĂGHICI, R. 116. 2. (Regional) Șură, șopron. Strămurare a descălecat la al nouălea bordei, a dus calul sub un sarai șubred de stuf. SADOVEANU, N. P. 375. ♦ Cămară, hambar. (Poetic) S-au mișcat cu repejune pe drumeagul țarinii; le-a tăiat calea un popîndău ce-și aduna grîne în saraiul său subpămîntean. SADOVEANU, N. P. 46. – Variantă: sarai s. n.

BĂLEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Gheorghe B. (c. 1600-1678) a deținut importante dregătorii, fiind una din figurile reprezentative ale vieții politice din a doua jumătate a sec. 17. 2. Grigore B. (sec. 17-18), boier dregător; adversar al domnului Nicolae Mavrocordat. Conducătorul partidei zise a Bălenilor, ostilă Cantacuzinilor. 3. Emanoil B. (1793-1862, n. Bolintin-Deal, jud. Giurgiu), caimacam (1848 și 1858-1859). Adversar al Revoluției de la 1848.

MANEA¹ s. f. Cîntec de dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. Deșert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea și sînt tot beat. NEGEUZZI, S. II, 29. Cine n-a rîs din inimă. . . de nespusul parapon al bietului coconu Gligorașcu, cînd auzeau strigîn-du-se din țara Românească răsunetul manelelor și a stihurilor fanarioțești. ODOBESCU, S. I, 244. Tonul lenos al manelelor orientale, id. ib. II, 521. Era o manea de cele vechi turcești, lungă, tărăgănată, în care numai un ah! ținea o jumătate de oră. GANE, N. II, 195. Pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua și noaptea, cîntîndu-i din gură și cu tambura manele turcești. CARAGIALE, S. N. 63. - Pl.: manele. – Din tc. mani.

dimineață (-ețe), s. f. – Partea de început a zilei, cuprinsă între răsăritul soarelui și prînz. – Mr. dimineață, dumneață, megl. dimineațata, istr. demaręțę. Lat. mane (Pușcariu 1083), fie prin intermediul unei compuneri *de mane cu suf. -eață (Pascu, Suf., 29; Iordan, Dift., 56), fie de la un lat. *demanities sau *demanitia (Lambrior 100; Candrea-Dens., 1117; REW 2458; Tiktin; Candrea). Compunerea *de mane este atestată de it. domani, fr. demain, cat. dema. Rezultatul normal a fost demîneață (sec. XVI-XVII), care a suferit apoi o asimilație. Comp. disdedimineață (înv., dinz(i)dedimineață), adv. (din zori), se consideră ca fiind compus cu *de ipso, cf. ins, adins (Pușcariu 504; Tiktin; Candrea; Scriban). Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112 și REW 2458 au preferat mai apoi cu de zi de dimineață. Mai curînd este ultima urmă a unui cuvînt dispărut, dis, conservat în mr. dis „jumătate” (< lat. divisus, după Pascu, I, 76), cf. mr. tu disa di cale „la jumătatea drumului”. În acest caz, dis de dimineață ar însemna „la mijlocul dimineții”, cu semantismul alterat modern. Cf. disdenoapte (var. dins(ă)denoapte), care apare, ca dis(de)dimineață, în sec. XVII.

ÎNGÎNA, îngîn, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, glas, vorbe, p. ext. la cei care le emit) A imita, a repeta, a reproduce (uneori în bătaie de joc). Moș Hau îngînă din gură toate lighioile bălții și ostroavelor. SADOVEANU, N. F. 65. Ursul iarăși s-au pus lîngă ușă și au început, cu glas mai subțire, să îngîne glasul caprei. SBIERA, P. 204. Cîntă cucul la fîntînă, Corbul șade și-l îngînă. TEODORESCU, P. P. 347. ◊ (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. DEȘLIU, M. 14. ◊ Refl. (Rar) Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... CAMIL PETRESCU, U. N. 34. 2. Tranz. A rosti încet și neclar, a îngăima, a șopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate. ISPIRESCU, L. 223. A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Poetic) Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. ◊ Absol. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noștri acasă? SADOVEANU, M. C. 95. De, Vladimir, a îngînat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 3. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoți. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîțiva porumbi sălbatici... se răsfățau pe drum și, cînd trăsura sosea aproape de dînșii, ei zburau mai departe, tot pe cale, și îngînau astfel mersul nostru. ODOBESCU, S. I 382. Năluciri scumpe... veniți de-ngînați vesel a mele tinerețe. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Refl. (Uneori reciproc) Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd... Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit, Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, O. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. ALECSANDRI, P. A. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Și privighitorile. id. P. P. 224. ♦ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită, Altul se-ngînă dizmierdînd Soția lui iubită. ALECSANDRI, P. A. 160. Sultanul se minuna Și cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se confunda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile. DEȘLIU, G. 45. Vuietul mării se îngîna cu zgomotul vieții din port. BART, E. 380. Umbra și lumina... se-ngîna în sală. MACEDONSKI, O. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. ALECSANDRI, P. III 400. ◊ Expr. A se îngîna ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineață tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea. SADOVEANU, N. F. 56. Vara, în revărsatul zorilor... glasul lui cuconu Ioniță Hrisanti niciodată nu dădea greș, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAȘ, H. 7. Ciobănașul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea. ISPIRESCU, L. 248. 5. Refl. (Rar) A se mișca ușor, a se legăna. La fîntînă E pustiu și nu se-ngînă Nici o boare, COȘBUC, P. I 221. ◊ Tranz. De-aș fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aș îngîna. ALECSANDRI, P. I 214.

BLID, blide, s. n. (Popular) 1. Vas, de obicei adînc, de pămînt sau de metal (mai rar de lemn), din care se mănîncă; strachină. Ea îl chema cu glas blînd și îi punea într-un blid mîncare. SADOVEANU, N. F. 31. Un blid ca o jumătate de mierță era plin de curechi acru. RETEGANUL, P. I 65. ◊ Expr. A intrat nora în blide, se zice în ironie unei persoane care e neîndemînatică sau sparge ceva. A mînca dintr-un blid cu cineva = a fi intim, apropiat, în raporturi strînse cu cineva. ♦ Cantitatea de mîncare, bucatele servite într-un astfel de vas. Îți pune cineva dinainte un blid de mîncare. HOGAȘ, DR. II 59. ◊ Expr. Blid de linte = (cu aluzie la un fapt povestit de biblie) sumă de bani sau altă răsplată (de valoare neînsemnată) pentru care cineva comite o josnicie, în special un act de trădare. 2. (La pl.) Nume generic pentru tot felul de vase în care se servesc sau se păstrează bucatele. Cînd sfîrșiră masa, fetele își strînseră blidele și le așezară frumos în coșurile acoperite cu ștergare albe, înflorate cu amici. MIHALE, O. 205. Masa era... împodobită cu blide și tacîmuri de argint. SADOVEANU, Z. C. 135. Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de mușcată în ferestre, cu blide înflorite pe pereți. REBREANU, P. S. 131. – Pl. și: (rar) bliduri (POPESCU, B. II 30).

OTOVA adj. invar. Uniform, fără formă; (în special despre oameni) care nu are talia distinctă. Așa de otova erai tu pe la spate, încît ar fi zis cineva că ești bătut cu lopata. HOGAȘ, H. 60. Era oacheș și înalt ca de opt palme și jumătate, iară trunchiul trupului lui îi era otova. ISPIRESCU, U. 28. ◊ (Adverbial) În barba crescută otova, ochii îi luceau vesel. GALAN, Z. R. 58. Grumazul celui bolnav... se umflă de se face otova (una) cu capul. ȘEZ. III 12. ♦ Fig. Monoton, uniform. Înlăuntru s-amestecă val-vîrtej ciocneli de pahare... cu zbîrnîitul otova al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6. ◊ (Adverbial) Ploaia cădea otova, întristînd sufletele. D. ZAMFIRESCU, R. 251.

miji (mijesc, mijit), vb. – 1. A clipi, a întredeschide ochii, a-i închide pe jumătate. – 2. A dormita. – 3. A închide ochii în jocul de-a baba oarba. – 4. A se ivi, a se lumina de ziuă. – 5. (Refl.) (Despre mustață, plante) A începe să crească. – Var. amiji, umezi. Megl. mijǫs. Sl. mižati „a închide ochii” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 195; Berneker, II, 56; Graur, BL, VI, 172), cf. bg. mižjă, zamižavam (› amiji), sl. omežati (› umezi), sb., cr. mižiti, rus. smežiti (Vasmer, II, 113). Cf. mică. – Der. mija, s. f. (cloșcă); mijoarcă, s. f. (Bucov., cloșcă); mijitor, adj. (care se ivește); mijos, adj. (care clipește); miză, s. f. (sens nesigur; ceva ce abia mijește, ceva nesemnificativ), sec. XVII, înv., folosit o singură dată de Dosoftei.

BATJOCORITOR, -OARE, batjocoritori, -oare, adj. (Despre ton, voce) Cu care cineva batjocorește (ceva sau pe cineva), care ia în rîs; de batjocură, de ocară, insultător. Cine să ne pedepsească? întrebă un glas batjocoritor. DUMITRIU, B. F. 60. Unde sînt duhurile negre ale trecutului? A spus [domnul] cu voce jumătate prietenoasă, jumătate batjocoritoare. PAS, L. I 111. ◊ (Adverbial) Rînji batjocoritor: Undițile mele îs ascunse în stuh. SADOVEANU, N. F. 55. Cîrciumarul Busuioc zise batjocoritor:... Vezi că vodă cu boierii trăiește și n-are să se certe cu boierii de dragul tău, măi Toderică! REBREANU, R. I 139.

ROMÎN¹, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.

POGON, pogoane, s. n. 1. Unitate de măsură pentru suprafețe de teren echivalînd cu jumătate de hectar (sau cu 5011,79 m²). Voi știți via aia... de patru pogoane? PREDA, Î. 124. Ară un pogon pe zi. La PAMFILE, A. R. 35. Bogatul îns-atunci pogoanele măsoară, Tot numără clăcașii ce-l văd și se-nfioară, Gîndind la dijma lor. BOLLIAC, O. 68. 2. Bucată de pămînt (avînd unitatea de măsură de mai sus). Mi-am durat și eu o dugheniță pe răzășia mea, ca să-mi vînd vinu de la pogoanele din deal. ALECSANDRI, T. 1538.

SULIȚĂ, sulițe și suliți, s. f. 1. Armă de atac, formată dintr-un fier ascuțit înfipt în capătul unei prăjini lungi de lemn, folosită în trecut mai ales de anumite trupe de cavalerie; lance. Se repeziră toți flăcăii Șoimăreștilor călări, cu săbiile și sulițile. SADOVEANU, O. VII 170. Trebuie să ceri de la tată-tău paloșul, sulița, arcul... și hainele ce le purta cînd el era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Romînii... se slujeau mai bucuros cu sabia și sulița, mai cu seamă călărimea lor. BĂLCESCU, O. I 25. ◊ Expr. A-i pune (cuiva) sulița în coaste = a-i pune (cuiva) sula în coastă, v. coastă. ◊ Fig. Văzu de o parte și de alta ogoarele negre, printre bulgării cărora ieșeau sulițele verzi ale ierbii. DUMITRIU, B. F. 159. Deodată scînteiară sulițele de lumină ale soarelui. SADOVEANU, O. VI 20. O suliță de lumină se furișa prin perdele, aluneca dreaptă pînă pe covor. SANDU-ALDEA, U. P. 168. ♦ Fig. Înțepătură, atac îndreptat împotriva cuiva (într-un discurs, într-o polemică etc.). N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți în aplauzele grele a canaliei de uliți? EMINESCU, O. I 150. 2. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o prăjină lungă de lemn cu un vîrf ascuțit de fier sau de oțel. 3. Fig. (Precedat de numerale cardinale) Unitate de măsură a timpului (cam de o oră și jumătate), calculată de popor după spațiul străbătut de un astru pe cer, începînd de la răsăritul lui. A doua zi, abia era soarele ridicat de o suliță asupra cetății, cînd ea a intrat în grădină. SADOVEANU, D. P. 45. Luceafărul de seară ardea... la o suliță deasupra dealului negru. CAMIL PETRESCU, O. II 28. N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două suliți. CARAGIALE, P. 43. Luna-i sus de-o suliță, Badea-i dus pe uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107.

MOHORÎT, -Ă a d j. 1. (În textele vechi apare adesea în n. pr. Marea Mohorîtă = Marea Roșie) Care are culoarea de la roșu-cărămiziu pînă la roșu-vînăt. Și-i va da un veșmentu mohorîtu împărătescu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 460/32, cf. I, 200/9. Scutură Faraon și sila lui în Marea Mohorită (R o ș i e D). PSALT. 284, cf. CORESI, PS. 373/3, PALIA (1581), 6/11. Căftan mohorît. MOXA, 368/34. Că-l îmbrăcară într-un veșmînt mohorît. VARLAAM, C. 77, cf. HERODOT (1645), 43. În țara Eghipetului să află Mare Mohorîtă, întru care s-au înecat faraon, împăratul Eghipetului. CHEIE ÎN. 9^r/5. Cunună avînd de aur și diadimă de vișin mohorîtă. BIBLIA (1688), 361²/17, cf. 355²/38, ANON. CAR. Să iei patlageanele, să le curi de coaja lor cea mohorîtă (a. 1749). GCR II, 43/29, cf. 98/11. Vede pre Hamzam îmbrăcat în vison mohorît. ȘINCAI, HR. II, 41/28, cf. I, 184/33, CALENDARIU (1814), 80/17. Și ajunse la un cîmp frumos, tot cu flori frumoase . . . și era unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mohorîte și galbene. ALEXANDRIA, 105/24, cf. 100/18. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumii șe-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt. ALECSANDRI, P. III, 89, cf. COSTINESCU. Grinzile cele lungi și afumate. . . erau de culoarea cea mohorîtă-roșie (a) lemnului pîrlit. EMINESCU, G. P. 45, cf. id. N. 38, 156. Începu a clocoti un sínge mohorít. ISPIRESCU, L. 225, cf. 138. Trupul său neînsuflețit și mohorít de vînătaiele funiilor fu dezlegat de la furcile caznei. ODOBESCU, S. I, 443, cf. MARIAN, CH. 54, BARCIANU, ALEXI, W. Vîrful nasului ascuțit și vînăt. . . închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie. HOGAȘ, DR. II, 31. Ciobani le-or lua Și le-or învîrsta, Dalbe Cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75, cf. 50. Cu veșmântul mohorît, Lung din cer pînă-n pămînt. JARNIK-BÎRSEANU, D. 512, cf. SEVASTOS, C. 199. Du-te-n tîrg și-mi ia năframă, Tot năframă mohorîtă, Să nu-ți fiu, bade, urîtă. RETEGANUL, TR. 145. Bubă albă, bubă neagră, bubă roșie . . . bubă mohorîtă. ȘEZ. IV, 19, cf. BiBiCESCU, P. P. 233, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10, VASILIU, C. 649, PĂSCULESCU, P. 6, BÎRLEA, C. P. 130, 142, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 3 403/362. ◊ (Substantivat, n.; învechit, rar) De vor fi păcatele voastre ca roșiul, ca zăpada le voi albi, iară de vor fi ca mohorîtul, ca lîna le voi face albe. VARLAAM- IOASAF, 166^r/6. ♦ (Substantivat, n.; învechit, rar) Stofă purpurie. Veț lua de la dînșii aur, argint și aramă. Și vînăt, și mohorít (p o r f i r ă v i o l e t ă, s t a c o j i e și v i ș i n i e B 1 938, 85), roșiu îndoit și mătase răsucită. BIBLIA (1 688), 56²/52. ♦ (Substantivat, f.; învechit, rar) Haină făcută din stofă purpurie. Dezbrăcară de pre el mohorîtă. TETRAEV. (1 574), 251. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Dracul, diavolul. Căci într-o zi prinde a se gîndi mohorîtul, cum ar vîrî el vrajba între doi oameni. PAMFILE, D. 36, cf. FURTUNĂ, V. 8. 2. De culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru. [Oameni] oacheși, cu ochi și cu păr negru și mohorîți la față. PISCUPESCU, O. 141/6. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I, 84. Văzusem un nor mohorít Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I, 235, cf. 259. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. De aceea, fundul chiselei e mohorít tot, ca iadul. BASSARABESCU, S. N. 13, cf. 28. Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorîtă se-ntunecă. CAZIMIR, L. U. 31, cf. 19, 75. Înserarea asta, după o zi ploioasă . . . era mereu mohorîtă și apăsătoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. O lampă-n mohorîte umbre. BACOVIA, O.103. Ceasurile curgeau încet în după-amiezile mohorîte. SADOVEANU, O. II, 293, cf. VII, 281, id. E. 122. Ziua se anunța a fi mohorîtă. STANCU, U.R.S.S., 49, cf. CAMILAR, N. I, 205. Zidurile erau pînă la jumătate de faianță verde. . . și restul zugrăvit într-o culoare incertă, mohorîtă. DEMETRIUS, A. 65. E toamnă și negurile mohorîte inundă zările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 777. Zilele veneau una după alta, mohorîte și ude. V. ROM. mai 1955, 29. N-ar avea loc și pomană Cine m-au făcut cătană. Mi-au dat haine mohorîte, Cum îs mic mai urîte. ALECSANDRI, P. P. 294, cf. 204, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10. Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Și pre el e așternut covor verde, mohorît. PĂSCULESCU, L. P. 59, cf. BÎRLEA, C. P. 130, ALR II 3403/250, 362, 836, 6 076/682, A V 15. Pe sub rîpile rîpite Ciute negre mohorîte (Cuptorul). GOROVEI, C. 122. ◊ (Substantivat) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămâne ? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. ♦ Întunecat (și apăsător, trist). Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I, 56. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorít. MACEDONSKI, O. I, 105. Deodată, cineva ieși din mohorîtă locuință de pescar. TAFRALI, S. 38. Tăcerea tot mai grea se lasă în cuprinsul mohorít al fabricilor. DUNĂREANU, CH. 147. Mai mohorîtă-i azi odaia. IOSIF, PATR. 78. În dosul unei biserici mohorîte, o cruce mare înfiptă în stîncă. ARDELEANU, V. P. 25. Subt bolta mohorîtă, pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II, 10, cf. I, 244. În cîmpul mohorít li țin de-a lungul zilei de urît Doar tufe albăstrii de scai pitici. CAZIMIR, P. 133, cf. id. L. U. 37, LESNEA, P. E. 20. Piatra Singuratică se ridică mohorîtă în aer, bizară apariție a marilor înălțimi. BOGZA, C. O. 13. Nimic nu se zărea în pustietatea mohorîtă. V. ROM. octombrie 1955, 163. 3. (Despre oameni și despre înfățișarea, privirea, gîndurile lor) Trist, mîhnit, posomorit. Palidă și mohorîtă Maica Domnului se vede. EMINESCU, O. I, 50, cf. IV, 363. Alecu, trist și mohorît la față, tot drumul îi ținu mîna. CONTEMPORANUL, VIG, 194. Fața lui. . . era muncită și mohorîtă de gînduri. REBREANU, NUV. 283, cf. id. R. I, 85. Bărbați mohorîți. . . și femei. . . beau la rînd. BRĂESCU, V. 129. Peste sufletul ce umblă oropsit și mohorít. . . Schitu-și mișcă, în litanii, tristul clopot de la gît. LESNEA, A. 26. Veni acasă mohorít. PAS, Z. I, 133. Amîndoi tăceau, în niște gînduri mohorîte. CAMILAR, N. II, 109, cf. 102, id. N. I, 246, 373, 413. Bătrînul îi aruncă o privire mohorîtă. V. ROM. martie 1954, 71. ◊ (Prin metonimie) Se opri înlemnit în fața zidului mohorît de săteni care-l înconjurau. CAMILAR, N. I, 207. ◊ F i g. Destul m-am închis în singurătatea mohorîtă a științelor. PETICĂ, O. 343. Stă Negoiul mohorît, Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, B. 26. – Pl.: mohorîți, -te. – Și: (învechit, rar) mohurît, -ă adj. VARLAAM-IOASAF, 48^v/27. – V. mohorî.

PENIȚĂ, penițe, s. f. 1. Mică placă concavă de metal terminată cu un vîrf despicat, care adaptată la un toc se folosește pentru a scrie cu cerneală. Nu cu penița, Cu ascuțișul coasei îmi scriu poemele sălbatice. BENIUC, V. 30. Îi scîrțîie penița pe hîrtie. SADOVEANU, B. 33. La ceasul douăsprezece, așeză tocul pe suportul unde mai așteptau o jumătate de duzină, cu penițele proaspăt schimbate. C. PETRESCU, C. V. 143. 2. Diminutiv al lui pană¹ (I). V. fulg. Corbul îi zise: ține penița asta, voinicule, și cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. ISPIRESCU, L. 43. 3. Plantă erbacee, cu flori alburii, dispuse în verticile care formează spice și care crește prin apele adînci, stătătoare sau care curg lin (Myriophyllum spicatum și Myriophyllum verticillatum); prisnel, vîsc-de-apă.

PROCES, procese, s. n. 1. Mersul, desfășurarea sau evoluția unui fenomen, a unui eveniment etc.; transformare succesivă în starea unui lucru; prefacere. Fără îndoială că și în procesul de creație... sensibilitatea artistului este de o importanță foarte mare. V. ROM. decembrie 1950, 185. Întrecerea – vorbi mai departe Andrei – înseamnă în primul rînd organizarea procesului de producție. MIHALE, O. 201. Se pot urmări diferite procese tehnologice, cum adică dintr-o bucată de oțel a ieșit o cheie franceză, I. BOTEZ, ȘC. 223. ♦ Șir de operații sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare sau o transformare fizico-chimică. 2. Pricină supusă dezbaterilor unei instanțe judiciare. De cinci sute de ani cele două sate se judecă și procesul trece din generație în generație. BOGZA, C. O. 298. Radu Comșa... pledă cîteva procese fără însemnătate. C. PETRESCU, Î. II 179. Cu o zi înainte fusese la judecătorie un proces care stîrnise tot tîrgul. I. BOTEZ, ȘC. 96. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. BUJOR, S. 146. ◊ Proces de conștiință v. conștiință. ◊ Expr. A face (sau a intenta) (cuiva) proces = a da (pe cineva) în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica sever (pe cineva sau ceva). Fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model. C. PETRESCU, C. V. 95. A-i face cuiva proces de intenții = a învinui pe cineva pentru intenții pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces de conștiință = a-și analiza (regretînd) anumite atitudini sau acțiuni; a se căi (de ceva). 3. Compus: proces-verbal = a) act cu caracter oficial în care se consemnează un fapt. La întocmirea inventarului, notarul de stat încheie un proces-verbal, care va cuprinde toate operațiunile efectuate. B. O. 1953, 5. Am întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau și luau în primire. SADOVEANU, O. VI 271; b) act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărîrile unei adunări constituite. În procesul-verbal al adunării generale se va arăta în mod obligatoriu numărul membrilor prezenți la ședință. STAT. GOSP. AGR. 22. – Pl. și: (învechit) procesuri (NEGRUZZI, S. I 44). – Variante: (învechit) proțes (NEGRUZZI, S. I 303, KOGĂLNICEANU, S. 218, RUSSO, S. 160), (regional) procest (DUMITRIU, B. F. 19, MAT. FOLK. 250) s. n.