PORECLĂ, porecle, s. f. 1. Supranume dat (uneori în bătaie de joc) unei persoane, în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale. Îi spuneau Cocor, căci avea nas lung și coroiat și sta puțin adus din șale... Mitrea, care semăna leit cu taică-su, fusese înscris la primărie cu porecla tatălui său. SADOVEANU, M. C. 7. Porecla alintată și zoologică, Nevăstuica, a căpătat-o mai tîrziu, la un an jumătate, cînd tot unchiul Izu care-i fusese naș, impresionat de neastîmpărul ochilor și mișcărilor, a mai botezat-o a doua oară. C. PETRESCU, A. 449. Ne dase nume de curcani Un hîtru, bun de glume; Noi am schimbat lîngă Balcani Porecla în renume! ALECSANDRI, O. 235. 2. (Învechit și popular) Nume de familie. Ce-ar zice moșul meu cînd ar afla că mi-am schimbat porecla familiei? ALECSANDRI, T. 1016. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi și un «schi» la porecla sa și din Scavin se făcu Scavinschi. NEGRUZZI, S. I 205. – Variante: (regional) policră (DUMITRIU, N. I. 64), poriclă (MACEDONSKI, O. II 167), poriglă (RETEGANUL, P. III 18) s. f.