MANEA¹ s. f. Cîntec de dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. Deșert pline pahare, Apoi încep să cînt vreo manea și sînt tot beat. NEGEUZZI, S. II, 29. Cine n-a rîs din inimă. . . de nespusul parapon al bietului coconu Gligorașcu, cînd auzeau strigîn-du-se din țara Românească răsunetul manelelor și a stihurilor fanarioțești. ODOBESCU, S. I, 244. Tonul lenos al manelelor orientale, id. ib. II, 521. Era o manea de cele vechi turcești, lungă, tărăgănată, în care numai un ah! ținea o jumătate de oră. GANE, N. II, 195. Pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca un frate, ziua și noaptea, cîntîndu-i din gură și cu tambura manele turcești. CARAGIALE, S. N. 63. - Pl.: manele. – Din tc. mani.