POTICNI, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. A se lovi în mers cu piciorul de ceva, a călca rău, a se împiedica (și a cădea). Calul i se poticni și-l prăvăli. SADOVEANU, O. VII 32. Calul își pierdu echilibrul, se poticni și îngenunche, împins de iuțeala curentului. BOLINTINEANU, O. 427. Cerbii se poticnesc și cad la pămînt cînd ajung la fundul țarcului. ODOBESCU, S. III 111. Tot calul se poticnește (= oricine poate greși). (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în» și arătînd obstacolul din cale) S-a poticnit într-o palmă de răzor și nu s-a mai ridicat de-acolo. POPA, V. 68. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Fig.) Oamenii nehotărîți, care umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133. ◊ Intranz. Odată [calul] poticni și se rostogoli jos cu călăreț cu tot. GÎRLEANU, L. 34. (Fig.) Uraganul mahmur poticnește Spre castelul de stînci ce-și deschide uriașa lui poartă. EMINESCU, O. IV 198. ♦ A cădea. Lunecînd în mîzga de sînge, s-a poticnit și batalionul nostru la pămînt. SADOVEANU la TDRG. 2. Refl. Fig. A întîmpina o dificultate în cursul unei acțiuni; a da greș, a greși. Manuscriptul... se poticnește foarte des în alegerea cuvintelor romîneștî. ODOBESCU, S. II 491. 3. Tranz. (Rar) A face pe cineva să se împiedice din mers, fig. într-o acțiune. O dată te-am poticnit, Nici atunci nu te-am trîntit. ȘEZ. IV 220. Vremea c-a sosit Și te-a poticnit. TEODORESCU, P. P. 447.