daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

dúngă f., pl. ĭ (vsl. donga, arc, curcubeŭ; bg. dŭgá, rus. dugá, curcubeu). Linie, vargă, trăsătură: postav negru cu dungĭ albe. Margine, muche: dunga patuluĭ. Lature, coastă, parte: se punea pe o dungă și asculta murmuru pădurilor (Agrb. Înt. 7), calu căzu pe dungă (ib. 229). A trage clopotu’n dungă, a-l trage făcînd să izbească limba numaĭ într’o parte: de ce bat într’o dungă clopotu cel știrb? (Adev. Lit. 14 Dec. 1930; 2, 1). A fi într’o dungă (Agrb. Înt. 223), a fi într’o parte, cam nebun. Vechĭ. Olt. Linie genealogică, spița neamuluĭ. V. frunză.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

POTICNI, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. A se lovi în mers cu piciorul de ceva, a călca rău, a se împiedica (și a cădea). Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Calul își pierdu echilibrul, se poticni și îngenunche, împins de iuțeala curentului. BOLINTINEANU, O. 427. Cerbii se poticnesc și cad la pămînt cînd ajung la fundul țarcului. ODOBESCU, S. III 111. Tot calul se poticnește (= oricine poate greși). (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în» și arătînd obstacolul din cale) S-a poticnit într-o palmă de răzor și nu s-a mai ridicat de-acolo. POPA, V. 68. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Fig.) Oamenii nehotărîți, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133. ◊ Intranz. Odată [calul] poticni și se rostogoli jos cu călăreț cu tot. GÎRLEANU, L. 34. (Fig.) Uraganul mahmur poticnește Spre castelul de stînci ce-și deschide uriașa lui poartă. EMINESCU, O. IV 198. ♦ A cădea. Lunecînd în mîzga de sînge, s-a poticnit și batalionul nostru la pămînt. SADOVEANU la TDRG. 2. Refl. Fig. A întîmpina o dificultate în cursul unei acțiuni; a da greș, a greși. Manuscriptul... se poticnește foarte des în alegerea cuvintelor romîneștî. ODOBESCU, S. II 491. 3. Tranz. (Rar) A face pe cineva să se împiedice din mers, fig. într-o acțiune. O dată te-am poticnit, Nici atunci nu te-am trîntit. ȘEZ. IV 220. Vremea c-a sosit Și te-a poticnit. TEODORESCU, P. P. 447.

MONSTRU s. m. 1. Ființă (fantastică sau reală) a cărei conformație iese din comun (speriind, îngrozind, producînd repulsie datorită proporțiilor, aspectului urît etc.). Ce monstru (arătare) și ce groaznică ciudesă. CANTEMIR, HR. 360. Pe aceste mozaicuri sînt felurimi de dobitoace, copii cu aripi, nereide dasupra pe monstruri de mare. CR. (1830), 424¹/24, cf. ASACHI, S. L. I, 101. Ș-au găsit mormîntul în marea adîncime și monștri au nutrit. ALEXANDRESCU, M. 178, cf. VLAHUȚĂ, O. A. II, 134. Centaurul era un monstru, jumătate om și jumătate cal. CADE. Asemenea unui monstru, . . . se oprește în fața cuptorului. SAHIA, N. 33, cf. 30. Norii negri veneau goniți așa de jos, încît păreau turme de monștri marini. BART, E. 237. Locomotiva se repede și gîfîie, ca un monstru care și-ăr urmări prada. BOGZA, C. O. 331. Vedeam urma adîncă A unui monstru marin mort demult. ISANOȘ, Ț. L. 76. (F i g.) Un monstru ia cerul în coarne: E soarele taur de aur. MACEDONSKI, O. I, 225. ◊ (Adjectival) Un fluierat scurt, un hîrșiit de reptilă monstră . . . și trenul se opri într-un suspin. BRĂESCU, A. 7. ♦ Obiect, construcție de proporții uriașe. Cf. SADOVEANU, O. IX, 282. ♦ F i g. (Adjectival, familiar) De mare amploare, de mari proporții, cu mare răsunet. Cancanul a avut un succes monstru și e totdeauna bisat. CARAGIALE, O. V, 270. Azi-noapte am făcut un chef monstru. REBREANU, I. 64, cf. id. R. I, 264. Organizăm o partidă monstră. TEODOREANU, M. II, 114. 2. Ființă (care se naște) cu mari anomalii fizice. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unele din producturile firei se abat prin al lor organizm de la forma feliului său, și aceste se numesc monstruri. AR (1829), 32²/41. Albina Rumânească în articolile de istoria naturală arată aceste monstruri sau ființe ce se abat din forma felului lor. CR (1829), 110²/10. Damele însă- îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru înspăimântător. ALECSANDRI, O. P. 131, cf. BIANU, D. S. 3. Persoană cu mari defecte morale, în special om foarte crud. Acele canoane le-ați făcut voi, monștrilor, ca să spionați popoarele. FILIMON, O. I, 335. Acel monstru fu capigi-bași Djigala-zade. HASDEU, I. V. 165. Sînt niște monștri de o cruzime neasemănată. MACEDONSKI, O. IV, 146. Eu sînt un monstru pentru voi. BACOViA, O. 80. Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. C. PETRESCU, C. V. 100. Pentru ce în cursul zilei de ieri eminentul nostru judecător. . . l-a anchetat pe monstrul-asasin numai opt ore ? STANCU, R. A. IV, 336. – Pl.: monștri și (învechit) monstri, (n.) monstruri. – Din lat. monstrum, fr. monstre.

ÎNCOMAT, -Ă, încomați, -te, adj. (Neobișnuit) Cu coamă bogată. El scoate grabnic un pumnal Și-un val de sînge, roșu val De sînge cald a izvorît Din nobil-încomatul gît, Și cade mortul cal. COȘBUC, P. I 114.

PAȘALÎC, pașalîcuri, s. n. (În evul mediu) Provincie a imperiului otoman guvernată de un pașă; provincie sau țară subjugată de turci și condusă de un pașă. Sinan-pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă. ISPIRESCU, M. V. 25. La 1522, turcii îndrăzniră a declara țara pașalîc. Această lovitură deșteptă pe romîni, primejdia ce-i amenința îi uni și, supt Radu de la Afumați, ei se luptară vitejește pentru drepturile naționale și triumfară. BĂLCESCU, O. I 194. ♦ Fig. Țară în care domnește despotismul; guvernare despotică. Guvern îi aista?.. vă-ntreb boieri, guvern regulamentar ori «pașalîc» în care domnește interesul și samavolnicia? ALECSANDRI, T. 1341.

PIEDICĂ, piedici, s. f. 1. Ceea ce oprește realizarea unui țel, ceea ce stă în calea unei acțiuni; obstacol, stavilă; dificultate, greutate. Dacă aveam succes, ne acapara succesul, dacă aveam de înfrînt dificultăți, ne îndîrjesc piedicile. C. PETRESCU, Î. II 109. Dorința mea de a-l ajuta îmi ascunde toate piedicile, toate obiecțiile. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 15. 2. (Concretizat) Obiect sau dispozitiv folosit pentru întreruperea sau întîrzierea mișcării unui sistem tehnic sau pentru blocarea unui organ mobil al acestuia; opritoare. a) Frînghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor cînd sînt lăsați să pască. Ați mai auzit poate că acolo unde cad potcoavele cailor și piedicilelor la pășune e semn că fierul s-a lovit de iarba-fiarelor. C. PETRESCU, R. DR. 163. b) Frînă care se pune laroata carului. c) Scîndurică cu ajutorul căreia se fixează sulurile războiului de țesut, ca să nu se desfășoare. d) Dispozitiv pentru blocarea trăgaciului unui pistol sau al unei puști, spre a evita o descărcare accidentală. Șovăind între diferite bănuieli, stăteam locului nemișcat, cu un deget pe piedica pistolului. GALACTION, O. I 82. Iată pistolul... îl țiu eu, n-ai decît să tragi piedica. NEGRUZZI, S. I 23. e) Cureaua cu care cizmarul ține strîns genuncherul și încălțămintea cînd lucrează. f) (în forma piedecă) Mușchea, piedecă, hască și clin... și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. f) (învechit, cu valoare de pl.) Cătușe, fiare, lanțuri. 3. Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-l cu piciorul; împiedicare. Hai la trîntă, dar fără piedică. ◊ Expr. A pune (cuiva) piedică = a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-1. Jucau fripta și-și puneau piedici. PAS, Z. I 166. Fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc! îi puse o piedică și-i făcu vînt în cazan. ISPIRESCU, L. 201. – Variantă: piedecă s. f.

TUNET, tunete, s. n. 1. Bubuit care însoțește fulgerul sau urmează după el și care este provocat de descărcările electrice din atmosferă. O scînteiere crudă umplu rîpa, tunetul zgudui munții. SADOVEANU, O. VIII 243. Fulgerul scînteie, tunetul bubuie, Calul său cade. BOLINTINEANU, O. 74. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Groaznice tunete o să avem. NEGRUZZI, S. I 58. ♦ (Rar) Trăsnet. E frumos, lovi-l-ar tunetul. STANCU, D. 190. Un fulger ca o sîrmă ruptă tresări în întunecimea norilor și tunetul trăsni, dărîmînd văzduhul. SADOVEANU, O. A. II 102. 2. Fig. Zgomot puternic. Se auzi deodată un tunet de voci. CAMIL PETRESCU, O. II 184. Atunci un tunet de urale și de aplauze... izbucni. MIRONESCU, S. A. 109. El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun. COȘBUC, P. I 132. Începu a se cutremura biserica și se auziră niște pocnete și tunete. ISPIRESCU, L. 99.

CULMINAȚIE (PUNCT CULMINANT) (< fr. culmination < lat. culminațio, de la culmen, culme, vîrf) Culminație sau punct culminant, denumit și climax (< fr. climax < gr. klimax, scară), este, în acțiunea unei opere literare, în versuri sau proză, momentul de maximă încordare a relațiilor dintre personajele ei, cînd este vorba de opera epică sau dramatică, și momentul de maximă intensitate a emoției trăite de poet, în creația lirică. În balada El-Zorab de G. Coșbuc, conflictul dintre pașă și arabul sărac atinge culminația, cînd arabul își ucide calul. Ex. El scoate grabnic un pumnal Și-un val de sînge, roșu val De sînge cald a îzvorît Din nobil încomatul gît Și cade mortul cal. Exemple de culminație în proza noastră epică: uciderea boierilor în nuvela Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi; înfruntarea dintre Tudor Șoimaru și boierul Stroe Orheianu din romanul Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu; sîngeroasa represiune a răscoalei din romanul Răscoala de L. Rebreanu etc.; în dramaturgie, încercarea boierilor potrivnici lui Ștefan de a-l impune ca domn pe Ștefăniță din drama Apus de soare de B.Șt. Dela- vrancea etc. Culminația intensității sentimentului în poezia lirică apare adesea în ultima strofă sau chiar ultimul vers. Ex. Doină zic, doină suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doină cînt, doină șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. (Poezie populară) Nu căuta dreptate domnească, frățioare, Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare. (T. ARGHEZI, Pe răzătoare, din vol. 1907)

BECHER¹ sm. 1 Om neînsurat, celibatar, holteiu, burlac, flăcău: să fii ~, tot aș mai pricepe, dar om însurat...? (BR.-VN.) ¶ 2 Cal de poștă spetit (COST.); cal ce cade de oboseală (POL.) [tc. bekiar].

CĂDEA (cad, caz) I. vb. intr. 1 A se prăbuși la pămînt prin propria greutate, a pica: ~ de pe cal; a căzut în apă; ~ jos; ~ la pămînt; ~ pe brînci; ~ mort, a muri pe neașteptate, prăbușindu-se la pămînt; Fig.: ~ d’a’n-picioarele; ~ de slăbiciune; ~ de somn, a nu mai putea de somn; ~ la picioarele cuiva: ~ în genunchi, a se arunca în genunchi implorînd pe cineva ¶ 2 🌦 💫 Despre fenomenele meteorologice și cerești: cad stele; a căzut zăpadă multă; a căzut trăznetul asupra casei ¶ 3 A da năvală, a se năpusti: a căzut peste mine cu pumnii; a căzut asupra dușmanului ¶ 4 A se desprinde din locul lor (vorb. de păr, dinți, pene, frunze și altele asemenea pe care omul, animalele sau plantele le pierd în mod firesc sau printr’o întîmplare oare-care): i-a căzut părul; îi cad dinții; au început să cadă frunzele ¶ 5 A întîlni pe neașteptate, a da de cineva fără veste: căzu în mijlocul unui grup de necunoscuți ¶ 6 A ajunge, a încăpea, a fi aruncat din întîmplare sau fără voie: ~ în palma cuiva; ~ pe mîna cuiva; ~ în cursă ¶ 7 A sosi, a ajunge, a veni pe neașteptate la cineva: îl așteptăm să cadă dintr’un moment într’altul ¶ 8 A da de ceva din întîmplare, fără a căuta: a căzut peste un pasaj care-l interesa ¶ 9 A-i ~ bine, rău, a i se întîmpla ceva bun, rău, a da de un bine, a o păți: unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă CRG.¶ 10 A-i ~ greu, a-i veni greu, a o păți; a nu mistui ușor ¶ 11 ~ la sorți, a ieși la sorți, a fi hotărît prin sorț ¶ 12 ~ bolnav, ~ la pat, a se îmbolnăvi, a fi silit să zacă în pat ¶ 13 A-i ~ (cu) drag, a-i plăcea dintr’o-dată; pop.: a-i ~ tronc la inimă, a se amoreza ¶ 14 A ajunge într’o stare rea, neplăcută: ~ în mizerie; ~ în disgrație, a pierde favoarea de care se bucura pe lîngă o persoană influentă ¶ 15 A înceta de a se menține, de a mai dăinui: a căzut ministerul ¶ 16 A făptui ceva care merită dojană sau pedeapsă: ~ în păcat(e) ¶ 17 A se cufunda, a se adînci: ~ pe gînduri ¶ 18 ~ la învoială, a ajunge la o înțelegere, a se înțelege (asupra prețului, etc.); ~ la pace, a face pace, a încheia pace ¶ 19 A nu izbuti: a căzut la alegeri, la examen ¶ 20 A se apropia, a se lăsa, a veni deodată: Noaptea cade, lupii urlă. Vai de cal și călător ALECS. ¶ 21 A atîrna: părul răsfirat îi cădea pa spate ¶ 22 A-i veni, a i se nimeri ca parte (la o împărțeală) ¶ 23 A-i veni rîndul, timpul (vorb. în special de sărbători sau de evenimente care revin periodic): Paștele anul ăsta cade la optsprezece Aprilie BR. -VN. ¶ 24 A fi situat, așezat, a se găsi într’un loc oare-care: nu-mi trăsnea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș ISP.. II. vb. refl. unipers. 1 A se cuveni: înfruntînd pe Țigan, după cum i se și cădea ISP. ¶ 2 Cum se cade, a) cum se cuvine, bine crescut, de treabă: un om cum se cade; b) bine de tot, peste măsură: plouă cum se cade; a prost cum se cade [lat. vulg. cadēre = clas. cadĕre].

rápeg, a răpegá și rápăg, a răpăgá v. intr. (cp. cu ung. repegetni, a despica, saŭ repedni, a se crăpa, saŭ ropogni, a pîrli. V. răpăguș, ropot). Mold. Trans. Ban. Alunec în lăturĭ: pe un petec de asfalt lustruit, calu rapegă și cade. (VR. 1920, 10, 506, 507 și 508; Șez. 30, 168). – Și răpăg, rapăgă, să răpege și répeg, reapăgă, să repege (ca semăn, seamănă, să semene). V. hărțuĭesc.

PURICE, Aprodul ~, boier în slujba lui Ștefan cel Mare. În timpul bătăliei de la Șcheia (1486), împotriva turcilor, el a salvat viața domnului căzut de pe cal, dându-i calul său. Potrivit cronicarului Ion Neculce, pentru gestul său a fost boierit și a primit numele de Movilă, întemeind astfel neamul Movileștilor.

2) scápăt, a -ăpătá v. intr. (lat. *excápito, -capitare, ajung la capăt, d. cáput, cápitis, cap, capăt. Se conj. ca capăt 2. V. decapitez). Cad saŭ alunec de unde sînt: a scăpăta de pe mal. Apun, asfințesc: soarele a scăpătat. Sărăcesc: acest boĭer a scăpătat. V. refl. Calc greșit și cad, mă poticnesc: calu s’a scăpătat din picĭoare, din genuchĭ. Fig. Greșesc: s’a scăpătat și a furat. V. tr. Rar. Scap în jos: îmĭ scapăt capu de somn.

DESPERAT, -Ă, desperați, -te, adj. (Și în forma disperat) 1. (Despre oameni, fig. despre animale) Ajuns la desperare; deznădăjduit, exasperat. Maria încearcă disperată să-l trezească pe Anton. DAVIDOGLU, M. 75. Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. CARAGIALE, O. II 266. A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos și dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. Desperatul Cerențelu își luă adio suspinînd. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ (Adverbial) Bogoiu a asistat la întreaga scenă... încurcat de privirea disperat întrebătoare a lui Jef. SEBASTIAN, T. 158. ◊ (Substantivat) Disperatul își cuprinse tîmplele în palme. SADOVEANU, P. M. 271. Mama... urmărea fiecare gest al nostru cu ochi de disperată. SAHIA, N. 57. 2. (Despre manifestări sau atitudini ale ființelor) Care exprimă, care dovedește desperare, deznădejde. Îndeosebi căpitanul Ilie avea o figură disperată. SADOVEANU, Z. C. 50. S-aud bătăi furioase în ușă, apoi un glas desperat: – Ilinco... deschide o dată! VLAHUȚĂ, CL. 57. Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț... e ură și turbare În ochii lor cei negri, adînci și desperați. EMINESCU, O. I 62. 3. Care provoacă desperare; care prezintă puține posibilități de scăpare; periculos. Situație desperată. – Variantă: disperat,-ă adj.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Insectă din ordinul dipterelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt, care trăiește pe lîngă casa omului; nume dat și altor insecte din același ordin; (popular) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se știe numele. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. VI 313. Musca. a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta liniște și tăcere se făcu. ISPIRESCU, L. 143. Cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Nu toate muștele fac miere (= nu toți oamenii se arată destoinici la munca la care sînt puși; aparențele înșală). ◊ Fig. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești, Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (Cu sens colectiv) Faci sămne... cu capii, așa, ca un cal ce se apără de muscă? ALECSANDRI, T. I 357. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină. Cal rău de muscă = cal nărăvaș. A cădea (sau a se băga) ca (sau cum cade, cum se bagă) musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales, a interveni într-o discuție în chip nepotrivit. Te-ai fi împrietenit cu vreun băiat, chemîndu-se că ai pe cineva acolo și că nu cazi cum cade musca-n lapte. PAS, Z. I 293. A fi (a se ști sau a se simți) cu musca pe căciulă v. căciulă. A se aduna (a se strînge sau a veni) ca muștele la miere = a se aduna undeva la ceva plăcut, (în mare număr). (Despre o colectivitate de oameni) A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare, pe capete, cu nemiluita. ◊ Compuse: muscă-albastră (de carne) = muscă mai mare decît musca de casă, cu abdomenul albastru-lucios (Calliphora vomitoria); muscoi; pasăre-muscă v. pasăre. 2. (Popular) Albină. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar; nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. II. 1. Mic smoc de fire din barbă, lăsate să crească sub buza inferioară. V. barbișon, cioc. Mustața mică, mătăsoasă avea parcă sub’ ea un soi de sedilă pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. V. ROM. octombrie 1953, 135. 2. Scobitură înnegrită în dinții calului, care după vîrstă de 6 ani se șterge prin roadere. V. mișină ². 3. (Regional) Cătarea armelor de foc.

NĂPUSTIRE, năpustiri, s. f. Acțiunea de a (se) năpusti și rezultatul ei; asalt, năvălire, invazie. Pedestrul doborît În cumplita năpustire, Sub a calului izbire, A căzut și a perit! NEGRUZZI, S. II 82.

RĂZLEȚ, -EAȚĂ, răzleți, -e, adj. 1. (Despre ființe) Care s-a desprins din colectivitate, care s-a depărtat sau s-a rătăcit de ceilalți și a rămas singur. Soldați răzleți veneau dinspre codri. CAMILAR, N. I 65. Au mai rămas cîțiva oameni răzleți, ici și colo. BOGZA, Ț. 31. Răzleț din oștirea bătută... Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. COȘBUC, P. II 28. ♦ Izolat, situat la distanță (unul de altul). Pe toată costișa, în gospodăriile răzlețe, se auzeau chemări și îngînări de glasuri. SADOVEANU, B. 24. Se mai vede o pată albă – o casă mai răzleață. GALACTION, O. I 170. Doar nici eu nu mai rătăceam Pe-atîtea căi răzlețe, Și-aveați și voi în curte-acum Un stîlp la bătrinețe. GOGA, P. 32. ◊ (Despre abstracte) Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Ard răzleț mărgeanuri Roșii-n pară. COȘBUC, P. I 68. ♦ Care se produce la anumite intervale de timp; fără continuitate, izolat. Liniștea fu sfîșiată de cîteva împușcături răzlețe. SADOVEANU, O. VI 47. Un tunet răzleț încercă... să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase. HOGAȘ, M. N. 178. 2. Care rătăcește din loc în loc; pribeag, înstrăinat. Oleoleo! frate răzleț, Ce nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 379. ◊ (Substantivat) Noi bieții din Troia, răzleții Mărilor și dușii de vînturi. COȘBUC, AE. 23. 3. (Despre privire, ochi) Rătăcit, aiurit. Vînătorul zări... căpățîna lungăreață a unui dihor carele, cu ochii răzleți, căta drept la dînsul. ODOBESCU, S. III 184. ◊ (Adverbial) El a-ntrebat Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. – Variantă: răzneț, -eață (TEODORESCU, P. P. 281, ALECSANDRI, P. P. 280) adj.

PEDESTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj. 1. Care merge, care călătorește pe jos. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. Aici iar pedestri trebui să trecem podul dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tușile clavirului. NEGRUZZI, S. I 194. ♦ (Adverbial) Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi o, Spiridoane. BUDAI-DELEANU, Ț. 137. ♦ (Substantivat) Pieton. Pas cu pas, suflînd greu, pedeștrii treceau prin neaua măcinată. SADOVEANU, O. VI 123. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragiii care strigau regulat «raita». NEGRUZZI, S. I 15. ♦ (Rar) Care ajută la mersul pe jos, care ține de mersul pe jos; care se efectuează mergînd pe jos. Căci la un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uși deschise, nici ferestre Pe unde teafăr să purced afară, Utilizînd resursele-mi pedestre. TOPÎRCEANU, B. 96. În nici una din celelalte bătălii ale sale el nu se știe să fi făcut un atac pedestru în persoană. HASDEU, I. V. 237. 2. (Mil.; învechit și arhaizant, despre soldați, despre trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. V. infanterist. În capul mulțimii pedestre, care înălța în lumină sănețe și coase, urmau boierii cei în vîrstă. SADOVEANU, O. VII 130. ♦ (Substantivat, la pl. în forma pedestri) Pedestraș. Mihai. află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 28. În genunchi cădeau pedeștrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. Iar pedestrul doborît în cumplita năpustire, Subt a calului izbire, A căzut și a pieriți. NEGRUZZI, S. II 82. – Pl. și: pedestri.

RONȚĂIALĂ, ronțăieli, s. f. Faptul de a ronțăi și zgomotul produs; ronțăire. S-auzea numai prin răcoarea nopții ronțăiala calului. CARAGIALE, la CADE.

TURNA¹, torn, vb. I. Tranz. I. 1. (Complementul indică un lichid sau o materie continuă) A vărsa (în, pe sau peste ceva). Vodă întinse pocalul și armașul turnă vin. SADOVEANU, O. VII 110. Ca pe fus munții se învîrtesc, macină izvoare și le toarnă-n Bistrița. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Baba, într-o noapte, turnă apă pe vatră și stinse focul. ISPIRESCU, L. 347. Moș Nichifor odată începe a turna la țernă peste foc și-l înădușă. CREANGĂ, P. 132. Îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul paharului. NEGRUZZI, S. I 164. (Fig.) Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Ceilalți se dezmorțiră ca și cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. REBREANU, I. 33. ◊ Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu multă înțelegere și compasiune. A turna gaz peste foc = a ațîța pe cineva care este de mai înainte înfuriat; a învrăjbi și mai tare lucrurile. ◊ Absol. Luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare. HOGAȘ, DR. II 29. Mă duc la moară, Doi cocoși îmi toarnă-n coș, Doi gînsaci Toarnă-n saci. ANT. LIT. POP. I 159. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se vărsa. Rîul Doamnei... taie șesul Ilfovului și merge de se toarnă în Dunăre. VLAHUȚĂ, R. P. 99. (Fig.) În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. ♦ Intranz. impers. (De obicei urmat de determinarea «cu găleata») A ploua torențial. De deasupră-ne turna cu găleata parcă, răpăiau pe pămînt stropii ca grindina, în clăbuci care tresăreau, se răsuceau, se zbăteau ca niște gîngănii. SADOVEANU, O. VIII 74. Turna cu găleata în ziua aceea. C. PETRESCU, O. P. I 143. De cu noaptea a-nceput a turna... Piețele, ogrăzile, locurile virane sînt mări și lacuri. CARAGIALE, O. II 311. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, după răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect sau o piesă de forma tiparului). ◊ Fig. S-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică. REBREANU, I. 103. Ca să poți turna un vers nepieritor, trebuie să arzi de-un gînd, de o simțire nestăpînită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. II. Fig. 1. (Mai ales la participiu) A potrivi o haină pe măsura exactă a unui corp, a face ca haina să-i vină cuiva foarte bine. Nu tot astfel se înfățișau copiii domnului inspector de la poștă... în hăinuțe de catifea, turnate parcă pe măsura lor. PAS, Z. I 23. Sacoul turnat pe trup și pantalonii albi, de tenis, călcați perfect pe dungă, făceau senzație în tot portul. BART, E. 106. 2. (Familiar) A compune, a redacta (la repezeală). Mă și așez liniștit la masă și, pe nerăsuflate, torn următoarele... CARAGIALE, O. II 340. ◊ Refl. pas. Discursuri, de altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ A formula ceva (verbal sau în scris) pentru a înșela sau pentru a apăsa, a asupri pe cineva. Le-aș turna una să mă țină minte și să mă pomenească. C. PETRESCU, O. P. I 47. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic. BART, S. M. 89. Îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate. CARAGIALE, O. III 34. Ca să se poată apropia de dumneei, a fost silit să-i toarne o minciună de cele gogonate. ALECSANDRI, T. 194. 3. A arunca (pe cineva) la închisoare; a închide, a aresta. Vezi să n-o feștelești... și să vă torn la gherlă. PAS, Z. IV 192. Au să vă toarne la dubă, la ocnă, la munca silnică pe viață. CONTEMPORANUL, iv 503. 4. A bate (pe cineva); a trage cuiva pumni. Îți toarnă niște propele la fălci de-ți strămută căpriorii. ALECSANDRI, T. 5. ♦ (Rar) A trînti. Cînd l-am plesnit la cap, l-am și turnat la pămînt. SADOVEANU, O. VII 184.

pariu sn [At: C. PETRESCU, I. II, 3 / V: ~ri / Pl: ~uri / E: fr pari] 1 Convenție prin care fiecare dintre persoanele care susțin lucruri contrare se obligă să plătească o sumă sau să dea o compensație de altă natură celui care se va dovedi că avea dreptate Si: (pop) prinsoare, rămășag. 2 Joc de noroc, în special la cursele de cai, constând dintr-o miză pe unul sau mai mulți cai care, în caz de câștig, dă participantului dreptul la o cotă din totalul sumelor mizate de cei care au pierdut.

NĂPUSTlRE s. f. Acțiunea de a (se) năpusti. 1. (Regional) Eliberare; demitere. cf. năpusti (1). cf. bugnariu, n. 261/18. 2. (Rar) Năvală (I 1). Cf. năpusti (2). Ca un vultur p-a sa pradă, Ce-și repede năpustirea, Dă un geamăt, lungi mugiri. heliade, o. i, 84. Voinicul calcă-n picioare Pe rănitul care moare; Iar pedestrul doborît În cumplita năpustire, Sub a calului izbire, A căzut și a perit. negruzzi, s. ii, 82. 3. (în dicționarele din trecut) Lăsare, părăsire, abandonare. cf. năpusti (3). cf. LB, PONTBRIANT, d., costinescu. – pl.: năpustiri. – v. năpusti.

ALUNECA, alunec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcînd pe o suprafață lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuși. Unul din caii trăsurii alunecă și căzu (REBREANU). 2. A se deplasa de la locul unde era așezat. Paltonul i-a alunecat de pe umeri. 3. A se mișca lin, fără a întîmpina vreo rezistență; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gîrla între sălcii (IOSIF). ◊ Expr. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit; a scăpa de sub control. – Lat. lubricare.

morman n. grămadă mare: mormane de morți. [Origină necunoscută]. ║ adv. grămadă: căzu morman de pe cal ISP.

MORMAN, mormane, s. n. Îngrămădire, adunătură de obiecte de același fel (aflate în dezordine unele peste altele); grămadă. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare. CARAGIALE, M. 30. Cărți închise în lăzi sau grămădite în mormane. ODOBESCU, S. I 334. ◊ (În metafore) Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140.

turculeț sm [At: ISPIRESCU, ap. CADE / V: (reg) ~calete, ~cal~ / Pl: ~i / E: turc + -uleț] 1-4 (Pop; șhp) Turc (1-2) (mic) Si: (reg) turculean (1-4), turcuț (1-4). 5 (Pop) Copil de turc (1-2). 6 (Orn; Ban; Trs) Sticlete (Carduelis carduelis). 7 (Bot; Mun) Floarea-paștelui (Anemone nemorosa). 8 (Bot; Mun) Păpădie (Taraxacum officinale). 9 (Mun; îcs) Bătaie în ~caleți Joc de copii care constă în a lovi măciulia păpădiei celuilalt, iar cel la care se rupe măciulia se consideră bătut. 10 (Bot; reg; îf turcaleț) Pătlagină-moale (Plantago media). 11 (Reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

BÎLDÎBÎC! interj. Imită sgomotul pe care-l face un corp sau un obiect ce cade în apă: alergă calul ce alergă, și ~! dete în fîntîna în care căzuse Siminoc (ISP.).

MORMÁN s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îngrămădire de obiecte de același fel așezate (în neorînduială) unele peste altele; cantitate (mare) dintr-un material strîns la un loc; grămadă. Medelnicerii. . . aduseră pe masă In sahane de argint un morman de pilaf. OSOBESCU, S. I, 79, cf. 334. Arsese pinâ-n pămînt hanul lui Mînjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala . . . subt un morman uriaș de jăratic. CARAGIALE, M. 11, cf. 30. Mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. ISPIRESCU, L. 170. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197, cf. id. H. T. 105. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorît. MACEDONSKI, O. I, 105. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, VLAHUȚĂ, O. A. II, 161. Vom face cît cerul de-nalt Mormanul cadavrelor crunte. COȘBUC, B. 161, cf. id. P. I, 458. Cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt, cari înconjurau casele. N. REV. R. I, nr. 1, 40. Un morman de flori veștede aduse de vînt sta la pămînt. PETICĂ, O. 265. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului zăcînd la pămînt. BUJOR, S. 170, cf. BASSARABESCU, V. 30. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii care sticleau ca niște ochi monstruoși. REBREANU, R. II, 75. Descoperii. . . un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. 81. Vorbind, clădi în spațiu. . . mormanul imaginar. C. PETRESCU, C. V. 23. Erau pe-aici mormane de moluz. D. BOTEZ, F. S. 55. Lăsa. . . mormane de scrum pe mobile. TEODOREANU, M. II, 99. Tot ce aveau mai bun de făcut era să se adune în jurul meu. . . și să tacă, încremeniți cu ochii la șipcile arse și la mormanul de cenușe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 234. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt și risipit mormane. ARGHEZI, C. J. 229. Descoperi. . . un morman de monede de toate mărimile. CĂLINESCU, E. O. II, 161. Pe drumul acesta erau mormanele de zăpadă mai mari. PAS, Z. IV, 108. Azi e tîrg, mere multe, roșii, verze multe, mormane mari, parcă toate verzele din lume s-au adunat aici. DEMETRIUS, A. 88. ◊ (În context figurat) O, veacuri, voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine. . . Cînd totul va fierbe, va arde. BENIUC, V. 64. ◊ E x p r. (Fam.) A face morman (pe cineva) = a zdrobi, a omorî (pe cineva). Dacă îi dau una, îl fac morman. PREDA, Î. 65. ♦ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbele „a sta” și „a cădea”) în formă de morman (1). Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140. Stau gunoaiele morman în bătătura pustie. SĂM. I, 81. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. 2. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe cîmpie. V. m o v i l ă, c o li n ă, d î m b, c o l n i c. (Oprea Cîrtișoara-Făgăraș). Cf. CHEST. IV 90/170. 3. (Regional, glumeț) Mormînt (I 1). Porni drept la Stan țiganul, Fi-i-ar al dracului mormanul ! TEODORESCU, P. P. 154. – Pl.: mormane. – Etimologia necunoscută. Cf. g o r g a n.

DESPOTCOVIT, -Ă, despotcoviți, -te, adj. (Mai ales despre cai) Fără potcoave, căruia i-au căzut potcoavele. Aflu că un cal e despotcovit! ALECSANDRI, T. I 385.

SÎNGE, (rar) sîngiuri, s. n. 1. Substanță lichidă, de culoare roșie, compusă din plasmă și globule (albe și roșii), care circulă prin artere și vine, asigurînd nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie; în curînd se prefăcu în bălți care sclipeau ca rubinuri mari în lumina soarelui. SADOVEANU, O. VII 12. Vărdaru observă că, atunci cînd roșește, obrazul lui Comșa e mai respingător: cicatricele rămîn palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. Atunci sîngele cerbului odată a și început a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. ◊ Sînge roșu (sau arterial) = sîngele din artere încărcat cu oxigen. Sînge negru (sau venos) = sîngele din vine încărcat cu bioxid de carbon. Circulația sîngelui = mișcarea sîngelui în vine și artere. Pierdere (sau scurgere) de sînge = hemoragie. Donator de sînge v. donator. (Impropriu) Animale cu sînge rece = animale (pești, reptile, batracieni și nevertebrate) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. ◊ Loc. adj. De sînge = de culoare roșie. Văzînd înainte-i pîclă de sînge s-a răpezit acasă ș-a izbit cu umăru-n ușă. SADOVEANU, O. A. IV 72. (Despre cărnuri fripte) În sînge = care a rămas puțin crud și își păstrează sîngele. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge v. lacrimă. ◊ Expr. A scuipa (cu) sînge = a avea hemoptizie. A-i lua (sau a-i lăsa) (cuiva) sînge v. lăsa (1). Că doară n-o pica (sau curge) sînge = nu e mare pagubă. ◊ Compuse: sînge-de-nouă-frați (sau sîngele-dracului sau sîngele-zmeului) = rășină de culoare roșie, recoltată din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzînd, răspîndește un miros plăcut; sîngele-voinicului = plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori mari, roșii, violete sau albe, care se cultivă prin parcuri și grădini (Lathyrus odoratus). Mă gîndesc c-ar fi bine s-adun flori. Îmi umplu buzunarul cu maci, maci mulți, cu sîngele-voinicului și albăstrele. SAHIA, N. 24; (cu aluzie la un simbol din mistica creștină) sîngele-domnului = vin. De-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele-domnului. CREANGĂ, P. 258. Săteanul de munte numai rar... cinstește sîngele-domnului. ȘEZ. I 39; (familiar) sînge-de-prună = țuică. 2. (Metaforic, în locuțiuni și expresii în legătură cu anumite stări afective, cu temperamentul, cu caracterul omului) ◊ Loc. adj. și adv. Cu sînge rece v. rece. Cu sînge iute = fără stăpînire; impulsiv, pornit spre mînie. ◊ Expr. A-și păstra sîngele rece v. păstra. A avea sînge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a i se sui, a-i năvăli, a-i da etc.) sîngele la cap (în față sau în obraz) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice. Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. SADOVEANU, O. VII 91. Și atunci de sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz, Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? EMINESCU, O. I 80; b) a se înfuria. Se încruntă și tot sîngele îi năvălește în față. SAHIA, N. 53. Și-a prins-o tremurul de ciudă, Și simțea suindu-i sîngele-n obraz. COȘBUC, P. I 252. A nu mai avea o picătură de sînge în obraz = a păli, a se face alb la față (de emoție). Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. A-i îngheța (cuiva) sîngele în vine sau a îngheța sîngele în cineva = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sîngele în cineva = a se înfierbînta din cauza mîniei, supărării etc. Simțea că începe să-i clocotească sîngele. REBREANU, I. 81. A-și face (sau a-i face cuiva) sînge rău, a-și pune (sau a pune cuiva) sînge rău la inimă = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva (sau a enerva pe cineva). Nu-ți mai face atîta sînge rău. DUMITRIU, N. 115. Ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul... CREANGĂ, P. 136. Oleu, soro, ce-ți mai faci îndată sînge rău? CONTEMPORANUL, V_I 99. De m-ai tăia (sau de ai tăia etc.) n-ar curge (o picătură de) sînge, se spune pentru a exprima în chip hiperbolic starea de adîncă deprimare a cuiva. Săraca inima mea, C-un cuțit de-o ai tăia N-ar curge sînge din ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 3. (Metaforic, exprimă ideea de obîrșie, p. ext. de progenitură, familie, neam) O mumă iubește fiul, căci este al ei sînge, Căci l-a purtat în sînu-i, căci este viața sa. BOLINTINEANU, O. 202. Cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sîngele și patria lor, voi apăra nația mea pînă la cel din urmă suspin. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Legături de sînge = legături de rudenie (apropiată). Frate de sînge = frate de la același tată și de la aceeași mamă. Glasul sîngelui = înclinare firească de dragoste pentru familie. ◊ Loc. adj. De sînge = de neam, de familie. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba de sînge. EMINESCU, N. 3. Cu (sau de) sînge albastru = de neam mare, ales, de familie bună. Ei vor să reprezinte tradiția, noblețea de sînge albastru, vechimea de clasă sau de familie. RALEA, O. 67. ◊ Expr. Sîngele apă nu se face = legăturile de rudenie nu se uită. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său... – Apoi dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba-dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A fi de același sînge cu cineva (sau a fi sîngele cuiva) = a fi rudă cu cineva, din aceeași familie cu cineva. A avea (ceva) în sînge = a fi obișnuit (cu ceva); a avea (ceva) înnăscut. A-i intra (cuiva) în sînge v. intra (II 2). ♦ Soi, rasă (la animale). Cal de sînge arab. La CADE. 4. (Metaforic, mai ales în locuțiuni și expresii, exprimă ideea de violență, cruzime, asuprire, exploatare) (Loc. adv.) La sînge = drastic, pînă la distrugere. Pînă la sînge = pînă țîșnește sîngele. Am găsit într-o șaică pe moșneag legat. Și-n cealaltă șaică, pe jupîn Costea, strîns în funii pînă la sînge, cu căluș de rășină-n gură. SADOVEANU, O. A. IV 67. ◊ Expr. A umple de sînge = a bate foarte tare, crunt. Odată, la o nuntă îl umpluse de sînge. REBREANU, I. 21. A suge sîngele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Dumneata sugi sîngele poporului!... CARAGIALE, O. I 102. ♦ (Exprimă ideea de omor, crimă, p. ext. de luptă sîngeroasă, război) Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă, și mîndră te-ndreaptă Spre țărmuri de sînge și plîns neudate, Spre țărmuri pe care divina dreptate De veacuri te-așteaptă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ Expr. Sînge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sînge (rar de sîngiuri) = ucidere în masă, măcel. Dreptăți agonisite cu multe și mari vărsări de sîngiuri. PISCUPESCU, O. 15. A vărsa sînge = a omorî. Împăratul Roș avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. M-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. A se scălda în sînge sau a se adăpa cu sînge = a omorî (în masă) din cruzime. A fi omul sîngelui sau a fi iubitor (sau dornic, setos) de sînge = a fi crud, ucigaș. A face să curgă sînge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sîngeroase. A avea (sau a fi cu) mîinile pătate de sînge = a fi vinovat de o crimă. A-și băga mîna în sînge v. băga (I 1). A primi botezul de sînge = a intra pentru prima dată în luptă (la război). ♦ (Exprimă ideea de efort, de jertfă, de sacrificiu) Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge, Mai urc, și-mi vine cîteodată-a plînge, Dar singur duc ce-mi este dat de dus. BENIUC, V. 7. ◊ Expr. A-și da (sau a-și vărsa) sîngele pentru cineva sau ceva = a se jertfi; a suferi sau a-și da viața pentru cineva sau ceva. 5. (Învechit, la pl.) Sînge (1) vărsat prin cruzime, prin omor; p. ext. omoruri, crime. Îmi pare că mă aflu în locuinț-adîncă A unei groazneci iezme, ce sîngiuri o hrănesc. ALEXANDRESCU, M. 94. Îi spală zăbunele Și-i curăță armele... De siropuri ienicerești Și de sîngiuri păgînești. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Omul sîngiurilor = călău, gîde. Fiori de groază coprinseră atunci pe omul sîngiurilor, și... aruncă jos securea. ISPIRESCU, M. V. 8. Oamenii sîngiurilor = tiranii, asupritorii. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăvește încă, înzeită libertate, și deși oamenii sîngiurilor au învelit cu maramă neagră dulce fața ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii. BĂLCESCU, la ODOBESCU, S. III 495. Orașele s-au întemeiat din nou...copiii robiți întorsu-s-au iarăși.... dar oamenii sîngiurilor nu-ți deteră înapoi volnicia... pămînt al grelelor dureri! și copiilor tăi le-a rămas robia. RUSSO, O. 42. 6. (Popular) Nume dat unei boli a vitelor. Vitele tragace... se bolnăvesc de sînge. ȘEZ. III 147. Cînd vita e bolnavă greu de sînge, poți să-i tai vîrful urechilor... și, curgînd sînge, vita scapă. ib. 147.

abáte² vb. III. 1 tr., intr., refl. A (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală. Abătură cătră stînga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară (SADOV.). ♦ fig. A (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gîndire etc. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect (SADOV.). 2 refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru (VLAH.). 3 refl. (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce pe neașteptate (cu forță). Uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui..., se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte (REBR.). 4 refl., intr. A-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări. De-mi va abate vrodată să-mi vînd moșia, am gînd să pun în publicație (c. NEGR.). 5 tr. A întrista, a deprima, a descuraja. Vestea l-a abătut. 6 tr. (calc. după fr. „abattre”) A doborî (la pămînt). Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECS.). ♦ (refl.) A cădea. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! (MACED.). • prez.ind. abát. /lat. abbattĕre; cf. și fr. abattre.

împédec (est) și împĭédec (vest), a -á v. tr. (lat. im-pedico, -áre, a prinde în pedică, d. pédica, pedică; vit. impedicare, pv. empedegar, fr. empêcher [pg. dial. empelgar, a cruța o osteneală]). Prind în pedică, pun pedică, leg picĭoarele: a împedeca un cal. Fig. Opresc, încurc, jenez: bagajele și ploaĭa mă împedecaŭ să merg. V. refl. Mă lovesc în mers: calu s’a împedecat și a căzut. Fig. Ministru s’a împedecat de multe greutățĭ. – Și împedic, împĭedic cînd e acc. pe răd. Și împélec (Vicĭu). V. zăticnesc.

prăbușì v. 1. a sucomba: greu se prăbușește c’un gemet de pe cal AL.; 2. a se surpa, a cădea în ruine: oricare înălțime sub cer se prăbușește AL. [V. busì].

GALBEN³, -Ă, galbeni, -e, adj. De culoarea aurului, a cerii, a lămîii, a șofranului etc. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri! GALACTION, O. I 349. Părul... era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile? EMINESCU, O. I 137. Ca spicul cel galben, tu fruntea înclini. BOLINTINEANU, O. 78. ◊ Rasă galbenă = unul dintre grupurile de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă, transmisă de o specie de țînțari, răspîndită în țările tropicale și caracterizată prin febră și icter. ◊ (Substantivat, în expr.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a i se face rău, a-i veni amețeală. Ilinca... plîngea, de i se dihoca inima, pînă ce i se făcea galben înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ◊ (Adverbial) Prin al nopții aer întunecos și des Abia pătrunde galben lumina-n raze rare. EMINESCU, O. IV 470. ♦ (Despre chipul omului sau despre părți ale chipului; p. ext. despre oameni) Palid; de o culoare cadaverică. Era galben la față de mînie. ▭ Nevestele din Danilofca așteptau pe țărm galbene de nesomn. DUMITRIU, P. F. 32. Merserăm la un cafeu pe malul mării. Aci aflarăm o mulțime de turci, cu chipuri galbene și posomorîte. BOLINTINEANU, O. 283. Fruntea înaintată, galbenă ca ceara... se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ Expr. (A se face) galben ea ceara sau ca turta (sau ca făclia) de ceară = (a deveni) palid de spaimă sau din cauza unei boli, a unei epuizări fizice. Era galben ca ceara și abia îngîna cuvintele. SLAVICI, O. II 170. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă și searbăd și galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine știe la ce lucruri grele. ISPIRESCU, L. 102. Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea, Pe-o scîndură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea. ALECSANDRI, P. A. 49. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul cailor) Șarg. Să scutură de-i căzu tot părul de pe el și rămase numai un păr luciu, galben ca aurul, și era acum calul mai frumos decît toți cîți îi avea împăratul. RETEGANUL, P. II 10.

TOT⁵, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît⁵ (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult² (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da³ (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).

coamă sf [At: LEX. MARS., ap. DA / V: (îvr) ~me sfp / Pl: ~e / E: ml coma] 1 Păr lung (și stufos) care crește pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. 2 (La cai; îs) ~ dublă Coamă (1) bogată ce cade pe ambele părți ale gâtului. 3 (La cai; șîs ~ma de pe frunte, ~ma frunții, ~ma dinainte) Moț de păr ce atârnă pe fruntea calului. 4 (La cai; șîs -a de la copite) Chișița. 5 Păr des și lung care crește pe capul unei persoane. 6 (Bot; reg; îc) ~ma-calului Coada (96)-calului (Equisetum arvense). 7 (Bot; reg; îc) ~ma-porcului Iarbă cu firul subțire și drept, cu grăunțele spicului alterne și așezate regulat. 8 (Reg; îc) ~ de aur Planta Aster linosyris. 9 (Reg; îc) ~ -de-mare Pește din familia ciprinidelor (Cyprinus Carassius). 10 (Fig) Frunziș des din vârful arborilor. 11 (La comete) Coadă (59). 12 Culme prelungită de munte sau de deal. 13 Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. 14 Șaua casei Si: cucumea². 15 Lemn orizontal în care sunt fixați căpriorii acoperișului casei. 16 Vârful unei căpițe. 17 (Pop; îs) ~ încolțată Muche dințată formată din șițe la vârful acoperișului casei. 18 (Rar) Muchie. 19 Țiglă profilată pentru acoperirea coamei (14) casei. 20 (Pop; îs) ~ apei Firul apei. 21 Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane; mai ales unui bărbat. 22 (Fig) Frunziș des pe vârful coroanei arborilor. 23 Linie de intersecție (orizontală sau oblică) a două versante pe acoperiș.

zdrobit², -ă adj. 1 (despre obiecte, materiale etc.) Care este strivit, sfărîmat; împrăștiat. Prin marmura zdrobită Crescuse și-nflorise o mică mărgărită (ALECS.). 2 (despre obiecte, construcții, așezări umane etc.) Care este distrus, nimicit. În port a ancorat un vas... cu prora zdrobită (MINUL.). 3 (despre ființe sau părți ale corpului lor) Care are țesuturile distruse, traumatisme, din cauza unor lovituri puternice. Cînd l-a văzut căzut și zdrobit, a țipat (SADOV.). ♦ fig. Care este copleșit de durere, distrus sufletește, demoralizat. Zdrobită, la picioarele-i, zăcea plîngînd (VOIC.). 4 fig. (despreființe) Care este foarte obosit, sleit de puteri, extenuat. Calul vrea să pornească iar, dar cade zdrobit în genunchi (CAR.). • pl. -ți, – te. /v. zdrobi.

MLAȘTINĂ s. f. Depresiune naturală de teren, fără scurgere, pe care se adună și stagnează apa provenită fie din precipitații, fie din ape de suprafață, fie din apa subterană; (regional) tău, băltină, băltiș, bahnă, băhniș, ploștină, mlașniță, mlacă, molastină. Decie vrînd să scape, căzut-au într-o mlaștină cu calul și acolo au perit. N. COSTIN, LET.² I, 77. L-au dus la un loc săc avînd de o parte o mlaștină și de alta o pădure. IST. CAROL XII, 27^r/2, cf. KLEIN, D. 381, LB. N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaștine. NEGRUZZI, S. I, 184. Oștirea îl ajunse într-o mlaștină unde i se nomolise iapa și unde se muncea ca s-o scoață. ISPIRESCU, L. 155. Plini de groază. . . ei fugeau înainte speriindu-se de orice zgomot, de orice șoaptă,. . . de broasca ce sălta în mlaștină. ODOBESCU, S. I, 91. Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici, doar bivolii se răcoreau pe arșiță în mlăștinile sărate ale acestor bălți. VLAHUȚĂ, R. P. 42, cf. ANTIPA, P. 214. O, cocostîrci. . . Blînzi musafiri ai omului sărman, Am să vă văd și anul ăsta oare Prin mlaștini de smarald la vînătoare Umblînd pe catalige de mărgean ? ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 73. Din pricina dogoarei mlaștinele sînt uscate peste tot. GÎRLEANU, L. 95. Obuzele cari lovesc în mlaștină ne acoperă din nou obrajii de noroi. CAMIL PETRESCU, U. N. 366. Aud foșnind o holdă nevăzută, Pe lacul cu obrazul albăstrui. Din mlaștini fumul urcă și se zbate. LESNEA, P. E. 49. Glasurile bîtlanilor din mlaștini spăriau noaptea. SADOVEANU, O. I, 304. Era foarte bătrîn . . . De pe cînd erau numai niște colibe de stuf, în toată întinderea ostrovului și a mlăștinilor de o parte și de alta a gurei Dunărei pînă în mare. bart, s. m. 60. Pînă la începutul secolului al XVIII-lea, pe locul unde se găsește azi Leningradul se afla o mlaștină. STANCU, U.R.S.S. 114, cf. GALAN, Z. R. 123. Fata încercă să-i facă semne, dar el nu băgă de seamă și intră în mlaștină. V. ROM. septembrie 1 955, 103. Unde i-au picat capul s-au făcut un mușunoi; unde i-au picat nasul, s-au făcut o mlaștină. SBIERA, P. 177. Foaie verde de susai, Poame n-ai, Umbră nu dai, Pază mlaștinilor stai (Plopul). TEODORESCU, P. P. 354. ◊ (În context figurat) Ochi, priviți mereu. Poate veți pricepe, Tot ce nu pot eu Niciodată-ncepe. Adunați din drum, Mlaștinile oarbe Și din melci de fum, Golul ce mă soarbe. LESNEA, C. D. 68. ◊ F i g. (Sugerează ideea de imobilitate, de stagnare, de afundare sau de mediu impur) țineam neapărat să știi că din mlaștina neghiobiei mele a mai rămas măcar o mînă afară, în stare să facă un semn. CAMIL PETRESCU, T. II, 326, cf. 197. Au fost vremuri îndelungate cînd, trăind în mlaștina neliniștii, . . . bietul muritor nu-și putea găsi apărare ființii. . . decît în . . . minciuni. SADOVEANU, D. P. 5. Cerul primește miresmele florilor. . . iar pămîntul soarbe mlaștina oamenilor. id. O. XII, 118, cf. id. E. 74. – Pl.: mlaștini și (rar) mlaștine, (regional) mlăștini. – Și: (regional) mlăștină (BARCIANU), mlóștină (KLEIN, D. 381, LB, PONTBRIANT, D.) s. f. – Din v. sl. *mlaština (< v. sl. mlaktina). Cf. m l a c ă. Cf. SCL 1 962, 384.

tărcát, -ă, tărcați, -te, adj. (reg.) Cu dungi; pestriț: „Și-a tău cal îi sur, tărcat / Și să cade la-mpărat” (Bilțiu, 2015: 83). – Cf. magh. tarka „bălțat” (Drăganu, după DER; Scriban, Șăineanu, DEX).

poticnésc v. tr. (vsl. po-tŭknŏnti și tykati, a împunge, a împinge, ceh. potykati, a întîlni; rus. potknútĭ, a răsturna mergînd, potknútĭsĕa, a se poticni. V. potcă, preatcă, potricălesc, ză-ticnesc). Vechĭ. Izbesc, lovesc. Conduc pe drum răŭ. Azĭ. V. refl. Mă împedec în mers: calu, omu s’a poticnit și a căzut. Fig. Nu reușesc: s’a poticnit și el!

REPEDE², repezi, adj. (În opoziție cu încet, lin) 1. (Despre mișcări) Iute, rapid; (despre lucruri în mișcare) care se deplasează cu repeziciune, cu iuțeală. Omenirea merge într-un progres continuu a cărui mișcare e cu atît mai repede, cu cît mai mult înaintează. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (Despre timp) Care trece cu repeziciune. Anii mei repezi, viața-mi trăită Le văz grămadă în urmă-mi stînd. HELIADE, O. I 78. ♦ (Despre ființe sau unele părți ale corpului lor) Care se mișcă sau se poate mișca cu rapiditate; iute, ager, sprinten. Degetele repezi poartă acul fin. EMINESCU, O. IV 364. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate Cu nările aprinse, cu gurile spumate... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. ♦ (Despre manifestări ale omului) Grăbit, pripit, repezit. Mă gîndeam la... băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. SADOVEANU, O. VIII 17. ◊ Loc. adv. Cu pași repezi = grabnic, în ritm rapid. Industria construcțiilor mecanice s-a dezvoltat cu pași foarte repezi. SAHIA, U.R.S.S. 90. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge cu repeziciune. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopi, în umedul amurg, Doinesc eterna jale. COȘBUC, P. I 191. Pîraie repezi s-azvîrl cu vuiet în Bistrița. VLAHUȚĂ, O. A. 417. ♦ (Despre picături, stropi etc.) Care cade iute, succedîndu-se rapid. Ploaia cade-n repezi picuri. COȘBUC, P. I 119. Caii aleargă îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de răpăitul stropilor cari cad, repezi și grei, ca o grindină de gloanțe. VLAHUȚĂ, R. P. 61. 2. (Despre agenți fizici) Care se manifestă cu putere, dar nu durează mult, care trece iute. Pe aicea nu umblă niciodată ciobanii, fiind un loc primejdios la vreme de ploi repezi, cad risipituri din păreți și omoară oile. SADOVEANU, F. J. 371. Supărările iubirii Sînt ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cît mai repezi Cu atît mai trecătoare. TOPÎRCEANU, B. 56. 3. (Despre dealuri, pante sau planuri înclinate) Abrupt, pieziș, povîrnit, în pantă. Albia îngustă într-o parte se înalță drept, pe lîngă mănăstire, se ridică într-o coamă repede. SADOVEANU, O. VII 204. Acoperișul de șindrilă destul de repede, căzînd pe strășini în chip de coadă de rîndunică, e străbătut, cam în dreptul tinzii, de un soi de foișor. CĂLINESCU, I. C. 46. 4. (Despre drumuri) Care duce la țintă în cel mai scurt timp. Își chibzuia drumurile cele mai scurte și repezi. C. PETRESCU, A. R. 10.

TREPĂDA, treapăd, vb. I. Intranz. 1. A umbla repede și fără astîmpăr încoace și încolo; a se agita, a nu-și afla locul. În marginea satului, țăranii trepădau de nerăbdare, umplînd șoseaua și împrejurimea. REBREANU, R. II 248. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise din norocire. CARAGIALE, O. III 241. Ermes trepăda în sus și în jos, ca să ducă în toate părțile poruncile. ODOBESCU, S. III 270. ◊ Tranz. Pentr-o mîndră ca a mea, Multă cale-aș trepăda. BIBICESCU, P. P. 391. 2. (Despre cai) A merge în trap. [Calul] cel din mijloc, cu un cerc mare peste cap, trepăda, de-abia se puteau ține de dînsul cei doi lăturași. GHICA, la CADE. ◊ Tranz. fact. Ce-ți mai trepezi calul geaba, C-aseară s-a făcut treaba C-un voinicel mai de treabă. ȘEZ. V 32. 3. (Popular) A avea diaree.

STĂTUT, -Ă, stătuți, -te, adj. 1. (Despre apă, aer) Care a stat prea mult într-un loc fără a fi primenit; viciat, stricat. Un fluviu se revărsa, rupînd lunci negre, dîmburi, repezind la vale ape stătute, fără o zare în ele. CAMILAR, N. I 267. Mă privea cu ochi buni, verzi ca apele stătute. SADOVEANU, O. VIII 172. E cald, un aer stătut și îmbîcsit. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Despre alimente) Care a început să se altereze; vechi. 2. (Despre oameni) Înaintat în vîrstă; bătrîn. După ce avea acum și moară, să gîndește să să însoare, că era holtei cam stătut. RETEGANUL, P. IV 29. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Dar acum sînt om stătut, Și pățit și priceput, Și văd bine că-i dat mie Ca să mor în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 254. ◊ Fig. Merii stătuți din mijlocul grădinii. CONTEMPORANUL, V_II 482. 3. (Învechit, de obicei urmat de determinări cauzale introduse prin prep. «de») Obosit din cale-afară; rupt de oboseală. Parcă-s eu de vină dacă-s caii stătuți de drum. D. ZAMFIRESCU, la CADE. Sudori de sînge curgea de pe fețele romînilor, atît muncise în cursul zilei și atît erau de stătuți de osteneală seara. ISPIRESCU, M. V. 26.

MÎNĂTÓR s. m. 1. (Popular) Persoană care mînă animalele (la pășune, la plug etc.); spec. pogonici; strungar. Baciul și mînătorul. . . au rămas ca trăsniți cînd m-au zărit. JIPESCU, ap. CADE. Antioh a lovit pe Midon, de cai mînătorul. MURNU, I. 103. (Brînza) o prepară baciul în stînă, ajutat de ciobani și mînători. PĂCALĂ, M. R. 296. Dinspre stînă vine d-a-dura mînătorul. LUNGIANU, ap. CADE, cf. DR. II, 330, NOM. PROF. 16, H IV 153, 223, VII 85, 372, XI 274, XVII 444, TEODORESCU, P. P. 593, BIBICESCU, P. P. 336. Că eu n-am pă nimenea decît eu și baba mea, Și decît un biet de mînător. Dimineața s-a sculat, Oile-n strungă mi-a dat. MAT. FOLK. 155, cf. ALR I 896/56, 75, 93, 107, 118, 790, 831, 980, A II 6, 12, III 18. ♦ (Regional; adjectival, în sintagma) Cîine mînător = cîine trimis să adune oile (com. din JIBOU-ZĂLAU); cîine de vînătoare, care adulmecă și urmărește vînatul (com. din CRĂCĂOANI-PIATRA NEAMȚ). 2. (Prin Munt.) Barcagiu. Cf. ALR II 2 524/728, 762. 3. (Prin Maram., Bucov.) Poteraș. Cf. ALR SN III h 727/334, 386. 4. Pețitor. Cf. m î n a t¹ (Bîrsana-Sighetul Marmației). Cf. ALR II/I MN 78, 2 673/353. – Pl.: mînători. – Și: mîitór s. m. Com. MARIAN. - Mîna¹ + suf. + -(ă)tor.

armăsar (armăsari), s. m. – Cal mascul necastrat. Lat. armessārius, de la [equus] admissārius, cu același sens (Schuchardt, Vokal., I, 141; Pușcariu 126; Candrea-Dens., 93; REW 177; DAR; Phillipide, II, 631); cf. alb. harmëšuar, sard. ammesardzu (Wagner 108). Forma armessārius, atestată, pare inexplicabilă la Candrea-Dens., dar apare explicată în DAR. În plus, pentru trecerea lui ad- la ar- înaiante de labială, cf. A. Ernoult, Mél. Soc. Ling., XIV (1907-8), p. 473-5. Este de asemenea posibil să fi intervenit în acest caz analogia cu gr. χάρμα „atelaj, tracțiune de cai”. REW 177 presupune că din alb. a intrat în rom. o formă harmașar (cu ș), care pare a se datora unei greșeli (cf. Graur, BL, V, 86). – Din rom. provine rut. harmasar (Miklosich, Wander., 16; Candrea, Elemente, 404).

pârlu, -ă, adj., s.m. și f. (pop.) 1. (oaie) cu lână scurtă, aspră, închisă la culoare. 2. (oaie) cu lână puțină, scurtă și rară sau tocită. 3. (despre coama cailor) cu părul scurt. 4. (despre animale) cu părul căzut, năpârlit. 5. (despre oi) mic și slab. 6. om chel.

toldui (-uesc, -it), vb. – 1. A adăuga încă o pereche de boi sau de cai la plug. – 2. (Refl.) A se înțelege, a cădea la învoială. Mag. toldani (Candrea). În Banat.

scap și scăp, a scăpá v. tr. (lat. * ex-cappare, d. cappa, manta cu glugă, adică, „a ĭeși din manta, a scăpa”; it. scappare, pv. sp. pg. scapar, fr. échapper. D. rom. vine rut. skapaty. V. capelă). Liberez, salvez, mîntuĭesc, zmulg din pericul; șĭ-a scăpat copiiĭ din incendiŭ, l-a scăpat de (saŭ de la) moarte, l-a scăpat de boală și de sărăcie. Nu pot să maĭ țin, țin răŭ în cît îmĭ cade din mînă saŭ fuge: a scăpa paharu, calu, hoțu, (fig.) vorba. Perd, nu apuc: a scăpa trenu, hoțu, ocaziunea. V intr. Rămîn neatins (nevătămat), nu-s lovit de pericul: a scăpa de moarte, de faliment, de amendă, de războĭ, de boală (fie că m’a apucat războĭu saŭ boala, fie că numaĭ m’a amenințat). Mă liberez din, mă desfac de, fug, evadez: a scăpa de datoriĭ, de grijĭ, din războĭ, din închisoare, din grajd, din lanțurĭ, de supt pază. Uĭt, nu pot prinde cu memoria (după fr.): o vorbă, un nume care îmĭ scapă. V. refl. Mă desfac, mă liberez: m’am scăpat de grijĭ, ni pot să mă scap de acest cerșitor. Cad (cînd mă țin agățat): m’am scăpat, dar n’am căzut răŭ. Nu-mĭ maĭ pot ținea (urina): copilu s’a scăpat în pat. A scăpa teafăr, a rămînea nevătămat. A scăpa ușor saŭ ĭeftin, a ĭeși cu puțină pagubă dintr’un pericul. A scăpa cu fața curată, a ĭeși necompromis dintr’o afacere. A scăpa din vedere, a trece cu vederea, a omite, a uĭta. Trans. Bucov. Nu-mĭ scapă a, n’am gust să.

coastă f. 1. os lat și încovoiat așezat pe părțile laterale ale pieptului: calul zace pe coaste; 2. clina unui deal; 3. mal ce cade pieziș în mare; 4. laturea unei armate: cuprinsă-i oastea de peire și ’n față și ’n coastă EM. [Lat. COSTA].

RAGE, rag, vb. III. Intranz. (De obicei la pers. 3) (Mai ales despre boi, vaci, cerbi) A scoate răgete; a mugi. Vaca rage de foame în bătătură. VLAHUȚĂ, O. A. 358. Boii rag, caii rînchează, cînii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. (Despre oameni) A țipa, a striga, a zbiera. Rabdă inimă și taci, Dacă n-ai gură să ragi. ȘEZ. XII 83. Badea rage Prin pîrloage, Lelea îngînă Din grădină (Clopotul și toaca). – Forme gramaticale: perf. s. răgii, part. ras.

RĂPCIUGĂ s. f. 1. Boală contagioasă de care suferă mai ales caii și care se caracterizează prin ulcerații pe mucoasa nazală, scurgeri din nas, respirație grea etc.; morvă. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate și pregătite, odată se scutură și el, și toate bubele și răpciuga căzură de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 3. 2. Animal, mai ales cal, bătrîn, bolnav, neputincios. V. mîrțoagă. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194.

RÎNCHEZA, pers. 3 rînchează, vb. I. Intranz. (Despre cai) A necheza. Boii rag, caii rînchează, cînii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, O. 167. Glasul trîmbiții răsună, cai rînchează sforăind. HELIADE, O. I 100. Murgul paște și rînchează, Mîndra plînge și oftează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255.

IGNORANȚĂ. Subst. Ignoranță, incultură, neștiință, necunoaștere, neștiință de carte, (întuneric (fig.); analfabetism, agramatism; înapoiere, primitivism, primitivitate, sălbăticie; obscurantism. Nepricepere, lipsă de pregătire, nepregătire, incompetență, incapacitate; obtuzitate, obtuziune (rar); prostie, neghiobie. Ignorant, incult, analfabet (fig.), neștiutor de carte, neștiutor, agramat, semidoct, profan, ageamiu (fam.); obscurantist, retrograd, prost, prostănac, neghiob; tont, tolomac. Adj. Ignorant, incult, neștiutor, analfabet, agramat, neinstruit, necultivat, nepregătit, neinformat; profan, neinițiat, semidoct, ageamiu (fam.); primitiv, necivilizat, înapoiat, obtuz, mărginit (fig.), limitat (fig.); retrograd, obscurantist. Nepriceput, incompetent, incapabil. Redus, prost, neghiob, nerod, tont, tolomac, cap pătrat, bîtă cu ochi. Vb. A fi ignorant (incult, analfabet); a nu ști nimic; a fi prost, a nu ști carte; a fi un prost și jumătate, a fi prost ca bîta (ca oaia, ca noaptea), a fi strîmt (îngust) la minte, a avea minte de vrabie (de găină), a avea ochelari de cai, a nu ști să încurce două paie. A cădea în ignoranță (obscurantism), a se sălbătici. Adv. Din ignoranță, din necunoaștere, din neștiință; prostește, neghiobește. V. impolitețe, nepricepere, prostie.

câi¹ sn [At: I. CR., ap. CADE / Pl: ? / E: nct] 1 (Reg) Partea dinapoi a copitei calului. 2 (Reg; dep) Fiecare dintre capetele din spate ale tălpilor saniei. 3 (Reg; dep) Cui ce se bate pe potcoavă ca să nu alunece Cf caia. 4 (Reg; șîs â~ul mâinii) Parte proximală a palmei (care corespunde călcâiului).

curbetă sf [At: CADE / Pl: ~te / E: fr courbette] (Reg) Săritură a calului cu picioarele din față ridicate.

zbilț s.n. 1 Laț de sîrmă (sau de sfoară, de păr de cal etc.) cu care hingherii prind cîinii fară stăpîn. Căzuse în sbilțul hingherilor (BOGZA). 2 Unealtă alcătuită dintr-un cîrlig fixat pe o coadă, cu care se trag din apă peștii mari după ce au fost prinși. • pl. -uri. /etimol. nec.

MELÍC¹ subst. (Regional) 1. Tulburare a minții. CV 1 949, nr. 8, 34, cf. com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. ♦ Deprindere rea, nărav, viciu, patimă. Cf. COMAN, GL. Are melicul băuturii. CV 1 950, nr. 4, 38. ♦ Năravul pe care îl au unele animale de a da din picioare, a mușca, a împunge etc. Cf. GRAIUL, I, 246. Vaca are melic. . . dă cu piciorul. COMAN, GL. [Boul] are melic să împungă. TOMESCU, GL., cf. com. din TURNU-MĂGURELE și din BRAN-ZĂRNEȘTI. 2. Boală a vitelor și a cailor, caracterizată printr-o rană la greabăn (DR. V, 208) sau prin inflamarea ganglionilor de la gît (DDRF, H XVI 228) ; rană (mică) (POLIZU, PAȘCA, GL.). Dacă în curgere de 30 de zile se va descoperi turba cailor, malic, nărav rău, albeață neagră. . . ap. TDRG 946, cf. CADE, DR. IV, 880, MAT. DIALECT. I, 25. - Și: (2) malíc, malée (H XVI 22) subst. – Din bg. малик „ spiriduș ”.

NEGEL s. m. 1. Diminutiv al lui neg (1); p. ext. neg (1). Avea un negel în nas din naștere. neculce, l. 336. Negelul de va fi supt falca dreaptă, însămnează norociri vieții acelui om (a. 1785). gcr ii, 144/24, cf. budai-deleanu, lex., lb. Tînărul este îmbobocit în vîrful nasului cu un negel monstruos. alecsandri, o. p. 316. Nasul lui cel mare, de care rîdeam odată în copilăria mea... avea un negel tocmai pe vîrf. gane, n. ii, 144. Pe un braț Simina are un negel. coșbuc, p. i, 247, cf. n. leon, Med. 138, grigoriu-rigo, m. p. i, 128. În această zi... cine va coase sau va toarce, se crede că va face negei la mînă. pamfile, s. t. 60. O femeie străină, cu negel deasupra buzei, mă înșfăcă cu degetele îngălbenite de tutun. brăescu, a. 18, cf. h xiv 439. De-mi dai scroafa cu purcei, Iau pe hîda cu negei. mîn-drescu, l. p. 156. Negeii se leagă strîns cu păr de cal și de la o vreme se usucă și cad. șez. iv, 121, cf. xv, 115, alrm i/i h 77, 78, alr ii/i mn 21, 6 943/362, a ii 3, 4, 5, 6, 9, 10, iii 1, 2, 17, iv 1, 5. ◊ Fig. Casele erau tot mai mărunte, cu coperișele bătucite cu negei mari de mușchi verde. agîrbiceanu, l. t. 99. ♦ (Regional) Bătătură (în talpă) (Pojorîta-Cîmpulung Moldovenesc). alrm i/i h 188/370. 2. (Zool.; regional) Căpușă (Ixodes) (Piatra Neamț), alr i 1 206/556. – pl.: negei și (regional, n.) negele (coșbuc, p. ii, 253), negeluri (a ii 8). – Și: (regional) nigel (alrm i/i h 77, a iii 3, 5), ningel (alrm i/i h 77, a ii 8, iii 18, iv 3), migel (alrm i/i h 77, lexic reg. 9), mijel (alr i 1 206/556), gingel (alrm i/i h 77), inigel (ib.) s. m. – Neg + suf. -el.

BÎLDÎBÎC interj. Onomatopee care imită zgomotul produs de rostogolirea unui corp greu (mai ales în apă). Băiatul s-a ferit repede-n lături și, o dată, bîldîbic! și zdrong! CARAGIALE, O. I 324. Alerga calul ce alergă și, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse și Siminoc. ISPIRESCU, L. 385. ◊ (Adverbial) Cît pe-aci era să vină bîldîbic. PAS, Z. I 246.

BÎLTÎCÎI, bîltîcîi și bîltîcîiesc, vb. IV. Intranz. A cădea pe neașteptate (cu picioarele) în apă, a face bîldîbîc. Caii au bîltîcîit întîi cu picioarele de dinainte, apoi cu cele de dinapoi; gheața pîrîi... și sania scăpătă în apă, și cai și fugari s-au dus pe supt gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 37.

JUVĂȚ, juvețe și juvățuri, s. n. Laț la capătul unei funii, pentru a prinde un animal sau pentru a spînzura pe cineva; ștreang. Ține calul de juvăț. ▭ Duma puse juvățul în gîtul moșneagului. CAMILAR, N. I 206. Apropiindu-se de laturi, amîndoi frații zvîrliră juvățurile. Calul tînărului cu coif de argint fu smucit îndărăt și căzu. SADOVEANU, F. J. 192. Și s-aude că acuma s-a așezat putere mare la domnie, de-i sparge pe cei ce săvîrșesc blăstămății; ș-or pieri și bieții noștri feciori în furci, cu juvăț de gît. id. N. P. 376.

ZBURĂTĂCI, zburătăcesc, vb. IV. 1. Tranz. A zvîrli cu zburături într-un pom (pentru a face să cadă fructele) sau într-o pasăre pentru a o speria și a o face să fugă sau să zboare. Ca pomul lîngă drum; Cîți trec, îl zburătăcesc Și crenguțe nu-i mai cresc. SEVASTOS, N. 32. 2. Intranz. (Despre păsări) A-și lua zborul, a zbura. (Fig.) Omul trebuie să ia bine seama cînd zburătăcește din cuibul părintesc. MAT. FOLK. 720. 3. Intranz. (Despre pui) A se înfiripa, a se dezvolta, a crește; fig. (despre copii) a se face mari, a căpăta independență, a se răzleți. Săracii, cît era de-nchirciți cum o zburătăcit. ȘEZ. V 173. Cum încep a zburătăci, scapă din nevoi; fiecare-și cîștigă pînea lui. ib. XX 77. ◊ Refl. De la zece ani, cum începu băiatul a se zburătăci, bătrînul puse pe el neînduplecată stăpînire. SADOVEANU, O. I 271. ♦ Tranz. A ajuta (pe cineva) să-și facă un rost în viață. Fiind el cel mai mare, norocul său: trebuie să căutăm ari zburătăci, căci nu.se știu zilele omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. CREANGĂ, A. 120. 4. Intranz. (Despre păsările de curte) A fugi, a se risipi, bătînd din aripi și înălțîndu-se de la pămînt; (despre păsări zburătoare și despre insecte) a face zboruri scurte, aproape de pămînt. Găinile dădură zvon, cotcodăcind și zburătăcind. SADOVEANU, F. J. 222. Numai porumbeii zburătăceau pe alee și prin fața castelului. REBREANU, R. I 80. ◊ (Poetic) Scînteile mari zburătăceau ca fluturii pe acoperiș și se stingeau atingînd olanele bătrîne, parc-ar fi căzut pe gheață. REBREANU, R. II 207. Refl. Răgeau vacile, nechezea caii, se zburătăceau rățele și gîștele. ȘEZ. I 240. ♦ Tranz. Fig. A face să se împrăștie, a spulbera. Cîte-o pîlpără de vînt zburătăcea frunzele cît colo, nu numai pe cele galbene și uscate, dar chiar pe cele mai verzui. CONTEMPORANUL, V_I 289. – Variantă: zburătoci (MARIAN, O. I 287) vb. IV.

destărnița vt [At: SBIERA, ap. CADE / Pzi: ~țez / E: des- + (în)tărnița] (Buc; c.i. calul, măgarul etc.) A scoate tarnița (1).

împintena vt [At: CADE / V: (cscj) ~ni / Pzi: ~nez / E: în- + pinten] (D. cai) A fi înțepat cu pintenii de către călăreț pentru a alerga mai repede.

pr i [At: SADOVEANU, O. I, 244 / V: pra / E: fo] (Pronunțat cu „r” prelungit) 1 Cuvânt care imită zgomotul, trosnetul produs de un corp, un obiect, un material care se rupe sau se despică Si: pâr. 2 (Reg) Cuvânt care redă zgomotul făcut de un sac plin când cade. 3-4 (Reg) Cuvânt cu care (se opresc sau) se pornesc caii. 5 (Reg) Cuvânt cu care se opresc oile. 6 (Reg) Cuvânt care imită sunetul caracteristic al turturelei.

GRINDINĂ, grindini, s. f. (Rar la pl.) Precipitație atmosferică în formă de boabe de gheață, care cad pe timp de ploaie sau de furtună; (popular) piatră, gheață. A bătut grindina. ▭ Alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingînd toporul în pămînt afară. CREANGĂ, A. 34. Un crin se usucă și-n lături s-abate Cînd ziua e rece și cerul în nori, Cînd soarele-l arde, cînd vîntul îl bate, Cînd grindina cade torente pe flori. BOLINTINEANU, O. 178. ◊ Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Grindini de granate băteau dinspre dușmani. TOMA, C. V. 383. Caii aleargă îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de răpăitul stropilor care cad, repezi și grei, ca o grindină de gloanțe. VLAHUȚĂ, O. AL. I 130. Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6.

VIPIE, vipii, s. f. (Regional) 1. Căldură mare; arșiță, fierbințeală, zăpușeală, zăduf. Dacă ar fi ieșit pe ogoare, în vipia după-amiezii, și-ar fi dat sama că drumeții sînt siliți să caute umbră și odihnă. SADOVEANU, P. M. 294. Omului trudit, abia sosit de la țarină, din vipia verii, îi trebuia liniște. id. M. C. 9. ♦ Febră. În vipia boalei ea aiura. PAMFILE, S. T. 152. 2. Toi, putere, ardoare, dric. Încălecă calul și, în vipia gătelii lor, scăpă din tabără. ISPIRESCU, la CADE. M-a luat cu el la bătălie și în vipia luptei... eu m-am răzlețit de el. I. CR. II 4.

da³ [At: COD. VOR. 32^v/3 / V: (îvr) dă~, de~ / Pzi: dau, 4 (reg) darem / Im: 1-4 dădeam, dam, (pop) dedeam, 6 (înv) da / Ps: 1 (îrg) dedei, (înv) dediu, dedu, (reg) detei, didei, 2 dede, dete, (înv) deade, deate, dedi, diede, 4 (reg) deterăm, 6 (îrg) deteră, (înv) deaderă, deateră, dediră, (reg) dară / Mp: 1 dădusem, desem, (reg) dedesem, detesem, 3 dăduse, dase, (înv) dădeasă, dedease, didease, didese, (reg) dedese, detese, dedusă, 4 dăduse(ră)m, dasăm, 6 (înv) dideseră / Cj: 3 (înv) dee, (reg) să deie / In: dare / Cnd: 3 dare-ar / E: ml dare] 1 vt (Fșa; d. oameni; c.i. de obicei obiecte, bunuri etc.) A pune la îndemâna sau în mâna, brațele, gura etc. cuiva Si: a încredința, a înmâna, a preda, a remite, (înv) a încrede, a porodosi, a tinde. 2 vt (Prc; fșa) A oferi de mâncat sau de băut Si: (nrc) a servi. 3-4 vtr (Îlv) A ~ gura sau (o) gură ori (o) guriță (sau gurița ori buzele) (cuiva) sau a(-și) ~ (o) sărutare (ori sărutări, săruturi sau sărutat) A (se) săruta. 5 vt (Îlv) A ~ țâță sau a ~ să sugă A alăpta. 6 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) papucii A face pe cineva să plece. 7 vt (Îae) A părăsi pe cineva. 8 vt (Îlv) A ~ o masă A invita pe cineva la masă. 9 vt (Îe) A ~ o petrecere sau un chef A organiza o petrecere sau un chef (în cinstea cuiva sau a ceva). 10 vt (Fam; îe) A ~ de băut A oferi cuiva mâncare și băutură (plătind, de obicei, consumația la un local) pentru a sărbători ceva. 11 vt A oferi mai multora câte o parte dintr-un întreg. 12 vt (Pex) A distribui. 13 vt (Pex) A repartiza. 14-15 vtrp (Îvp; îe) A (se) ~ (ceva) în două A (se) împărți în mod egal Si: a (se) înjumătăți. 16 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva îndeplinirea unei activități. 17 vt (Adesea construit cu verbe la conjunctiv sau la infinitiv) A încredința cuiva ceva spre realizare, întreținere sau prelucrare. 18 vt (Îe) A ~ (ceva) pe (sau în, înv, la) mâna (cuiva) A încredința ceva (spre păstrare). 19 vt (Fig; îae) A lăsa ceva la dispoziția, la bunul plac, în voia cuiva. 20 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) de lucru (sau de furcă) A pricinui cuiva bătaie de cap. 21 vt (Îae) A pune pe cineva în mare încurcătură. 22 vt A face ca cineva să aibă, să beneficieze de ceva. 23 vt A preda ceva cuiva. 24 vt A face cuiva rost de ceva. 25 vt (Spc) A atribui cuiva un rol, o funcție, o demnitate etc. 26 vt A repartiza cuiva o sarcină spre executare. 27 vt (Îe) A ~ (cuiva) de lucru A însărcina pe cineva cu o treabă. 28 vt (Îae) A-i găsi cuiva un loc de muncă. 29 vt (Îe) A cere cuiva un mare efort. 30 vt (Îe) A ~ în folosință sau în funcțiune, în exploatare A pune ceva la dispoziția cuiva. 31 vt (D. un magazin, o fabrică etc.; îae) A inaugura. 32 vt (Îlv) A ~ creștere (sau educație) A forma. 33 vt (Îal) A educa. 34 vt (Îe) A ~ lecții (sau meditații) A preda cuiva lecții particulare. 35 vt (Fam; fig; îe) A ~ lecții A spune cuiva ce sau cum să facă. 36 vt (Fam; fig. îe) A ~ o lecție (cuiva) A pedepsi pe cineva. 37 vt (Pop; Îlv) A da ocară A ocărî. 38 vt (Îlv) A ~ un impuls A impulsiona. 39 vt (Înv; îlv) A ~ (bună) învățătură (sau învățături, rar, învățăminte) A învăța. 40 (Înv; îal) A sfătui. 41-42 vt (Îe) A ~ (destulă sau puțină ori puțintică sau o deosebită ori o mediocră) atenție sau anu ~ (nici o ori vreo) atenție A (nu acorda (mare) importanță, preocupare, interes, grijă unui lucru. 43-44 vt (Îae) A (nu) se ocupa de ceva. 45 vt (Îe) A ~ iertare (sau, înv, iertăciune) A ridica pedeapsa pentru păcatul, vina sau greșeala cuiva Si: a ierta. 46 vt (Îae) A scuza. 47-48 vtr (Îe) A(-și) ~ întâlnire (sau rendez-vous) A(și) fixa o întâlnire. 49 vt (Îe) A(-i) ~ legătura A face (cuiva) legătura telefonică, prin satelit etc. 50 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) cuvântul A permite cuiva să vorbească într-o ședință, adunare etc. 51 vt (Îe) A ~ (cuiva) frâu liber (sau reg, slobod) A lăsa pe cineva să facă ce vrea. 52 vt (Îlv) A ~ ocazia sau prilejul A permite. 53 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) revanșa A permite cuiva să-și ia revanșa după o înfrângere. 54 vt (Îe) A ~ (cuiva) nas (sau obraz) A îngădui cuiva prea multe. 55 vt (Îlv) A ~ în arendă A arenda. 56 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) chirie A închiria. 57 vt (Îlv) A ~ (cu) împrumut A împrumuta. 58 vt (Îe) A ~ (cuiva) un număr de ani A aprecia cu aproximație vârsta. 59 vt (Îae) A aprecia cu aproximație câți ani mai are cineva de trăit. 60 vt (Îlv) A ~ în primire A preda. 61 vt (Îal) A muri. 62 vt (Îvp) A restitui. 63 (Îe) A ~ înapoi (sau îndărăt) A înapoia. 64-65 vtr (Îe) A-și ~ acordul A fi de acord. 66 vt (Îlv) A ~ ajutor A acorda cuiva sprijin sau ajutor. 67 vt (Îlv) A ~ povață A povățui. 68 vt (Îlv) A ~ sfatul A sfătui. 69 vt (Îlv) A ~ uitării A uita. 70 vt (Îlv) A ~ răgaz A amâna. 71 vt (Îlv) A ~ o explicație A explica. 72 vt (Îlv) A ~ startul A începe. 73 (Îlv) A ~ întâietate sau prioritate A lăsa pe cineva să fie primul. 74 vt (Îlv) A ~ voie A lăsa. 75 vt(a) A face cuiva un dar Si: a dărui (1), a oferi, (îrg) a prosfora², (înv) a prosforisi. 76 vt A ~ bacșiș, șpagă A oferi o sumă necuvenită de bani chelnerilor, ospătarilor etc. 77 vt (Îlv) A ~ mită A mitui. 78 vt (Îlv) A ~ viață (sau suflarea vieții) A procrea. 79 vt (Fig.; îal) A crea. 80 vt (Fig; îal) A făuri. 81 vt (Fig; îal) A însufleți. 82 vt (Fig; îal) înviora. 83 vt (Îlv) A ~ naștere A naște. 84 vt (Fig.; îal) A produce. 85 vt (Fig.; îal) A determina. 86 vr (Îlv) A-și ~ sfârșitul (sau duhul, obștescul sfârșit) A muri. 87 vr (Îlv) A-și ~ cuvântul A promite. 88 vt (Îlv) A ~ frumusețe A înfrumuseța. 89 vt (Îlv) A ~ pe piatră A ascuți. 90 vt (Îlv) A ~ găuri A găuri. 91 vt (Îlv) A ~ formă A modela. 92 vt (Îlv) A ~ la rindea A netezi cu ajutorul rindelei. 93 vt (Reg; d. țesături; îlv) A ~ în undă A spăla. 94 vt (Reg; d. țesături; îal) A clăti. 95 vt (Îe) A ~ o telegramă A trimite o telegramă. 96 vt (Îlv) A ~ un telefon A telefona. 97 vt (Îe) A ~ greș A nu nimeri ținta. 98 vt (Îae) A eșua într-o acțiune. întreprindere etc. 99 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) greș A găsi pe cineva vinovat. 100 vt (Îe) A ~ însemnătate A acorda atenție. 101 vt (Îlv) A ~ foc A aprinde. 102 vt (Îe) A ~ bici A lovi cu biciul. 103 vt (Fig; îae) A grăbi. 104 vt (Îe) A ~ la mână A pune ceva la dispoziția cuiva. 105 vt (Îae) A înmâna ceva cuiva. 106-107 vtr (Îe) A (se) ~ o luptă, o bătălie A (se) desfășura o luptă, o bătălie. 108 vt (Îe) A ~ un spectacol (sau o reprezentație) A prezenta un spectacol. 109 vr (Îe) A se ~ în spectacol A se face de râs. 110 vt (Îe) A ~ un concert A susține un concert. 111 vt (Fam; fig; îae) A face scandal, gălăgie. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) dezertor A face cunoscut, în mod oficial, că cineva este dezertor. 113 vt (Îlv) A ~ gata A termina. 114 vt (Îal) A lichida. 115 vt (Fig: îal) A impresiona puternic pe cineva. 116 vt (Fig; îal) A cuceri pe cineva. 117 vt A încredința pe cineva în seama, în grija, pe mâna cuiva. 118 vt (Îe) A ~ în judecată A chema pe cineva în fața instanțelor judecătorești. 119 vt A pune pe cineva la dispoziția cuiva. 120 vt (Îe) A ~ (cuiva) fata de soție sau de nevastă ori a ~ (pe cineva) de bărbat (sau de soție) A căsători pe cineva cu... 121-122 vtr (D. părinți; îe) A(-și) ~ binecuvântarea sau consimțământul A fi de acord cu o căsătorie. 123 vt (Îe) A ~ bună ziua, bună seara etc. sau a ~ binețe A saluta. 124 vt (În formule de salut) A ura. 125 vt (Îe) A ~ onorul A saluta unele autorități, unele evenimente deosebite (fapte de arme, evenimente memoriale etc.), prezentând arma sau sunând din goarnă. 126 vt (Construit cu substantive care indică însușiri morale) A insufla (forță, fermitate, avânt etc.) Si: a îmbărbăta, a întări. 127 vt(a) (Adesea la pasiv, subiectul, exprimat sau subînțeles, este divinitatea sau o ființă supranaturală) A permite ca un eveniment să aibă loc, să se producă într-un anumit fel sau ca cineva să aibă parte de..., să fie, să se manifeste într-un anumit fel Si: a destina, a face, a hotărî, a meni, a orândui, a predestina, a rândui, a ursi, (liv) a rezerva, (rar) a predetermina, a preursi, (pop) a noroci, a soroci, a sorti¹, (înv) a hărăzi, a tocmi. 128-129 vt(a) (Îljv) Cum (sau din ce) dă Dumnezeu Sărăcăcios. 130 vt(a) (Pop; îe) (Ș-apoi) dă Doamne (bine) Se spune despre ceva (mai ales despre un ospăț, un chef) extraordinar. 131 vt (Reg; îlav) Ce-o (sau cum o) ~ târgul și norocul Cum se va nimeri. 132 vt (Îlav) (Bine că) a dat Dumnezeu În sfârșit! 133 vrim (Asr; îf negativă) A se pomeni. 134 vt(a) (Îvp; c.i. bunuri) A vinde. 135 vt(a) A achita o obligație materială Si: a plăti. 136 vt(a) A oferi bani cuiva pentru a obține ceva Si: a plăti. 137 vt(a) A oferi ca plată. 138 vt(a) A propune ca preț. 139 vt (Îlv) A ~ bir cu fugiții A dispărea. 140 vt (Îal) A fugi într-un mod laș. 141 vt (Fig; îlv) A ~ ortu’ popii sau a ~ pielea popii A muri. 142 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb” etc.) A înlocui cu altcineva sau cu altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar) Si: a schimba. 143 vt (Mai ales cu determinări introduse prin prepozițiile „pe”, „pentru”, „în schimb”) A ceda pentru a primi în loc altceva (de aceeași natură, de aceeași valoare, necesar etc.) Si: a schimba. 144 vr (Fam; îe) A nu se ~ pe cineva A se considera superior cuiva. 145 vt (Fam; îe) A nu ~ (pe cineva) pe (sau pentru) altul A prețui mai mult pe unul decât pe altul. 146 vr (Fam; îe) Anu se ~ pentru mult A se prețui mult. 147 vt (Reg; îe) A ~ toate pe una A rămâne cu o singură alternativă. 148 vt A renunța la ceva de preț. 149 vt (Pex) A sacrifica. 150 vr (Îe) A-și ~ viața, sângele A muri din devotament pentru cineva sau ceva. 151 vt (Înv; îlv) A ~ jertfă A jertfi. 152 vr (Îe) Îmi ~u capul Se spune de către cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 153-154 vtr (Îvp) A (se) așeza (într-un anumit loc, într-o anumită poziție, într-un anumit mod). 155-156 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau într-o) parte A (se) îndepărta. 157 vt (Îe) A ~ ușa, poarta etc. de perete A împinge în lături. 158 vt (Îae) A deschide larg ușa, poarta etc. 159 vr (Îe) A se ~ peste cap A se rostogoli. 160 vt (Îe) A ~ (ceva) peste cap A lucra superficial. 161 vt (Îae) A distruge. 162 vr (Reg; îlv) A se ~ la culcare A se culca. 163 vt (Rar) A petrece ochelarii, părul etc. după ureche. 164 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A fi orientat spre... 165 vi (D. ferestre, uși, încăperi etc.; urmat de determinări locale introduse prin prepozițiile „în”, „spre”, „asupra”, „pe”, rar, „înspre”) A comunica cu... 166 vi (D. terenuri) A se întinde până la... 167 vi (D. lumină) A cădea într-o direcție. 168 vt (Cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A acoperi cu un strat de substanță, de vopsea, de metal Si: a spoi, a unge, a vopsi. 169-170 vtr (D. oameni) A se unge cu un strat de cremă, pudră, ruj etc. 171 vt (Pex; cu determinări introduse prin prepoziția „cu”) A stropi. 172 vt (Îlv) A ~ piper A pipera. 173 vt (Îlv) A ~ sare A săra. 174 vt (Îlv) A ~ cu poleială A polei¹. 175-176 vtr (Îlv) A (se) ~ cu săpun A (se) săpuni. 177 vt (C.i. substanțe) A întinde pe ceva. 178 vt A schimba poziția, locul etc. 179 vt (Pex) A împinge. 180 vt (C.i. oameni) A pune în anumite circumstanțe. 181 vt (C.i. oameni) A supune unei activități sau acțiuni (organizate). 182 vt (C.i. oameni) A încredința cuiva în vederea unui scop. 183 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la școală (sau la învățătură) A înscrie pe cineva la școală. 184 vr (Îrg; îlv) A-și ~ moarte sau a se ~ morții A se sinucide. 185 vt (Înv; îlv) A ~ moarte cuiva A omorî pe cineva. 186-187 vtr (Înv; îlv) A (se) ~ vinovat A (se) învinovăți. 188 vi (Fam; îlv) A ~ de cap (la ceva) A rezolva. 189 vt (Înv; cu determinarea „prin târg”; c.i. răufăcători) A duce cu forța (sub pază), spre a fi expus privirilor oamenilor, în semn de pedeapsă. 190 vt (Pop; c.i. vite, mai ales oi) A mâna¹. 191 vt (Îvr) A trimite. 192 vt (Îvr) A amâna. 193 vt (Înv) A impune. 194 vr (Pop) A ceda. 195 vr (Pop) A se opune. 196 vr (Pop) A se lăsa. 197 vr (Îe) A nu se ~ cu una cu două A nu renunța ușor. 198 vt (Îvr) A admite. 199-200 vtr (Îvp; d. armate, cetăți, comandanți, persoane urmărite) A (se) preda. 201 vr (D. femei; construit cu dativul) A avea, de bunăvoie, relații sexuale cu cineva Si: a se dărui. 202 vr (Pop; d. animale) A se împerechea. 203-204 vri (D. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A se lăsa atras, cuprins, copleșit de... 205-206 vri (Prc; d. oameni; construit cu dativul sau cu prepozițiile „la”, înv, „spre”, „întru”) A lua un obicei rău Si: (pop) a se nărăvi. 207-208 vr, rar, vi (Îvp) A trece în altă tabără, grupă etc. 209-210 vtr (Îe) A (se) ~ pe (sau la) brazdă A (se) acomoda. 211-212 vtr (Îae) A (se) îndrepta. 213 vt (Înv) A traduce. 214 vt (C. i., în special, știri, informații, explicații) A aduce la cunoștință Si: a anunța, (rar) a înfățișa. 215 vt (Îe) A ~ la ziar A publica ceva în ziar. 216 vt (Îae) A trimite ceva spre publicare. 217 vt (Îe) A ~ la televizor A difuza ceva la televizor. 218 vt (Îlv) A ~ la lumină (sau la iveală) A descoperi. 219 vt (Îal) A arăta. 220 vt (Îal) A publica o scriere. 221 vt (Îe) A ~ în vileag A face publică o afacere, o acțiune etc. (necurată). 222 vt (Îe) A ~ (un) exemplu A explica ceva printr-un exemplu. 223 vt (Fig; îae) A se purta astfel încât să constituie un model de urmat. 224 vr (Îe) A-și ~ cu părerea A-și spune părerea Si: a considera, a crede, a opina. 225 vr (Îlv) A-și ~ cu presupusul A presupune. 226 vt (Îlv) A ~ dovadă de... A dovedi. 227 vt (Îal) A manifesta. 228 vt (Îe) A ~ un avertisment A avertiza. 229 vt (Îlv) A ~ răspuns A răspunde. 230 vt (Îlv) A ~ raportul A raporta. 231 vt (Îlv) A ~ ordin A ordona. 232 vt (Îlv) A ~ o comandă A comanda o anumită marfă. 233 vi (Îe) A ~ (cuiva) în cărți (sau cu cărțile), în bobi (sau cu bobii), cu norocul, cu ghiocul etc. A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc, al bobilor etc. 234 vi (Reg; îe) A ~ să cunoască A lăsa să se înțeleagă. 235 vt (Îe) A-și ~ în petic A-și arăta anumite cusururi. 236 vi (Îe) A ~ seamă (sau socoteală) A răspunde de ceva. 237 vr (Îe) A-și ~ seama A se lămuri. 238 vr (Îal) A înțelege. 239 vt (Îe) A ~ sfară sau sfoară în țară ori a ~ de veste A răspândi o veste. 240 vt (Îe) A ~ de știre A face cunoscut un lucru. 241 vt (Mai ales în limbajul bisericesc) A aduce laudă, mulțumire etc. 242 vr (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de”, „drept”) A vrea dă fie considerat, să treacă în loc de..., în calitate de... 243 vr (Îe) A-și ~ aere sau a se ~ mare, a-și ~ importanță A lua o atitudine de superioritate Si: a se făli, a se îngâmfa. 244 vr (Olt) A se destăinui. 245 vi (D. fenomene, stări, etape etc.) A începe să se arate Si: a se declanșa, a se ivi, a izbucni, a se porni. 246 vi (Pop; îe) A ~ peste (cineva) A se ivi pe neașteptate asupra cuiva. 247 vt (Îe) A-i ~ cuiva lacrimile A i se umezi cuiva ochii de lacrimi. 248 vt (Pex; îae) A începe să plângă. 249 vt (Îe) A-i ~ cuiva sângele A începe să sângereze. 250-251 vtr (Îe) A(-și) ~ inima sau duhul (din cineva) Se spune despre cineva care se sufocă din cauza efortului. 252 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A trece. 253 vi (Pop; d. vreme, fenomene, acțiuni în desfășurare) A intra într-o nouă fază. 254 vr (Pop; cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la infinitiv) A se apuca de... 255 vi (Îe) A ~ în clocot (sau în undă) A începe să fiarbă Si: a clocoti. 256 vi (Îe) A ~ în floare A înflori. 257 vi (Îe) A ~ în mugur A înmuguri. 258 vi (D. cereale; îlv) A ~ în spic A începe să facă spice. 259 vi (Îe) A ~ în copt (sau în pârg) A începe să se coacă. 260 vi (Îlv) A ~ în rod A rodi. 261-262 vt (Îe) A ~ roade sau rezultate A produce efectul dorit. 263-264 vir (Îvp; îe) A (se) ~ în vorbă cu cineva A începe o discuție. 265 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv) A fi pe punctul de a... 266 vi (Cu valoare de semiauxiliar; construit cu verbe la subjonctiv; pex) A încerca. 267 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A continua o acțiune. 268 vi (Fam; adesea repetat sau construit cu dativul etic) A nu se mai opri. 269 vi (Îe) A ~ cu paharul A bea mult. 270 vi (Fam; îe) Dă-i (înainte) cu... Se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 271 vi (Rar; cu valoare de interjecție) Haide! 272 vt (D. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A realiza prin muncă. 273 vt (Prc; d. oameni sau colectivități; c.i. bunuri materiale) A produce. 274 vt (Fig; fam; îe) A ~ găuri (sau o gaură) A fura. 275 vt (C.i. venituri, câștiguri) A aduce prin tranzacții. 276 vt A furniza. 277 vt (D. oameni; c.i. scrieri, concepții) A realiza prin mijloace intelectuale (concepând, redactând). 278 vt (C.i. legi, documente etc.) A elabora și a face cunoscut Si: a emite. 279 vt (D. candidați, elevi etc.; c.i. concursuri, teze de licență, de doctorat etc.) A-și prezenta cunoștințele în scris sau oral, în cadru organizat, pentru a obține un titlu, o promovare etc. Si: a susține. 280 vt (Îe) A ~ (un) examen A susține (un) examen. 281 vt (Fig; îae) A trece cu succes printr-o încercare. 282 vt A fi pricina, cauza, mobilul a ceva Si: a cauza, a ocaziona, a pricinui, a prilejui, a produce, a provoca, (rar) a prileji, (înv) a pricini. 283 vi (Pop) A vrăji. 284 vi (Pop) A dezlega de farmece. 285 vt (D. sol) A dezvolta. 286 vi (D. plante, animale) A produce printr-un proces fiziologic. 287 vt (Îlv) A ~ un chiot, strigăt etc. A scoate un sunet, țipăt etc. 288 vi (Înv; îlv) A ~ cu blesteme A blestema. 289 vt (Pop; îe) A ~ dintr-însul (sau dintr-însa) o vorbă (ori niște vorbe) Se spune pentru a arăta admirația față de înțelepciunea sau măiestria vorbitorului. 290 vt (Pan; c.i. mirosuri, raze etc) A trimite în spațiul înconjurător Si: a degaja, a emana. 291 vi (Îvp; mai ales cu determinări care indică instrumente muzicale, introduse prin prepoziția „în”) A suna. 292 vi (Urmat de determinări introduse prin prepozițiile „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată, ritmică) conștientă sau reflexă. 293 vi (Îlv) A ~ din mâini A gesticula. 294-295 vi (Îe) A ~ din cap (afirmativ sau negativ) A confirma sau a infirma cele spuse anterior. 296 vi (Îe) A ~ din umeri A ridica din umeri în semn de neștiință, nedumerire, nepăsare etc. 297 vi (Îe) A ~ din gură A vorbi mult. 298 vr (Pop; cu determinările „în leagăn”, „în scrânciob”) A se legăna. 299 vt (Îe) A ~ pe gât sau peste cap, pe spate A bea lacom, dintr-o dată, în cantități mari (băuturi alcoolice). 300 vt A aplica cuiva cu putere lovituri cu mâna, piciorul etc. sau cu orice alt fel de obiect Si: a bate, a izbi, a lovi, a trage. 301 vt (Îlv) A ~ brânci A îmbrânci. 302 vi (Îlv) A ~ în (sau din) palme A aplauda. 303-304 vti (D. două sau mai multe persoane; îe) A-și ~ coate sau cu cotul A (se) lovi cu cotul pentru a-și atrage atenția asupra unui lucru sau a unei persoane. 305 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) peste nas A pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. 306 vi (Îe) A-i ~ cu piciorul (cuiva sau la ceva) A respinge pe cineva sau ceva. 307 vi (Îae) A scăpa o ocazie favorabilă. 308 vt (Fam; îe) A ~ lovitura (sau, rar, lovituri) A reuși într-o acțiune, obținând un succes (important și neașteptat). 309 vi (Urmat de nume de instrumente introduse prin prepozițiile „cu”, rar, „din”, care indică acțiunea) A executa ceva lovind repetat, ritmic, cu ceva sau frecând cu ceva. 310 vi (Îlv) A ~ la piatră (sau pe amnar) A ascuți. 311 vi (Îe) A ~ din vâsle A vâsli. 312 vi A veni în contact. 313 vi A se lovi (atinge) de... 314 vt A freca (izbind). 315-316 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se deplasa dintr-un loc în altul Si: a merge. 317-318 vir (Urmat de determinări care indică direcția, locul sau modul) A se pune în mișcare, părăsind ceva sau pe cineva, pentru a ajunge undeva Si: a se duce, a merge, a pleca, a porni. 319-320 vir (Îlv) A (se) ~ de-a rostogolul (sau de-a rostogoala) A (se) rostogoli. 321-322 vir (Îe) A (se) ~ la fund (sau a ~ în fund) A (se) scufunda. 323 vr (Fig; îae) A dispărea din societate Si: a se ascunde, a se retrage. 324 vt (Înv; îe) A ~ (cuiva) goană A goni pe cineva. 325 (Înv; îae) A prigoni. 326 vr (Îe) A se ~ în lături (de la...) A căuta să scape (de ceva nedorit). 327 vi (Pop; îe) A ~ de-a dreptul A merge direct la țintă. 328 vi (Pop; îe) A ~ pe ici, pe colo (sau încolo, încoace, ori pe dincolo sau la deal, la vale) A căuta (febril) o rezolvare. 329 vi (Pop; îae) A încerca mai multe alternative. 330-331 vit (Reg; îe) A nu ști încotro să dea (sau s-o deie) A nu ști ce să mai facă. 332 vi (Reg; îe) În ce ape se dă În ce ape se scaldă. 333 vt (Îe) A o ~ pe... A o schimba. 334 vt (Fam; îe) A ~ o raită A trece în grabă, (într-o recunoaștere sau verificare), pe undeva. 335 vt (Fam: îe) A ~ o fugă A se deplasa, într-o vizită scurtă, într-un anumit loc. 336 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A se apropia de cineva. 337 (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A fi mereu în preajma cuiva. 338 vr (Îvp; cu determinări introduse prin „pe lângă”) A căuta compania cuiva (pentru a-i câștiga încrederea, bunăvoința, dragostea etc.). 339 vr (Fam; îe) A se ~ (la cineva) A face avansuri cuiva Si: a flirta. 340 vr (Urmat de determinări „pe gheață”, „pe derdeluș”) A se deplasa prin alunecare. 341 vr (Urmat de determinări „cu sania”, „cu patinele” etc.) A se deplasa cu sania, cu patinele etc. pe gheață. 342 vi (Înv; d. ape curgătoare; cu determinări introduse prin prepoziția „în”) A se vărsa. 343 vi (Îvr; d. ape curgătoare) A curge. 344 vr (Pop; de obicei urmat de determinări introduse prin prepoziția „la”) A se năpusti asupra cuiva. 345 vr (Pfm; îe) A se ~ în vânt (ca) să... sau după ceva ori cineva A se strădui să rezolve ceva. 346 vr (Îae) A aprecia. 347 vr (Îae) A-i plăcea foarte mult ceva sau cineva. 348 vt (Îvp) A arunca. 349 vi (Îe) A ~ cu banul A alege la întâmplare dintre două posibilități. 350 vi (Îe) A ~ cu zarul A se lăsa în voia sorții. 351 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) dracului (ori la draci, la dracul, la toți dracii, în plata Domnului) A nu se mai ocupa de cineva sau de ceva Si: a se detașa, a se dezinteresa. 352 vt (Fam; îae; șîe) a ~ pe cineva la mama dracului) A înjura. 353 vi (Pop; d. oameni; cu determinări introduse prin prepozițiile „cu” sau „din”) A trage cu o armă de foc. 354 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prepozițiile „pe”, „pe la”) A se opri (în treacăt) undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial) Si: a trece, a vizita. 355 vi (De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A întâlni în drum pe cineva sau ceva. 356 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) de urmă A găsi pe cineva căutat. 357 vi De obicei urmat de determinări introduse prin prepozițiile „de” sau „peste”) A descoperi ceva căutând sau din întâmplare Si: a ajunge la..., a găsi. 358 vi (Pex) A ajunge într-o anumită situație. 359 vi (Îe) A ~ de fund A ajunge până la fund. 360 vi (Fam; fig; îae) A ajunge la capăt. 361 vi (Fam; fig; îe) A ~ de dracu A o păți. 362 vi (Îe) A ~ de necaz, rușine, etc. A păți o rușine, un necaz etc. 363 vi (Îe) A ~ de bine A ajunge într-o situație bună. 364 vi (D. lichide; urmat de determinările „prin afară”, „pe din afară”) A ieși din vas din cauza cantității prea mari. 365 vi (D. lichide în fierbere; îe) A ~ în foc A se umfla și a curge afară din vas. 366 vi (Îrg; îe) A ~ de cineva sau ceva că... A observa despre cineva sau ceva că... Si: a constata. 367 vi A nimeri în... 368 vi A cădea în... 369 vi (Pop; îe) A ~ peste cineva (cu mașina, cu caii, cu droșca etc.) A lovi sau a răsturna din mers pe cineva, accidentându-l (grav sau mortal). 370 vi (Îvp) A intra în ceva. 371-372 vir (Îe) A-i ~ cuiva în (sau prin) gând (ori prin minte, în sau prin cap, rar, prin cuget) sau a-și ~ cu gândul ori cu mintea A-i veni în minte o idee, un gând neașteptat Si: a se gândi. 373 vi (D. o nenorocire, un necaz etc.) A veni pe neașteptate asupra cuiva. 374 vi (Urmat de determinări locale) A merge. 375 vi (Urmat de determinări locale) A veni. 376-377 vir (Îlv) A (se) ~ îndărăt sau înapoi A (se) retrage. 378-379 vir (Îal) A (se) codi. 380-381 vir (Fig; îal) A (se) sustrage de la ceva. 382-383 vtr (Îlv) A (se) ~ jos A (se) coborî. 384 vr A se lăsa în voia cuiva. 385 vr A nu opune rezistență Si: a ceda. 386 vr (Îe) A se ~ bătut A se lăsa convins. 387 vr (Îae) A ceda. 388 vi (Îlv) A ~ cu mătura A mătura. 389 vt (Trs) A prinde de veste. 390 vt (Trs) A observa. 391 vi (D. păr) A ajunge în...^[1] corectat(ă)

NĂRUI vb. (Mold.) 1. A (se) dărîma, a (se) prăvăli. S-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșească au perit. URECHE. Munții cei nalți și malurile ceale înalte, când să năruiesc ..., durăt fac mare. M. COSTIN. 2. A se prăbuși, a cădea inert. Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său. URECHE. Etimologie necunoscută. Vezi și năruit, năruitură.

ÎMPUNGE, împung, vb. III. 1. Tranz. (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul) A înfige (în ceva) un obiect cu vîrf ascuțit. V. străpunge. Tu vezi cum plouă, cu picurii mici, în gîrlă? Parcă ar împunge luciul apei cu ace puse unul lîngă altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Șăzi binișor, nebunule, că, zău, te-mpung cu acu. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Fig. Coșuri de fabrici... împung cerul cu fumul lor negru. STANCU, U.R.S.S. 159. Cînd au apărut pe creasta dealului călăreții tătari, împungînd cerul cu sulițele, nimene n-ar fi putut bănui că în vale ar sta creștini, tupilați în ascunzișuri. SADOVEANU, F. J. 285. ◊ (Instrumentui devine complement direct) Pe sub norii vineți, razele împungeau săgeți sfioase, care risipeau negurile departe, în vale deasupra apelor. C. PETRESCU, S. 169. (Instrumentul devine subiect) Acul împunge pînza. ◊ (Poetic) Împung țărîna colți mărunți de viață Ce-au început puzderii să răsară. D. BOTEZ, F. S. 84. ♦ A îmboldi, a stimula cu ajutorul unui obiect ascuțit. Un băiețandru împungea din cînd în cînd boii pe lîngă coadă cu capătul bățului. DUMITRIU, B. F. 98. Și-i puseră pe fugă, împungîndu-i din urmă cu vîrful bețelor. PAS, Z. IV 98. ♦ Refl. A-și înfige (mai ales fără voie) un obiect ascuțit într-o parte a corpului; a se înțepa. S-a împuns la deget. ♦ Intranz. A împinge, a da (în ceva). Pisicuța, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd și împungea cu botul în desagi. HOGAȘ, M. N. 154. 2. Tranz. (Despre animale cu coarne) A lovi cu coarnele. Să te ajungă Cîte rele pierzătoare, Să te bată ploi și soare, Să te-mpungă Vaci și boi. COȘBUC, P. I 204. ◊ Absol. Numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele. RETEGANUL, P. II 77. Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine. NEGRUZZI, S. II 290. 3. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. Pe drum, băiatul a cercat în cîteva rînduri să împungă pe tovarășul lui, doar l-o face să răsufle ceva. Dar plotonierul tăcea, cu mustățile pleoștite. SADOVEANU, M. C. 38. Ori nu știi ce secret am eu, care mă roade de mult, ori știi și mă împungi fără milă. id. P. M. 61. Moșneagul s-au cam simțit împuns de vorbele babei. SBIERA, P. 274. Cu astă vorbă îl împunse. PANN, P. V. I 8. 4. Intranz. (Mold., în expr.) A o împunge la (sau de) fugă = a o lua la fugă, a o șterge, a o tuli. Calul spăimîntat al urmăritului o împungea la fugă nebună, tîrîndu-și stăpînul căzut și aninat numai în scară. SADOVEANU, O. I 156. Cînele se simți foarte fericit s-o poată împunge de fugă și să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpînului său. HOGAȘ, M. N. 187. Își luă șlicul și o împunse de fugă pe ușă. NEGRUZZI, S. I 13. – Forme gramaticale: perf. s. împunsei, part. împuns.

RAHTIVAN, rahtivani, s. m. (Turcism învechit) Slujbaș însărcinat cu ținerea rafturilor la caii domnești. După aceștia veneau comișii, rahtivanii și postelnicii călări. FILIMON, la CADE.

SIREAP adj. (Mold.) 1. (Despre animale) Neîmblînzit, fioros; (despre cai) aprig, iute. Ne leapedzi pre noi, oile tale ceale slabe, pre mijloc de lupi sireapi și cumpliți. VARLAAM. Iară ighemonul . . . slobodzi lei sireapi asupra ei. DVS, 6^r. Pizma îndelungată calului siriap si nedomolit să asamănă. CI, 169; cf. DOSOFTEI, VS; CD 1698, 15^v; CANTEMIR, HR.; CD 1770, 18^r. ◊ Fig. Așa să cade a îmblîndzi tinerețele cele svirepe. II 1764, 8^r. ◊ (Adverbial) I să spărie calul și-l zmîci și purceasă sireap fugind grozav. DOSOFTEI, VS. 2. (Despre oameni și însușiri ale lor) Crud, barbar, rău, violent. Pănî ... să va mai domoli firea bărbatului cea sireapî și vrăjmașe. PRAV. Știind neînduplecată și sireapă tirănia lui lustinian, au socotit că . . . să va întoarce înapoi. CANTEMIR, HR.: cf. DOSOFTEI, VS. ◊ (Adverbial) Căutînd sireap cu căutătură sălbatecă. DOSOFTEI, VS. Variante: sirep (CD 1770, 18^r), svirep (II 1764, 8^r). Etimologie: sl. svrĕpŭ. Vezi și sirepie. Cf. b u i a c (3), p o r a v.

MORSĂ¹ s. f. Mamifer marin carnivor din regiunile polare, cu trupul lung de 4-6 metri, gros și greoi, cu ochi mici, cu membre scurte în formă de lopeți, cu coadă mică și cu caninii superiori foarte dezvoltați și puternici; regional cal-de-mare, vacă-de-mare, vițel-de-mare (Odobaenus rosmarus). Cf. CADE, LTR², DER. – Pl : morse. – Din fr. morse.

NĂRUI vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) dărîma, a (se) surpa, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli; spec. (despre construcții) a (se) ruina. I-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei înținați asupra lor, multă oaste leșească au perit. ureche, let. i, 138/30. Munții cei înalți, și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc... durăt fac mai mare. m. costin, ap. gcr i, 199/29. Marea surpă și mănîncă neîncetat țermurii uscatului, aceea ce năruiește de o parte, mută la alta ori grămădește în adîncimile sale. ar (1830), 8¹/31. Au văzut năruindu-să piatra sub care era peștera lui. drăghici, r. 112/1. Din mîncătura apei, o parte din acel mal, acu cîțiva ani, s-a năruit. odobescu, s. ii, 178. Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. eminescu, o. i, 148. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. caragiale, o. iii, 100. S-a năruit cu blestem altarul fumegînd. cerna, p. 18, cf. 51. A clătit stîlpii din loc și-a năruit bolta. delavrancea, o. ii, 160, cf. 17. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. hogaș, m. n. 223. Să pui să taie colțul ist de deal, că se năruie peste mine. id. dr. i, 133. Parcă ar fi vrut să năruie pereții, să intre în casă. ardeleanu, u. d. 158, cf. 216. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. sadoveanu, o. ii, 72. [Casele] s-au năruit treptat, iar cenușa li s-a împrăștiat în vînt. bogza, c. o. 241. În lupta cu elementele naturii, vasul și oamenii primesc lovituri grele. Un catarg se năruie. v. rom. ianuarie 1954, 219. Baricada se năruia destul de repede. ib. august, 1955, 46. Într-o bojdeucă pe jumătate năruită de obuz, Toader Făclie cînta. camilar, n. i, 376. Venea un omăt, un vînt ori altă apăsare, și acoperișurile se năruiau în capul oamenilor. galan, z. r. 90. Obuzul căzuse chiar în perete, năruindu-l. t. popovici, se. 148. [Dunăre] de ce curgi așa tulbure?... Ori malurile ți se năruie. șez. iv, 11, cf. chest. ii 13/22, 72, 156, 173, 201, 212, 213, 256, alr i 395/125, 360, 388, 412, 538, alr ii/i h 274. ◊ Fig. Bălcescu se gîndi că într-adevăr odată dezlănțuită revoluția... va nărui stăpînirea lui Bibescu. camil petrescu, o. ii, 14. Plecarea lui Vlad li năruia visurile clădite pînă acum. v. rom. iulie 1954, 55, cf. martie 1954, 142. Năvăliți să deschidem drumuri largi, de belșug, Să năruim trîndăveli și tăgadă. deșliu, g. 28. Setea mă năruie, Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cișmea. labiș, p. 37. 2. Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; a cădea inert. Ludovic Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său și acolo s-au nădușit. ureche, let, i, 155/37. I-a venit preotului să se năruiască lîngă patul cu pînze albe și, smulgîndu-și părul, să-și ceară iertare. galaction, o. 202. Vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. călinescu, e. o. i, 109. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. pas, l. i, 257. Cineva urcă dintr-un salt treptele de afară..., se izbi de ușă (se nărui, mai curînd, pe ușă) și râmase locului. GALAN, B. II, 10, cf. ȘEZ. III, 82. 3. Refl. (Rar) A se năpusti (2), a năvăli (1, 2), a tăbărî. Așa fără de veste se năruia pe țară Atotsfărămătoare urgia cea tatară. i. negruzzi, s. ii, 116. Crîncenă, vijelia se năruia asupra noastră. stancu, r. a. i, 82. – prez. ind.: nărui și năruiesc; pers. 3 și: (regional) năroaie. chest. ii 13/10. – Etimologia necunoscută.

COAMĂ (pl. -me) sf. 1 Părul stufos și lung de pe grumazul calului sau al leului (🖼 1324): pr. ext. părul omului: pletele lui negre îi cădeau pe umeri întocmai ca o ~ de leu (GN.) ¶ 2 Ⓕ Frunzișul din vîrful copacilor: pete de aur se aprind pe coamele codrilor (VLAH.) ¶ 3 💒 Lațul, lemnul orizontal din vîrful acoperișului unei case, de care sînt prinși căpriorii; dunga orizontală pe care o formează unghiul acoperișului înclinat al unei case ¶ 4 Muche, partea superioară a unui zid de împrejmuit (🖼 1325): se urcă... pe coama zidului și sări în grădină (ISP.) ¶ 5 🌐 Culme prelungită de munte sau de deal: cățărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munți, ajunse la o peșteră (ISP.) [lat. coma].

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

MUSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt și înțepat^[1], dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau a interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau a se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa Ecuatorială, care transmite boala somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaczensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 49 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 48 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca. modificată

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

STRIVI, strivesc, vb. IV. Tranz. 1. A turti, a fărîma (prin apăsare sau printr-o lovitură puternică). Cerul... era mohorît și nepăsător și se cobora foarte jos, parcă s-ar fi pus să strivească pămîntul. REBREANU, N. 68. Deschidea cutia, și luînd cîte o bomboană, o ridica în sus, se făcea c-o dă și o scăpa jos, unde o strivea imediat cu piciorul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Cînd se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise... ISPIRESCU, L. 44. ♦ Fig. A nimici, a distruge. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. Alexandru Lăpușneanu va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. NEGRUZZI, S. I 275. 2. (Folosit mai ales la participiu) A îngrămădi, a înghesui puternic; a înăbuși; a copleși. Înădușiți, striviți de puterea noastră covîrșitoare, dușmanii căzură pînă la unul. La TDRG. La pod se-nghesuiesc să treacă deodată cai, oameni și tunuri. Se face o larmă ș-un învălmășag, de nu mai știu încotro să se miște. Toți poruncesc și nimeni n-asculiă. Unii mor striviți de-mbulzeală, alții s-azvîrle în mocirlă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 120. ◊ Refl. reciproc. Oamenii se striveau... să se uite peste umerii celor din față. DUMITRIU, N. 63. Nuntașii... au început să încure, printre norodul ce se strivea cuprins de spaimă, caii nerăbdători. GALACTION, O. I 73.