MONT¹ s. n. 1. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe un loc șes (Coșbuc-Năsăud). CHEST. IV 90/264. ♦ Morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut etc.) (Coșbuc-Năsăud). Cf. CHEST. IV 90/264. Ce-ai strîns atîta mont de lemne ? ib. ◊ (Prin exagerare) Ai făcut un mont de coleșă. ib. ◊ (Ca termen de comparație pentru un om leneș, tont) Abia te clătești, ca un mont. ib. 2. Os, parte a unui os sau articulație proeminentă; s p e c. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior (v. ouăle picioarelor). Se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în colțurile și monturile oaselor, SADOVEANU, O. X, 206, cf. XM, 685. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II, 403, cf. id. C. P. 131, ALR I 1 759/402. 3. (Regional) Partea superioară a labei piciorului. Cf. ALEXI, W. 4.(Regional) Podul palmei. Cf. ALEXI, W., ALR II/I h 50/514, 520, 537. 5. (Regional) Rădăcina cozii vitelor. Cf. TDRG. 6. Parte care rămîne dintr-un membru tăiat, ciuntit; ciot. Au picat palmele de la încheietură jos și el au rămas ciunt, numai cu monturile de mîni. SBIERA, P. 31, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Omul care nu are o mînă, ci numai jumătate, se zice că are un mont. A V 18, cf. VI 26. ♦ (Regional) Membru nedezvoltat, închircit. Paseri erau, dar ar fi trebuit să fie boboci. Aveau monturi de aripi și puf, dar mișcau niște picioare lungi și niște ciocuri uriașe. SADOVEANU, O. VI, 628. ♦ (Regional) Obiect prea scurt (Baia-Fălticeni). Cf. ȘEZ. XX, 137. – Pl.: monturi și (regional) monte (ALR I 1 103/552). – Și: (regional) munt s. n. ALR II/I h 50/520. – Din bont, prin substituirea lui b cu m. Cf. GRAUR, E. 21.