DIJMĂ, dijme, s. f. Una dintre formele de exploatare a țărănimii muncitoare (în orînduirea feudală), care consta din cedarea către proprietarul locului luat în arendă (teren agricol, pășune, apă) a unei părți (uneori mai mult de jumătate) din produsele obținute. A fost desființată una din rămășițele feudale în economia noastră agrară, dijma. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 110. Partea cea mai rea din moșie era dată în dijmă la țărani s-o muncească, și, după ce se culegea recolta, o parte foarte mică rămînea celui care trudise pîmîntul. IST. R.P.R. 460. Slobozește gîrlele și-ți plătim dijma din pescuit. DAVIDOGLU, O. 84. Regele puse străji la poduri și drumuri și zise:... Dați-mi dijma. CARAGIALE, O. I 379.