ROTOCOL¹, rotocoale, s. n. 1. Imagine, contur, figură sau corp în formă de disc, de cerc sau de inel. În casă era întunerec. Numai focul din vatră răspîndea un rotocol de lumină roșcată. REBREANU, R. I 204. Rotocolul de lămîie ce plutește în fiece pahar i-adoarme prin rotirea sa leneșă și fermecată. DELAVRANCEA, S. 140. Fine arabescuri în octogone, rotocoale și romboide. ODOBESCU, S. II 188. ◊ Loc. adj. și adv. În rotocol = în spirală. Berbecele... are coarnele... învîrtite în rotocol ca un melc. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. ♦ Suprafață rotundă. Pămîntul a pierit de sub copite... cum piere gheața în rotocolul copcii. GALACTION, O. I 74. (În forma rotogol) Ți-am scos plugul din ogor Și-am arat un rotogol. HODOȘ, P. P. 202. ◊ (Adverbial) În cerc Sub cer [vulturii] se rotesc rotocol. BENIUC, V. 113. 2. Mișcare sau trăsătură descriind unul sau mai multe cercuri; rotire. Și-a pus iscălitura complicată cu fel de fel de rotocoale și de puncte. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ◊ Expr. A da rotocoale cuiva (sau la ceva) = a înconjura pe cineva (sau ceva) de mai multe ori, a-i da tîrcoale. Vodă... la cal mi se uita, Rotocoale îi dădea. La TDRG. A da rotocol = a se roti, a se mișca în cerc. – Variantă: rotogol (COȘBUC, AE. 16, HODOȘ, P. P. 202), rotogoale (DUMITRIU, N. 227, G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 166) și rotogoluri (CAMILAR, N. I 241), s. n.