PARALEU, paralei, s. m. (Adesea ca apoziție a lui «leu», mai rar a lui «zmeu») Leu strașnic, namilă de leu. Alaltăieri, cînd alergai ca un paraleu în butca ta... nu m-ai stropit de glod de sus pînă jos? HOGAȘ, H. 32. Numai iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ieie fata pe seamă. CREANGĂ, P. 269. Măi Florine, dragul meu, Parcă ești un paraleu. ALECSANDRI, T. 898. ◊ Expr. A se face (sau a face pe cineva) leu-paraleu = a (se) înfuria. Zmeul e năbădăios și se face leu-paraleu. ISPIRESCU, la CADE. Cine, din miel cu blîndețe, te-a făcut leu-paraleu? ALECSANDRI, la CADE. ♦ Fig. Ființă puternică, vitează. Era numai o fetișcană, dar. inimoasă cît zece paralei de voinici. DELAVRANCEA, S. 228. S-adun finii și cumetrii și-apoi povestesc de-a dragul... Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei și paralei. COȘBUC, P. II 135. Al cui e ăst cal?... – Ăst leu-paraleu, Este darul tău. TEODORESCU, P. P. 45. ◊ (Adjectival) Toți feții săi Ăi mai paralei. MARIAN, la TDRG.