PARAGRAMĂ s.f. Greșeală de ortografie care constă în folosirea unei litere în locul alteia. ♦ Figură de stil constînd în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. [< fr. paragramme, gr. paragramma].

chel (-ială), adj. – Pleșuv, fără păr. Tc. kel (Șeineanu, II, 104; Lokotsch 1152). Cuvînt cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscilează între cheli și chei. Der. cheli, vb. (a pierde părul); chelie, s. f. (calviție; pleșuvie; înv., favus); cheleș (mr. chileș, megl. cheleș), adj. (chel), din tc. keleș; chelbaș, adj. (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc. kel și baș „cap” (Șeineanu, II, 105; Lokotsch 1025); chelboși, vb. (a-și pierde părul); chelboșie, s. f. (calviție). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe chelbe, s. f. (înv., favus; calviție), care totuși a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *calvia cu l propagat *clalvia (Tiktin; Pușcariu, Dacor., IV, 720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb. kjëlp „puroi” (Philippide, Viața rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitate a cuvintelor menționate aici, ca și circumstanța că chelbe circulă în aceleași regiuni ale vechiului regat al Romîniei, cu excepția Trans., reiese evident că este vorba de același cuvînt tc. (opinie împărtășită de Șeineanu, II, 105 și Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formație regresivă: chelboșie a dat chelbos, adj. (chel), și acesta a dus la chelbe (chelie), ca scîrboșie, față de scîrbos și scîrbă.

dulamă (dulame), s. f. – 1. Haină veche purtată de boieri și apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haină lungă de postav alb. – Mr. dulumă, megl. dulmă. Tc. dolama (Șeineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmány, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dormán.

PARAGRAMĂ s. f. 1. greșeală de ortografie prin folosirea unei litere în locul alteia. ◊ joc de cuvinte. 2. figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. (< fr. paragramme, engl. paragram, gr. paragramma)

ULTIMATUM s. n. cerere categorică, care nu admite discuții și obiecții, de a îndeplini o condiție pusă sub amenințarea folosirii forței sau altor represiuni. ◊ hotărâre irevocabilă, ultim cuvânt. (< fr. ultimatum, germ. Ultimatum)

tîrî (tîrăsc, tîrît), vb. – 1. A tîrîi pe pămînt, a trage după sine. – 2. A înșfăca, a înhăța. – Var. tîrîi, tîri, întîri. Sl. trĕti, trą „a freca” (Cihac, II, 411; Tiktin), cf. sb. trti, ceh. triti. Pentru semantism, trebuie să se pornească de la ideea de „a freca pămîntul”; pentru fonetism, cf. pîrî. – Der. tîrîie-brîu, s. m. (zdrențăros, golan); tîrîș (Mold., tîrîiș), adv. (pe jos); tîrîș, s. n. (buștean sau sarcină de lemne transportată prin tîrîre); tîrî(i)tor,adj. (care se tîrăște); tîrîtoare, s. f. (reptilă, unealtă de pescuit pentru a se scufunda); tîrîtură, s. f. (tîrîre, acțiunea de a tîrî; femeie stricată); tîrlan, s. m. (buștean, lemn), cuvînt rar, apare la Sandu-Aldea; tîrlie, s. f. (derdeluș), ultimele cuvinte, cu l expresiv, sînt proprii Munt.

textură, fenomen sintactic [v. sintaxă (2)] ce necesită o percepre globală, plasată fiind în zona de audibilitate a aglomerării obiectelor* sonore. Distribuirea pe orizontală și pe verticală a obiectelor într-un spațiu-timp dens impune în conștiința auditivă imaginea sonoră a unui tot în care detaliul își pierde semnificațiile. Fenomenul provine din neoserialism (v. serială, muzică) unde concepția polifonică* multiserială și organizarea serială integrală au dus la pierderea funcției detaliului care a devenit de prisos. Astfel, chiar principalul mijloc al lucidității seriale își neagă propria existență lăsând loc așa-ziselor fenomene de „masă” care presupune volum, suprafață și impresie de ansamblu. Încă din anul 1955, Y. Xenakis propune un nou mod de organizare a obiectului sonor care să fie corespunzător fenomenului sintactic din zona aglomerării. Denumirea de t., atribuită respectivului fenomen, provine din asocierea cu imaginea densă a scriiturii. Apariția t. în muzică este strâns legată de introducerea noțiunilor matematice care facilitează drumul spre o construcție obiectivă a acestui fenomen sintactic. Astfel Xenakis recurge la calculul probabilistic, cel mai adecvat unor asemenea fenomene, urmărind realizarea percepției medii din partea receptorului. Ia naștere astfel muzica stochastică* ce presupune determinismul statistic, probabilitățile inegale în succesiune (lanțurile Markov), calculul cu ordinatorul etc. Unii teoreticieni consideră t. un caz limită al polif. multiseriale. Alții tind să asimileze t. categoriei sintactice numită eterofonie* apreciind-o, tot așa, ca fiind la granițele acestui fenomen. Desigur, teoriile rămân deschise. Cert este că t. s-a impus ca tip de scriitură dominând curentele avangardiste din ultimii 20 de ani. Ca o reacție împotriva aglomerării, a apărut muzica plasată în zona rarefierii (unele muzici de tip minimal) care impune tot o percepție specială din partea receptorului. Disputa dintre cele două zone extreme de audibilitate continuă, dacă ne gândim că și muzica aleatorică* a folosit și folosește t. nespunându-și încă ultimul cuvânt.

Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filozof, sociolog și economist, n. în București, reprezentant de seamă al grupării „Tânăra generație” și al „Asociației studenților creștini din România”. A fost preocupat de elaborarea unui model ontologic al românului și foarte activ în implicarea ortodoxismului în definirea spiritualității românești. Persecutat de regimul comunist, a murit în închisoarea de la Aiud. A scris Logos și eros în metafizica creștină, Creștinismul în lumea modernă, opera sa principală fiind Dimensiunea românească a existenței ș.a. Postum a apărut Ultimul cuvânt (1992).

ACTA EST FABULA (lat.) piesa a fost jucată! – Formulă care anunța sfârșitul unei reprezentații în teatrul antic. Ultimele cuvinte ale lui August: „Plaudite, acta este fabula!” („Aplaudați, piesa s-a terminat”) și ale lui Rabelais: „Tirez le rideau, la farce este jouée!” („Trageți cortina, comedia s-a sfârșit!”). V. È finita la commedia.

impronunțabil, -ă adj. Care nu poate fi pronunțat, spus ◊ „[...] replica «Ce ești, nu o târfă?» se oprea totdeauna înainte de ultimul cuvânt impronunțabil.” R.lit. 31 I 85 p. 17 (după fr. imprononçable; DN3)

punct-cheie s. n. Element foarte important ◊ „Observatorii politici din Roma consideră că ele nu afectează punctele-cheie ale Concordatului.” I.B. 15 XI 69 p. 6. ◊ „Dar punctul-cheie al numărului îl constituie spovedania dramatică a lui Panait Istrati din «Ultimele cuvinte» scrisă la 1 ian. 1921.” R.lit. 4 III 71 p. 12. ◊ „Inginerul ajunsese cu istorisirea în punctul-cheie al întâmplării.” Sc. 6 VI 75 p. 4; v. și L. 3 XII 70 p. 26 (din punct + cheie; cf. fr. point clé; DMC 1970)

MEHR LICHT! (germ.) mai multă lumină! – Ultimele cuvinte ale lui Goethe. Sunt interpretate ca expresie a năzuinței omului spre cunoaștere.

QUALIS ARTIFEX PEREO! (lat.) ce artist piere cu mine! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Acestea ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Nero, care se socotea un mare poet, actor și cântăreț. Expresia are astăzi sens ironic.

THE REST IS SILENCE (engl.) restul este tăcere – Shakespeare, „Hamlet”, act V, scena 2. Ultimele cuvinte ale prințului Danemarcii, înainte de a muri.

ULTIMATUM, ultimatumuri, s. n. Hotărâre irevocabilă, ultim cuvânt. ♦ (Jur.) Comunicare cuprinzând condițiile irevocabile pe care o putere, un stat, un împuternicit le pune altuia, în vederea rezolvării unei situații litigioase de care depind relațiile lor. [Var.: (înv.) ultimat s. n.] – Din fr. ultimatum, germ. Ultimatum.

ACOPERI, acopăr, vb. IV., I. Tranz. (Uneori în opoziție cu descoperi, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau, mai rar, «de») 1. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care să le învelească sau să le ascundă în întregime. S-a prins în palme capul... acoperindu-și fața. SAHIA, N. 72. Ea-și acoperă cu mîna fața roșă de sfială. EMINESCU, O. I 82. ◊ Fig. Somn.,. acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, N. 44. Dac-am văst (=văzut) că nu mai vii... Urîtul mi-l așternui, Cu dragul m-acoperii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Urmat de determinări ca: «glorie», «lauri», «rușine», «ridicol», introduse prin prep. «de») A se acoperi de glorie. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) A fi așezat, a sta peste cineva sau ceva învelindu-l, protejîndu-l sau ascunzîndu-l. Florile dalbe... Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. Cu mișcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau. SADOVEANU, N. F. 80, [Buza] cea de deasupra se resfrîngea în sus peste scăfîrlia capului, iar cea dedesubt atîrna în jos de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 240. Deodat-aud foșnirea unei rochii... Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. ♦ Refl. A căpăta (sau a-și forma) la suprafață un strat învelitor. Cerul s-a acoperit cu nori. ◊ Marea frămîntată s-acopere de spume. ALECSANDRI, P. A. 70. 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă în abur. SADOVEANU, N. F. 90. 8. (Cu privire la clădiri) A pune acoperișul. A acoperit casa cu tinichea. ◊ Trenul intră între căsuțe acoperite cu carton gudronat, paie și șindrile. DUMITRIU, B. F. 88. Un bordei acoperit cu paie. ODOBESCU, S. III 18. II. Fig. 1. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea unei armate. 2. Tranz. A ascunde, a tăinui, a nu da pe față. Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată șiretenia. ISPIRESCU, L. 111. 3. Tranz. (Cu privire la un sunet, la un zgomot) A depăși în intensitate; a face să nu se audă, a înăbuși. Eleonora vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, B. F. 44. Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului. BART, E. 286. 4. Refl. A se suprapune exact, a coincide, a corespunde perfect. Definiția propusă se acoperă perfect cu sensul cuvîntului. ◊ Tranz. (Complementul arată o necesitate materială, o datorie, o cheltuială, un deficit) A acoperi nevoile de consum ale unei colectivități. ◊ Se îndoia că sînt acolo atîția gologani cîți să acopere datoria țăranului. PAS, L. I 142. Stamati reuși să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile. BART, E. 256. ◊ T r an z. (Franțuzism) A străbate o distanță. Alergătorul a acoperit distanța de 1500 de metri într-un timp record. ◊ Expr. (Sport) A acoperi terenul = a fi prezent acolo unde este nevoie. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. acoperă și (nerecomandabil) acopere, pers. 3 pl. acoperă și (nerecomandabil) acopăr; conj. pers. 3 sg. și pl. acopere.

IMPRESIE, impresii, s. f. Efect (trecător) produs și întipărit în conștiința omului de lucruri, întîmplări sau fenomene înconjurătoare; gînduri, imagini, stări sufletești rămase în amintire. Era o impresie tulbure care mă neliniștea. CAMIL PETRESCU, U. N. 193. ◊ (În construcție cu verbele «a primi», «a căpăta», «a da», «a pricinui», «a face», «a lăsa») Întinderea goală și liniștea naturii îi dau d-lui Sadoveanu impresia melancolică a trecutului. IBRĂILEANU, S. 25. Cartea lui îți lasă o impresie de sănătate și reîntinerire intelectuală. VLAHUȚĂ, O. A. 228. Nu ți-oi vorbi de dulcea impresie ce-ți pricinuiește viderea patriei după o lungă despărțire. ALECSANDRI, O. P. 26. Scrie-mi, mă rog, ce impresie a făcut pe la turci broșura mea, precum și în țară. BĂLCESCU, la GHICA, A. 535. ◊ Expr. (Despre o persoană, un lucru, un fapt) A da (sau a face, a lăsa) impresia că... = a determina (de obicei neintenționat) pe cineva să-și formeze o părere (justă sau falsă) despre cineva sau ceva. Un cîmp de luptă modernă face impresia că e deșert. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. Oricînd te-ai fi uitat la el, îți făcea impresia că doarme; un singur lucru însă nu dormea în el niciodată: ochii. HOGAȘ, DR. II 120. A, dar noi sîntem în clasă. E un examen adevărat. Domnul singur dă impresia că e pe scenă. VLAHUȚĂ, O. A. 439. (A fi) sub impresia... = (a fi) stăpînit de imaginile sau de amintirile unei întîmplări, a retrăi sau a simți mereu emoțiile trecute. Tribunalul, sub impresia ultimelor cuvinte ale apărării, admite circumstanțe atenuante. CARAGIALE, O. II 42. A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atenția, a face efect. Purtarea acestui tînăr face impresie. ♦ Senzație, părere. Avea senzații nedeslușite și impresia unei căderi. BART, E. 380. ◊ Expr. A avea impresia că... = a i se părea că..., a bănui, a presupune, a crede. Din cînd în cînd aveam impresia că trec paseri străine prin cerul negru, spre singurătățile de la pol. SADOVEANU, N. F. 25. Cînd mă uit la dumneata, am impresia că ești un adevărat lup-de-mare. SEBASTIAN, T. 91. Aveam impresia că tata abia acum se-ntoarce din război. SAHIA, N. 59. ♦ (Mai ales la pl.) Punct de vedere, părere, apreciere (fugitivă) asupra fenomenelor și întîmplărilor înconjurătoare. După fiecare călătorie am comunicat impresiile mele publicului în cadrul unor conferințe. STANCU, U.R.S.S. 5. Vroiam să schimb cîteva impresii cu prietinul meu. SADOVEANU, N. F. 147. Întorcîndu-se spre casă, tînărul Iuga ceru impresiile lui Herdelea. REBREANU, R. II 13. Peste putință să-mi scriu impresiile... trebuie să ți le spun prin viu grai. CARAGIALE, O. VII 71. – Variantă: (învechit) impresiune (pronunțat -si-u-) (NEGRUZZI, S. I 95) s. f.

paragramă (gr. paragramma „pronunțare denaturată a cuvântului”), figură care constă în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț în dialog, în așa fel încât interlocutorul le înțelege greșit, realizând totuși perceperea unei comunicări plauzibile (A): „Quodam dicente: eamus de ambulatum, alter respondit: quid opus est de? Cui ille, immo vero, inquit, opus est te?” ( → H.-G., p. 256) • Ca fenomen pur fonetic, p. înseamnă: a) „greșeală de copist” (Quicherat et Daveluy) și b) „greșeală de ortografie constând în întrebuințarea unei litere pentru alta.” (Larousse)

sfârși [At: PSALT. HUR. 64^v/12 / V: (îrg) fârși, (înv) svâși, (îvr) svrâși / Pzi: ~șesc / E: vsl съвъръшити, свръшити] 1 vt (C. i. manifestări ale oamenilor, acțiuni, fenomene etc. în curs de desfășurare) A parcurge ultima etapă Si: a isprăvi, a încheia, a termina, (pop) a dovedi, a găti, a istovi, a mântui, (înv) a fini, a săvârși. 2 vt (Reg; îe) A ~ de cheltuială (sau din chelciug) A rămâne fără bani. 3 vt (Spc) A ajunge la ultimul moment al vieții Si: a încheia, a isprăvi, (îrg) a săvârși. 4 vt (Îe) A o ~ cu viața A se sinucide. 5 vt (Înv; îe) A-și ~ suflarea A fi în agonie. 6 vt (Îvp) A înfăptui. 7 vt (Îvr; c. i. hotărâri judecătorești) A executa (13). 8-9 vtr (Îvr; d. plante) A face să ajungă (sau a ajunge) la maturitate. 10 vt (Înv) A primi. 11 vi (D. oameni care discută) A termina de pronunțat ultimele cuvinte (sau sunete). 12 vi (Pex; d. oameni care discută) A trage conluzii la cele spuse până atunci Si: a conchide, (liv) a concluziona. 13 vt (Îvr) A pronunța (1). 14-15 vri (Folosit de obicei la imt) A înceta să mai existe, să mai acționeze etc. Si: a (se) curma. 16-17 vti (Îe) A (o) ~ cu cineva A rupe relațiile cu cineva. 18 vr (D. perioade sau d. unități de timp) A ajunge la ultima secvență, la ultimul stadiu din care este constituit Si: a se împlini, a se termina, a se încheia. 19 vt A duce până la capăt trecând prin perioada (mică) ce a mai rămas Si: a isprăvi, a termina. 20 vt A consuma integral Si: a epuiza, a isprăvi, a termina, (înv) a săvârși, (reg) a găti. 21 vtf (Înv) A distruge (1). 22 vr (Îvr; d. pedepse) A se prescrie. 23 vi (De obicei urmat de determinări la infinitiv, precedate de pp „prin”) A avea drept ultimă consecință sau rezultat final Si: a ajunge să. 24-25 vri A nu mai fi în viață Si: a adormi, a deceda, a dispărea, a duce, a muri¹, a pieri, a se prăpădi, a se stinge, a sucomba, (liv) a repausa, (asr) a răposa, (îvp) a se muta, a se petrece, a pica¹, a plesni, (îrg) a se pristăvi, a se săvârși, a se sparge, (înv) a se prostăvi, (fam) a se curăța, (arg) a o mierli¹. 26 vr (Pgn) A iubi foarte mult. 27 vr (Înv; fig) A pieri. 28 vt (Îvp; c. i. ființe; adesea cu determinări „de zile”) A omorî. 29 vr (Pex; c. i. sentimente de durere, dor) A chinui (5). 30 vr (D. oameni) A avea o senzație de slăbiciune, de leșin. 31 vr A avea o stare de oboseală accentuată, de slăbire a rezistenței generale a organismului Si: a dehobi, a epuiza, a extenua, a frânge, a istovi, a seca², a secătui, a sloi, a stoarce, a storci, a suge, a vlăgui, a zdrobi, a zămorî. 32 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) inima A fi îndurerat. 33 vr (Îae) A se lăsa cuprins de tristețe. 34 vr (Îe) A se ~ (cineva) de la inimă (sau pe picioare) A-i veni cuiva rău Si: a leșina. 35 vr (Rar; îe) A se ~ de ceva (sau de cineva) A depune eforturi pentru ceva sau pentru cineva. 36 vt (D. puterile cuiva) A pierde rezistența Si: a se diminua, a scădea, a descrește. 37 vr (Rar) A se lăsa cuprins de ... 38 vr (D. glas) A-și pierde intensitatea Si: a slăbi, a se stinge. 39-40 vri (D. terenuri, așezări, drumuri etc.) A ajunge la capăt Si: a se termina, a se isprăvi. 41 vt (Înv; fig) A călăuzi¹ (1).

Acta est fabula (lat. „Piesa a fost jucată, s-a sfîrșit”) – În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunțe subiectul, actele și distribuția piesei. Publicul nu-și dădea seama că spectacolul s-a terminat și, păstrindu-și locurile, aștepta ca actorii să-și continue jocul. De aceea se încetățenise în acea vreme obiceiul ca, la sfîrșitul reprezentației, să se anunțe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfîrsit”. Expresia s-a răspîndit repede, trecînd, de pe scena teatrului, pe scena vieții, unde și-a păstrat același sens care indică un final, o încheiere. „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit, pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viața mea s-a încheiat!” „La farce est jouée” (farsa s-a isprăvit) a spus și marele scriitor francez Rabelais în cele din urmă clipe ale vieții. Cuvintul farce apare aici cu sensul său medieval, de reprezentație teatrală comică (La farce de maître Pathelin, de exemplu). Și astăzi, expresia Acta est fabula se întrebuințează spre a anunța un sfîrșit, un deznodămînt (vezi Der Vorhang fällt… și E finita la commedia!). TEA.

vorbitor, -oare adj., subst. I adj. 1 (despre oameni) Care are facultatea de a vorbi, care utilizează limbajul articulat; (înv., reg.) vorovitor. ◊ Subiect vorbitor v. subiect. ◊ Analog. Păpușile ori soldații de plumb sau toate dihăniile și paiațele vorbitoare (ANG.). Δ Ceas vorbitor v. ceas. 2 Care se exprimă cu ușurință, convingător; căruia îi place să vorbească mult; vorbăreț; ext. comunicativ, volubil; (înv., reg.) vorovitor. Ea, de firea ei nu prea vorbitoare și așezată, nu putea să stea la un loc de bucurie (BRĂT.). 3 Care este evident, edificator, elocvent, grăitor. Mărioara îi strîngea mîna cu gingășie, ochii ei erau nespus de vorbitori (AGÂR.). II s.m., s.f. 1 Persoană care discută, care conversează cu cineva; interlocutor. Satisfacția de a fi de aceeași părere cu vorbitorul (CĂL.). 2 Persoană care vorbește un anumit idiom. Limba nu este numai productul activității vorbitorului, ci în mare parte ceva impus din afară (PHIL.). 3 Persoană care își exprimă gîndurile, ideile, sentimentele etc. prin viu grai; persoană care spune, comunică, relatează ceva (cuiva). Ultimele cuvinte ale vorbitorului fură urmate de o lungă tăcere (GHEȚ.). 4 Persoană care are talentul de a vorbi frumos, curgător, convingător în public; persoană care rostește un discurs, o conferință etc.; orator. În fund era un fel de podium, mai ridicat, ca o scenă..., cu tribuna vorbitorului (CA. PETR.). III s.n. Încăpere specială destinată întrevederilor dintre persoane aflate într-un internat, într-o cazarmă, într-o închisoare etc. și vizitatorii acestora. Adineaori directorul a dat ordin să-l aducă la vorbitor în lanțuri (CA. PETR.). • pl. -ori, -oare. /vorbi + -tor, cf. și fr. parloir, it. parlatorio.

Consumatum est! (lat. "Totul s-a sfîrșit!) – Versiunea latină a ultimelor cuvinte pe care le-ar fi rostit Isus Hristos, cînd a fost răstignit pe cruce, – după cum relatează evanghelia lui loan (XIX, 30). Grecii vechi spuneau: Tetélestai! Expresia marchează un final dureros, un deznodămînt tragic. BIB.

Învins-ai, galileanule! – acestea ar fi fost ultimele cuvinte pe care, rănit de moarte, le-ar îi rostit împăratul Iulian în anul 363 al erei noastre. Acest împărat roman, care luptase cu înverșunare împotriva creștinismului și voise să se restaureze cultul păgîn (din care pricină e și poreclit „Apostatul”), a fost prezentat după moartea lui de către istoricii creștini – în scop de prozelitism – drept un pocăit care recunoscuse in extremis, adică în clipa morții, că biruința e de partea creștinismului. Și întrucît Iulian Apostatul avea obiceiul să numească creștinismul (pe care nu l-a considerat o religie) – galileism, ca aluzie la Galileea unde s-a născut Isus, ultimele cuvinte, prin care împăratul s-a dat bătut, ar fi fost „Vicisti, o, Galilee!” (Învins-ai, galileanule!). În mod serios sau în ironie, expresia e folosită spre a recunoaște că adevărul, dreptatea, victoria sint de partea adversarului. IST.

Licht, mehr Licht! (germ. „Lumină, mai multă lumină!”) – sînt ultimele cuvinte ale lui Goethe, rostite pe patul de moarte, la 22 martie 1832. Semnificația lor este controversată. Unii dau acestor vorbe sensul lor propriu. În cele din urmă clipe ale vieții, marele scriitor german, simțind în fața ochilor o încețoșare, o negură, a cerut să se facă mai multă lumină. Alții, dimpotrivă, acordă acestui mehr Licht sensul figurativ de mai multă cultură, mai multă știință, mai mult adevăr. Și cu acest ultim înțeles sînt citate de obicei vestitele cuvinte ale lui Goethe. LIT.

Oameni, eu v-am iubit! – Sînt ultimele cuvinte ale lui Iulius Fučik, erou ceh, căzut în lupta împotriva hitlerismului. Cu ele se încheie cartea pe care a scris-o în celulă înainte de a fi judecat și condamnat la moarte. Cartea, terminată în 1943, purtînd titlul: Reportaj cu ștreangul de gît, a apărut pentru întîia oară la Praga, în 1946. Autorul mai adaugă la sfîrșit un singur cuvînt: vegheați!, cu semnificația: vegheați, ca sacrificiile să nu vă fie zadarnice! LIT.

O, sancta simplicitas! (lat. „O, sfîntă simplitate!”) – ultimele cuvinte ale reformatorului religios ceh Jan Hus, condamnat la moarte pentru erezie și ars pe rug în anul 1415. El le-a rostit cînd a zărit o femeie bătrînă, simplă și neștiutoare, care aducea vreascuri și le arunca pe rugul lui, socotind că săvîrșește astfel o faptă bună, răsplătită de biserică cu promisiunea fericirii viitoare. Aceleași cuvinte, rostite în exact aceleași împrejurări, sînt atribuite și lui Ieronim din Praga, partizan al lui Hus, de asemenea ars pe rug, ca eretic, la 30 mai 1416. Expresia e citată în ironie pentru o vorbă sau o comportare izvorîtă din naivitate. Se folosește uneori și forma: sancta simplicitas! Într-o scenă din Faust, Mefistofel îi spune lui Faust: „Sancta simplicitas! Nu e nevoie de nimic/ Fiți martor, făr-a ști prea mult” (Goethe, Faust, partea întîi, versurile 3037-38). IST.

The rest is silence (engl. „Restul e tăcere”) – Shakespeare, Hamlet (act. V, sc. 2) – sînt ultimele cuvinte pe care Hamlet, rănit de moarte, le rostește înainte de-a închide ochii. Au devenit o expresie prin care se înțelege că nu mai urmează nimic: o liniște fără de sfîrșit. LIT.

Un poco più di luce! (it. „Ceva mai multă lumină!”) – maxima favorită și titlul unei cărți a generalului și omului politic italian Alfonso Ferrero della Marmora (sec. XIX). E o variantă a ultimelor cuvinte rostite de Goethe pe patul de moarte: Licht, mehr Licht! (vezi), dar, spre deosebire de acestea, se citează mai totdeauna fără caracter solemn, ba chiar și în glumă. LIT.

Utile dulci (lat. „Utilul și plăcutul”) – Horațiu, Arta poetică, ultimele cuvinte din versul 343: Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci („Toate sufragiile pentru cel ce îmbină folositorul cu plăcutul”). Horațiu explică limpede: Poeții sau învață sau vor să desfăteze Sau vor de-odată a spune și bune și plăcute. Dar fii scurt în precepte, căci lucrul grabnic spus Se-ntipărește-n inimi și prinde rădăcină. Din pieptul plin prisosul îndată se revarsă. P-acela toți l-aplaudă ce știe a uni frumosul cu utilul. Horațiu folosește formula: Omne tulit punctum, (a obține toate punctele, adică toate sufragiile), după obiceiul electoral de atunci. Cînd votau comițiile și se constatau voturile, sub numele fiecărui candidat, care era strigat de pe vot, se punea un punct; a strînge toate punctele însemna deci a obține toate sufragiile, aprobarea tuturor. Astăzi, cînd vrem să spunem că utilul și plăcutul trebuie să meargă mînă în mînă, nu se citează decît sfîrșitul versului horațian, care rezumă întreaga idee în două cuvinte: Utile dulci. LIT.

Virtute, nu ești decît un nume! – ultimele cuvinte, atribuite lui Brutus, vestitul luptător roman pentru republică. El le-ar fi rostit în momentul cînd și-a împlîntat spada, după ce a fost înfrint în a doua bătălie de la Filipi (anul 42 î.e.n) de armatele lui Cezar și și-a dat astfel seama că e pierdută cauza republicii. În realitate, Brutus, înainte de a se sinucide, a amintit două versuri din Medeea lui Euripide: „O, Iupiter, să nu pierzi din ochi pe făcătorul unor asemenea rele./ Virtute, zadarnic nume, umbră zadarnică, sclava hazardului, vai! am crezut în tine!” Istoria anecdotică – cum și-a îngăduit și în alte ocazii – a rezumat aceste versuri în fraza de mai sus, scurtă și ușor de reținut, asigurîndu-i astfel și longevitate și celebritate. IST.

MONTÁ¹ vb. I. T r a n z. 1. (Complementul indică piesele unui sistem tehnic, ale unui ansamblu) A îmbina între ele pentru a forma un tot (și pentru ca sistemul, ansamblul să poată fi folosit, să funcționeze), a asambla; (complementul indică o piesă, o parte componentă a unui mecanism, a unui obiect etc.) a fixa Ia locul său, în cadrul ansamblului. Cf. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Pietrele să fie montate în două inele. C. PETRESCU, A. 320. Explicațiile regizorului și replicile interpreților se împletesc cu bătaia ciocanelor și cu freamătul muncii celor ce montează decorurile. CONTEMP. 1949, nr. 158, 8/1. Stă rezemat de un stîlp cu mîinile la spate și privește la un om care montează o piesă. ib. 1955, nr. 463, 3/7. ◊ R e f l. p a s. La reluarea lucrului se destupă găurile și se montează la loc toate aparatele. IOANOVICI, TEHN. 43, cf. 40. Piesele fabricate. . . le expedia apoi sub pază la cealaltă fabrică, unde se montau. BENIUC, M. C. I, 263. 2, (Complementul indică sisteme tehnice, piese, p. e x t. fabrici etc.) A plasa, a amplasa pe locul de funcționare. Cristescu apăsă un buton mare, montat pe colțul biroului, GALAN, B. I, 9. ◊ R e f l. p a s. Pentru ca mașinile- unelte să lucreze în condiții optime,. . . acestea nu se așază direct pe pardoseala atelierului, ci se montează pe o fundație anume construită. IOANOVICI, TEHN. 350. 3. A pregăti un spectacol artistic (din punct de vedere al decorurilor și costumelor). Spre a pune o piesă în scenă, mai ales una originală, se cere munca autorului pentru a o scrie, munca actorilor pentru a o studia și munca întregului aparat al regiei de scenă pentru a o monta. CARAGIALE, O. III, 292. Liceul cheltuia parale montînd „Apus de soare” cu mucava. I. BOTEZ, B. I, 65. 4. A pune la cale; a crea un incident, o întîmplare (cu scopul de a trage foloase). Cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Treburi montate de cele mai multe ori din fir în păr, ca și faimoasele naufragii ale faimosului lanulea. BOGZA, Î. 331. ♦ (Complementul indică oameni) A întărită împotriva cuiva sau a ceva; a ațîța. Cf. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Gîndi. . . , ofensat de tonul ultimelor cuvinte ale Elefantului, că va ieși acum o dandana cumplită, cu urmări care îl speriară. Nu trebuia sâ-l monteze pe Elefant. PAS, Z. III, 25. – Prez. ind.: montez. – Din fr. monter.

ACTA EST FABULA (lat.) = Piesa s’a sfîrșit. Ultimele cuvinte ale lui August.

CONSUMMATUM EST (lat.) = Totul s’a sfîrșit. Ultimele cuvinte ale Mîntuitorului.

OXITONIE s. f. accentuare a unui cuvânt pe ultima silabă. (după fr. oxytonisme)

croșetare s. f. (educ.) Punerea între croșete (paranteze drepte) a unor cuvinte sau porțiuni de text, sistem des folosit de cenzura sau autocenzura dinainte de dec. 1989 ◊ „[...] în textul ediției, ultimele trei cuvinte au fost eliminate și semnalate prin blestematele croșete. E păcat de această hilară croșetare a unui text din 1899.” R.lit. 18 X 84 p. 20 (din croșeta; DN, DEX, DN3 – alt sens)

ARMONIE VOCALICĂ s. f. + adj. (< fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia + it. vocalico, fr. vocalique): fenomen fonetic existent în limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona, lapona, livona etc.) și turco-tătare, potrivit căruia vocala din sufixul (silaba ultimă) unui cuvânt își orientează, în general, timbrul după cel al vocalelor din silabele anterioare. Astfel, în cuvântul embernek („omului”), din limba maghiară, sunetul „e” din sufixul de dativ -nek își orientează timbrul după timbrul vocalei „e” din silabele cuvântului ember („om”); de asemenea, în cuvântul anyának („mamei”), din aceeași limbă, sunetul „a” din sufixul de dativ -nak își orientează timbrul după timbrul vocalei „a” din silabele cuvântului anya („mamă”).

OXITONIE s. f. (cf. fr. oxytonisme): accentuare a unui cuvânt pe ultima silabă (v. și cuvânt oxiton, silabă oxitonă).

parechemă (gr. parekhema „asemănare de sunete”), viciu de vorbire în care se pun alături, unele de altele, silabe omofone, care produc un efect neplăcut (A): lat.: dorica castra, fortunatam natam; fr.: il faut qu’entre nous nous nous nourrissions ( → L., § 1. 246) rom.: „ispitindu-l dulceața, a luat copilul pilula”; „nu-i lăsa să să sărăcească” Fără a-l numi, Quintilian insistă asupra fenomenului după cum urmează: „Trebuie să avem grijă, de asemenea, ca silabele ultime ale cuvântului precedent să nu fie identice cu silabele prime din cuvântul următor. Să nu se mire cineva că fac această recomandare. Cicero însuși are o astfel de neglijență într-o epistolă: «Res mihi invisae visae sunt, Brute» (Urâte lucruri am văzut, Brute), și într-un poem: «O, fortunatam natam me consule, Romam» (O, fericită Roma, care s-a născut sub consulatul meu). Monosilabele, dacă sunt mai multe, vor forma și ele o înlănțuire neplăcută, fiindcă armonia mereu întreruptă va fi, necesar, zdruncinată. Din acest motiv trebuie evitată și înșirarea de verbe și substantive lungi; acestea aduc o încetinire a vorbirii. Greșeală de același gen rezultă din înșirarea mai multor cuvinte cu aceeași desinență cazuală sau temporală sau cu aceeași derivare.” (Q., vol. III, p. 104). Sin. parecheză.

oxitonie sf [At: SCL 1954, 87 / Pl: ~ii / E: oxiton + -ie] Accentuare a unui cuvânt pe ultima silabă.

Ignoti nulla cupido (lat. „Ceea ce nu cunoști nu stîrnește dorință”) – spune Ovidiu în Ars amandi – Arta iubirii (III, 397). Versul, în întregime, sună: „Quod latet, ignotum est, ignoti nulla cupido” (Ceea ce-i tăinuit e necunoscut și ceea ce nu cunoști, nu dorești). Dar numai ultimele trei cuvinte au căpătat răspîndire, devenind o expresie prin care se înțelege că lipsa de dorință, nepăsarea, indiferența derivă adesea din necunoaștere, din ignoranță. LIT.

Ille terrarum mihi praeter omnes angulus ridet (lat. „Acel colț de țară îmi surîde mai mult decît oricare altul de pe pămînt”) – Vers al lui Horațiu din Ode (II, 6, 13). A servit pe vremuri ca inscripție pe multe clădiri. Dar citatul fiind prea lung, s-au păstrat numai ultimele două cuvinte care rezumă aceeași idee: angulus ridet (vezi). LIT.

Margaritas ante porcos (lat. „Mărgăritare în fața porcilor”) – cuvinte din evanghelia lui Matei (cap. VII, vers. 6). E vorba despre lucrurile sfinte care nu se cuvin date la cîini, după cum perlele nu trebuie aruncate porcilor, fiindcă aceștia, neștiind că sînt perle, ar putea să le calce în picioare. Expresia, intrată în limbajul laic, recomandă să nu arătăm cuiva lucruri prețioase a căror valoare n-o poate aprecia, nici să vorbim în fața lui despre probleme pe care nu le poate pricepe. E echivalentul zicalei noastre: „nu strica orzul pe gîște”. Expresia (tradusă din grecește) s-a răspîndit în versiunea latină, a cărei formă completă este: Nolite mittere imargaritas ante porcos (Nu aruncați mărgăritare în fața porcilor). Dar de obicei nu se citează decît ultimele trei cuvinte. BIB.

ECOU s.n. 1. Reflectare a unui sunet pe o suprafață discontinuă; repetarea unui sunet prin reflectarea lui de un corp; sunetele astfel repetate. 2. (Fig.) Răsunet produs de un eveniment etc. 3. (Fig.) Persoană care repetă mereu ceea ce zice altcineva. [Pl. -uri, var. echo și eho s.n. / < lat. echo, gr. echo – sunet, cf. Echo – nimfă pedepsită de Hera să repete mereu ultima silabă a cuvintelor auzite].

OXITON, -Ă adj., s. n. (cuvânt) accentuat pe ultima silabă. (< fr. oxyton)

ECHO (în mitologia greacă), nimfă a munților și pădurilor. Complice cu Zeus în aventurile amoroase ale acestuia, a fost pedepsită de Hera să repete ultimele silabe ale cuvintelor rostite de alții. După altă variantă, dragostea neîmpărtășită pentru frumosul Narcis a făcut-o să se topească de durere, nerămânându-i decât vocea.

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrșitul versurilor) A avea aceleași sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele «soare» și «floare» rimează. ▭ Dacă ești poet, găsește cu ce rimează poețel? – Cu ușurel, răspunse altul. BOLINTINEANU, O. 397. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi... are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Cum rimează aceste două deducțiuni și nu există oare nici o contrazicere? GHEREA, ST. CR. II 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost și rămîne poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

VOIOȘIE, voioșii, s. f. Voie bună, bună dispoziție, veselie. Cuvintele etiopianului șterseră ultima urmă de voioșie de pe chipul principelui tînăr. C. PETRESCU, R. DR. 5. Spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri, împrăștiind căldură și voioșie. REBREANU, I. 95. Seara aceea se petrecu cu voioșie. BOLINTINEANU, O. 430.

PALIN- „repetare, din nou, repetat”. ◊ gr. palin „din nou” > fr. palin-, germ. id., engl. id. > rom. palin-. □ ~bioză (v. -bioză), s. f., repetare și înglobare în conținutul psihic a unor perioade din trecutul bolnavului; ~dromie (v. -dromie), s. f., recrudescență a unei boli; ~estezie (v. -estezie), s. f., revenire la starea de sensibilitate după anestezia generală; ~frazie (v. -frazie), s. f., tulburare de vorbire manifestată prin repetarea ultimei silabe a cuvintelor; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Apariția, în procesul dezvoltării unor indivizi, a unor caractere deja dispărute pentru grupa din care aceștia fac parte; sin. palingenie. 2. Formare a magmei prin topirea completă a unor roci preexistente; ~genezie (v. -genezie), s. f., 1. Concepție metafizică preconizînd reînvierea periodică a tuturor ființelor. 2. Concepție potrivit căreia istoria este alcătuită din cicluri succesive de decădere și de înflorire. 3. Concepție potrivit căreia perfecționarea viețuitoarelor are loc permanent, printr-o evoluție lentă; ~genie (v. -genie₁), s. f., palingeneză* (1); ~grafie (v. -grafie), s. f., tendință patologică de a repeta în scris aceleași cuvinte sau propoziții; sin. paligrafie.

grav, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I., 37 / V: (înv) ~e / Pl: ~i, ~e / E: fr grave, lat gravis] 1-2 a, av (Care este) extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea. 3 a Care poate avea urmări rele. 4 a (D. boli, răni) Care poate provoca moartea Si: periculos, primejdios. 5 a (D. oameni, figura, privirea sau manifestările lor) Care este foarte serios Si: sever, solemn. 6-7 a, av ȚD. voce, sunete, ton, timbru sau despre modul de execuție a unei piese muzicale) (Care se află) în registrul cel mai jos Si: adânc, gros, jos, profund. 8 a (Grm; îs) Accent ~ Accent care servea, în vechea ortografie română, la indicarea unor vocale accentuate, în special a finalelor. 9 a (Grm; îas) Accent care, în scrierea greacă, înlocuiește accentul acut pe ultima silabă când cuvântul respectiv nu e urmat de semne de punctuație. 10 (Grm; îas) Accent (oblic, de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă.

oxiton, ~ă sn, a [At: HELIADE, PARALELISM, I, 10 / Pl: ~e / E: fr oxyton] 1-2 (Cuvânt) accentuat pe ultima silabă.

țurliu i [At: SUFL. OLT. I, 174 / V: țuț~ / E: fo] (Cu ultima parte a cuvântului repetată) Cuvânt care redă strigătul specific al unor păsări.

NEDUMERIRE s. f. Negativ al lui dumerire; faptul de a (se) nedumeri, starea celui nedumerit; mirare (1); uimire; încurcătură; șovăire, șovăială, ezitare. Stînd multă vreme în nedumerire, cum ne-ar fi cu putință să îndepărtăm de la noi ponosul? (a. 1643). bv i, 131. Boldind ochii în toate părțile și în nedumerire neștiind ce să facă. drăghici, r. 157/31, cf. lm. Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor, maiorescu, cr. ii, 326. Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca strîngînd cu nedumerire din umere, creangă, a. 60. Lumea de pe lume fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. id. p. 228. Doresc de la tine cîteva cuvinte în privința ultimelor evenimente. Te rog nu mă lăsa în nedomirire. caragiale, o. vii, 561, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, hogaș, dr. i, 45. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire. rebreanu, i. 18. Știrea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. Țăranii și-o împărtășeau cu mirare și nedumerire, id. R. n, 230. Mama, surorile, toți cei de față erau surprinși pînă la nedumerire de noua interpretare, camil petrescu, u. n. 35. Va fi o surpriză numirea ta. O nedumerire generală, c. petrescu, c. v. 110. Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; nu-mi cere însă explicații, sadoveanu, o. x, 33. Violența neașteptatei lui pledoarii stîrni în sală interes, nedumeriri, zîmbete. galan, b. ii, 178. Ceilalți trei se puseră pe rîs, spre nedumerirea lui Ismail. tudoran, p. 70. Anghel asculta cu nedumerire. preda, d. 105. Această nedumerire începu să se preschimbe în mînie. t. popovici, se. 81. ◊ loc. adv. (Rar) Cu nedumerire = în neștire, fără rost. Ajungînd de marginea eleșteului, se așeză și el acolo jos și privind cu nedomirire, ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ispirescu, l. 34. ♦ Fapt, aspect insuficient lămurit, chestiune neclară, confuză. O nedumerire întru înțelegerile tractaturilor împărătești a încheierii acestei păci (a. 1820). uricariul, i, 260. Amar vouă egoiștilor mîndri care ați dobîndit oarecare știință, plină și aceea de îndoieli și nedomiriri. marcovici, d. 199/16. Fii bun de-mi esplică o nedomerire. filimon, o. i, 315. ♦ (Rar) Șaradă, enigmă. Pe toată ziua îmi vei dezlega cîte cinci de aste nedumeriri, negruzzi, s. i, 13. – pl.: nedumeriri. – Și: (regional) nedomerire, nedomirire s. f. – pref. ne- + dumerire.

NEUMĂ, neume, s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se executa fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.

HOMEOTELEUTĂ s.f. Figură de sintaxă poetică, constînd în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; homeoptotă. [Pron. -me-o-te-le-u-, var. homeoteleuton s.n. / < fr. homéotéleute, cf. gr. homoioteleuton].

CUSTODE s. m. 1. cel care are în grijă paza unor bunuri. 2. lucrător într-o bibliotecă având misiunea de a supraveghea eliberarea și restituirea cărților în sala de lectură. 3. cuvânt, silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetat la începutul paginii următoare pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. (< it. custode, lat. custos, -odis)

HOMEOTELEUTĂ s. f. figură de sintaxă poetică, constând în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; homeoptotă. (< fr. homéotéleute)

ciaconă (< it. cioccona; sp. chacona; fr. chaconne), dans* popular introdus în suita* instrumentală. Se presupunea că are originea sp. (de la cuvântul basc chocuna), dar ultimele cercetări relevă transferul său din America Latină, fiind considerat primul dans din această zonă transplantat în Europa. La origine dans rapid și pasionat, c. a devenit în cadrul suitei un dans destul de lent în ritm ternar*, caracterizat prin variațiuni pe o temă de 8 măsuri, expusă, în general, la bas (III) și reluată în variațiuni cu modificări contrapunctice*. Între celebrele c., lucrări de referință, se consideră c. din finalul operei Orfeu de Gluck și cea din Partita a 2-a pentru vl. în re minor de J.S. Bach. Darorită multiplelor asemănări, această formă este confundată deseori cu passacaglia* (ca de ex. finalul Simf. a 4-a de J. Brahms). Exegeții au păreri diferite referitor la diferența dintre c. și passacaglie care constă, se pare, în faptul că la c. tema, expusă în general în registrul (I) grav, este reluată cu modificări și în alte registre, spre deosebire de passacaglie în care tema, prezentată la bas, rămâne intactă de-a lungul desfășurării discursului sonor și foarte rar este trasferată în registrele superioare.

neumă, neume s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, introdus în muzica bisericească de papa Grigorie cel Mare (†604), care constă din puncte, virgule, linii drepte și curbe, cârlige etc. în diferite poziții și din care derivă notația psaltichiei folosite și azi în Bis. ortodoxă. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.

ULTIMA RATIO (REGIUM) (lat.) ultimul argument (al regilor) – Cuvintele aparținând lui Richelieu, înscrise pe tunurile franceze, iar mai târziu pe cele prusiene.

NEUMĂ, neume, s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în evul mediu în cîntecele liturgice. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care se cîntă fără cuvinte sau se vocalizează ultima silabă. – Pronunțat: ne-u-.

SILABĂ s. f. (cf. fr. syllabe, lat. syllaba, gr. syllabe): parte dintr-un cuvânt care se rostește cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranșă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent. Între s., pe de o parte, și accent și intonație, pe de altă parte, există un raport de dependență: s. poate fi accentuată sau intonată (sau și accentuată, și intonată); s. reprezintă elementul constant iar accentul și intonația – elementul variabil; s. constituie elementul independent, accentul și intonația – elementele dependente. ◊ ~ proeminentă: s. care se deosebește de celelalte s. ale unui cuvânt prin intonația ei specifică, diferită de a celorlalte. Ea poate fi alcătuită dintr-o vocală sau dintr-un grup de sunete între care se află obligatoriu o vocală, ca de exemplu u- din ușă, a- din are, -ta- din cântare. ◊ ~ deschisă: s. care se termină în vocală, ca de exemplu pre-gă-ti-re din cuvântul pregătire. ◊ ~ închisă: s. care se termină în consoană, ca cele din cuvântul pigmentat – pig-men-tat. ◊ ~ primă: s. care se găsește la începutul cuvântului, ca de exemplu stră- din stră-du-in-ță. ◊ ~ antepen'ultimă: s. care se găsește pe locul al treilea de la sfârșitul cuvântului (înainte de penultima), ca de exemplu -du- din -stră-du-in-ță. ◊ ~ pen'ultimă: s. care se află înaintea ultimei silabe dintr-un cuvânt, ca de exemplu -in-din străduință. ◊ ~ ultimă: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -ță din stră-du-in-ță. ◊ ~ tonică (accentuată): s. pe care cade accentul în cuvânt, ca de exemplu -la- din cuvântul can-de-la-bru. ◊ ~ atonă (neaccentuată): s. pe care nu cade accentul în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu can-, -de- și -bru din același cuvânt can-de-la-bru. ◊ ~ omofonă: s. care se pronunță la fel cu alta, dar de care este diferită ca scriere, ca de exemplu nea- din cuvântul nea-mu-ri-le, luată în raport cu ne-a din ne-a trimis; sa- din (cărțile) sa-le, în raport cu s-a din s-a dus etc. ◊ ~ posttonică: s. care urmează după o silabă accentuată, ca de exemplu -re din cân-ta-re, -pe- din re-pe-de, -de- din în-tin-de-re etc. ◊ ~ protonică: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu silaba a- din cuvântul i-ni-ți-a-ti-vă.; -ci- din cuvântul per-spi-ca-ci-ta-te etc. ◊ ~ scurtă: s. cu o durată mică de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată numai printr-o vocală, ca de exemplu a- din cuvântul a-re, e- din e-ra, i- din i-ni-mă, o- din o-ră etc. ◊ ~ lungă: s. cu o durată mai mare de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată prin mai multe sunete, ca de exemplu car- din car-te, pris- din pris-mă, struc- din struc-tu-ră etc. ◊ ~ oxitonă: s. pe care cade accentul, indiferent de poziția ei în cuvânt, ca de exemplu sal- din sal-vă, -re- din pe-re-te, -mea din du-șu-mea etc. ◊ ~ paroxitonă: s. accentuată și penultimă în cadrul cuvântului, ca de exemplu -re- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ proparoxitonă: s. care se află înaintea paroxitonei, ca de exemplu -ne- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ de reduplicare: s. care apare în plus în rădăcina unei forme verbale, pentru a-i da o altă valoare temporală decât aceea a infinitivului prezent sau a prezentului indicativ, evitând astfel confuzia cu acestea din urmă, ca de exemplu -deam și -team din dădeam și stăteam, -du- și -tu- din dădusem și stătusem, luate în raport cu da, sta, dau, stau, dam, stam. (Pentru regulile de despărțire a cuvintelor în s. v. regulă.)

HOMEO- (OMEO-) „asemănător, egal, uniform”. ◊ gr. homoios „asemănător, asemenea” > fr. homéo-, engl. id., germ. homöo- > rom. homeo- și omeo-. □ ~crom (v. -crom), adj., homocrom*; ~logi (v. -log), adj. pl., (despre cromozomi) care sînt parțial omologi; ~meri (v. -mer), s. m. pl., 1. Cele mai mici particule materiale, infinit divizibile, ale corpurilor, care, după filozoful grec Anaxagoras, conțineau în sine toate calitățile posibile. 2. Tip de structură a talului lichenilor, la care celulele algei sînt răspîndite uniform în întreaga grosime a acestuia; ~merie (v. -merie), s. f., proces de cristalizare în comun a unor macromolecule organice, care au compoziție chimică foarte puțin diferită între ele; ~morfe (v. -morf), adj. pl., (despre organisme) care sînt asemănătoare prin condițiile de viață în care trăiesc și prin faptul că aparțin aceluiași grup taxonomic, fără a fi însă legate filogenetic; ~morfie (omeomorfie) (v. -morfie), s. f., fenomen referitor la analogiile formelor cristaline ale unor compuși; sin. homeomorfism^[1]; ~pat (v. -pat), s. m. și f., specialist în homeopatie; ~patie (v. -patie), s. f., sistem terapeutic ce întrebuințează doze infinitezimale de medicamente care, în cantități mari, ar produce o afecțiune analoagă celei pe care o combate; sin. homeoterapie^[2].; ~plastie (v. -plastie), s. f., homoplastie*; ~plazie (v. -plazie), s. f., neoformație de țesuturi prin diviziuni celulare anormale, dar care corespund țesuturilor de bază; ~ptotă (v. -ptotă), s. f., figură de sintaxă poetică, constînd în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; ~reză (v. -reză), s. f., 1. Lege a dezvoltării desemnînd echilibrări și reechilibrări progresive. 2. Dezvoltare canalizată într-o anumită direcție, formîndu-se un țesut deosebit sub aspect morfologic și fiziologic; ~stat (v. -stat), s. n., sistem cibernetic cu autoorganizare pe principiul căutării statistice și probabilistice a regimului de funcționare stabilă; ~stază (v. -stază), s. f., 1. Proprietate generală a organismelor de a-și menține, în limitele echilibrului funcțional, genetic și fiziologic, constantele mediului intern. 2. Proprietate a unor sisteme de a-și menține constante anumite mărimi caracteristice; ~stazie (v. -stazie), s. f., homeostază* (l, 2); ~term (v. -term), adj., s. n. pl., 1. adj., s. n. pl., (Organisme) cu temperatura constantă, independentă de cea a mediului extern. 2. adj., (Despre izvoare) Care izvorăște la o temperatură apropiată de aceea a organismului uman; ~termie (v. -termie), s. f., proprietate a animalelor cu sînge cald de a-și menține constantă temperatura corpului; ~tipie (v. -tipie), s. f., caracteristică a organelor care, pe același animal, prezintă același tip structural.

fazan sm [At: ODOBESCU, S. III, 138 / Pl: ~i / E: rs фазан cf fr faisan] 1 Pasăre din familia galinaceelor, cu coada lungă și ascuțită, bărbătușul distingându-se printr-un penaj viu colorat, vânată pentru carnea ei gustoasă (Phasianus colchicus). 2 (Fam) Fraier. 3 (Fam; îe) A pica (sau a rămâne) de ~ A fi păcălit. 4 Joc (de copii) în care participanții trebuie să spună câte un cuvânt care să înceapă cu ultimele două litere ale cuvântului spus de jucătorul dinainte. 5 Joc (de copii) în care participanții trebuie să spună cât mai multe nume de flori, animale, filme etc., începând cu fiecare literă a alfabetului cel care pierde fiind „fazan”.

homeoteleută sf [At: DN³ / V: ~ton sn / P: ~me-o-te-le-u~ / Pl: ~te / E: fr homéotéleute] Figură de sintaxă poetică constând în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate Si: homeoptotă.

ligusa sf [At: RÎMNICEANU, 23^r/17 / Pl: nct / E: ngr λήγουσα^[1]] (Grî; rar) Ultimă silabă a unui cuvânt. corectat(ă)

neumă sf [At: CADE / A și: neumă / Pl: ~me / E: fr neume] 1 Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică. 2 Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fară cuvinte, prin vocalizare.

paragramă sf [At: DN³ / Pl: ~me / E: fr paragramme] 1 Greșeală de ortografie constând în substituirea unei litere cu alta. 2 Figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor sunete dintr-un cuvânt.

spânzurat², ~ă [At: POLIZU / Pl: ~ați, ~e / E: spânzura] 1 a Căzut liber în jos, fiind fixat cu (un capăt din) partea superioară de ceva Si: agățat² (1), atârnat² (1), prins², suspendat², (liv) acroșat², (pop) aninat², zgrepțănat². 2-4 a Omorât, executat sau sinucis prin spânzurătoare (6) Si: strangulat². 5 smf (Pop; art.; îcs) De-a ~ul (sau ~a) Joc de copii pentru două persoane, în care una scrie prima și ultima literă dintr-un cuvânt, înlocuind restul literelor prin liniuțe, iar cealaltă persoană trebuie să ghicească, în succesiunea lor normală, literele care lipsesc, fiecare greșeală fiind penalizată cu o linie ce constituie partea unei spânzurători (6) sau a chipului celui spânzurat Si: (pop) de-a ~rătoarea (5). 6 a (Reg; d. oameni) Deșirat² (7). 7 sm (Fam; dep) Ștrengar. 8 sm (Fam; dep; pex) Om de nimic.

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

Claudite iam rivos... (lat. „Închideți rîurile...”) – Sînt cuvintele cu care începe ultimul vers al unui poem pastoral al lui Vergiliu (Egloge, III-111). Versul, în întregimea lui, sună astfel: Claudite iam rivos, pueri; sat prata biberunt („Închideți – adică stăviliți – rîurile, copii; cîmpiile au băut de ajuns!”). Dar în verbire sau în scris, ca expresie, se citează numai primele trei cuvinte, în sensul de: „Ajunge! Gata! Să terminăm!”, și se folosesc spre a cere să se pună capăt unei prea lungi discuții, polemici, campanii, sau unui șir nesfîrșit de citate, de extrase etc. LIT.

CUSTODE, custozi, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri (mobile). Custode de bibliotecă. ♦ (Jur.) Persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub sechestru. 2. Cuvânt sau silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetată la începutul paginii următoare, pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. – Din fr. custode, lat. custos, -odis.^[1]

plicsis (-suri), s. n. – Plictiseală. – Var. plixis, plictis. Ngr. πλῆξις (Gáldi 232). Ultima var., prin încrucișare cu cuvintele der. (Graur, BL, IV, 109). – Der. plicticos, adj. (enervant, agasant), din ngr. πληϰτιϰός; plictisi, vb. (a fi sătul de ceva; a supăra, a enerva), din ngr. πλήϰτω; plictisitor, adj. (plicticos); plictiseală, s. f. (lîncezeală, monotonie; neplăcere, necaz).

CUSTODE, custozi, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri (mobile). Custode de bibliotecă. ♦ (Jur.) Persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub sechestru. 2. Cuvânt sau silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetată la începutul paginii următoare, pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. – Din fr. custode, lat. custos, -odis.

OXITON, -Ă, oxitoni, -e, adj., s. n. (Cuvânt) care are accentul pe ultima silabă. – Din fr. oxyton.

custode sm [At: MARDARIE, L. 10 / V: (înv) ~od, ~diu / Pl: ~ozi / E: fr custode, lat custos, -odis] 1 (Iuz) Paznic. 2 Persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri (mobile) la muzeu, la bibliotecă etc. 3 (Jur) Persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub sechestru. 4 Cuvânt sau silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă, sub ultimul rând, și repetată la începutul paginii următoare, pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor Si: custos.

cachemfaton (gr. kakemphaton „care sună urât”), viciu de vorbire care constă în alăturarea unor cuvinte din care poate ieși unul obscen (A); ex. lat.: cum notis, pronunțat cunnotis, care trimite la cunnus, cuvânt obscen. „Dar și despărțirea unor cuvinte jignește pudoarea; de pildă, despărțirea cuvântului intercapidinis «întrerupere» (la nominativ).” (Ultimele două silabe dau un cuvânt obscen) (Q., VIII, 3, 45-46). Fenomenul semnalat de Quintilian se poate ilustra și în limba română. Sin. cacofonie.

NOVISSIMA VERBA (lat.) cuvintele de pe urmă – În drept, ultimele doleanțe ale unui muribund.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

Ave Caesar (sau Ave imperator), morituri te salutant! (lat. "Slavă ție, împărate! Cei ce se duc la moarte te salută !) – cuvinte menționate de istoricul latin Suetoniu în lucrarea sa Vitae XII imperatorum, o culegere de anecdote despre viața a 12 împărați romani (de la Cezar la Domițian). În capitolul privitor la viața lui Claudiu, istoricul povestește că gladiatorii, înainte de a începe luptele în arenă, defilau în fața lojei imperiale și pronunțau cuvintele de mai sus, ca un ultim omagiu. IST.

vorbă s.f. 1 Cuvînt. Vorba naționalitate au fost înscris-o pe drapelul lor (EMIN.). 2 Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gînd, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. Abia putuse articula ultimele vorbe, înecat, sugrumat (TEOD.). ◊ Expr. A nu scoate nici o vorbă = a nu vorbi. Nu scoase o vorbă tot timpul (PRED.) A arunca o vorbă v. arunca. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele v. clește. A-i ieși (cuiva) vorba din gură v. ieși. A se împiedica la vorbă v. împiedica. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt v. vînt. 3 Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port (EMIN.). ◊ Zic. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 4 Părere, convingere; hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui (ISP.). 5 Chestiune (în discuție), problemă; stare de fapt, situație, realitate. Trei, șapte..., șaptezeci..., vorba e că sunt brazi (CA. PETR.). ◊ Expr. A (nu) (putea) fi vorba de... = a (nu) se pune problema; a (nu) (putea) fi în realitate, cu adevărat. Era vorba de tinerețea omului, pe care nimeni n-o mai întoarce înapoi, o dată ce s-a dus (D. ZAMF.). Despre ce e vorba = (de obicei în formă interog.) ce este (de fapt, în realitate), ce se întîmplă. 30. Lasă-mă să vorbesc eu!... – Despre ce e vorba? (SADOV.). A fi vorba de... (sau despre...) = a constitui subiectul discuției, al dezbaterii, a fi în discuție, a se vorbi de...; a se face referire la... Să nu uităm că este vorba de dreptul public, și nu de dreptul privat (MAIOR.). A aduce (sau a deschide) vorba... de (sau despre) ceva = a îndrepta discuția, conversația asupra cuiva sau a ceva; a aborda un subiect anume, a pomeni despre... Nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei (VOIC.). A schimba (sau a-și întoarce) vorba = a schimba subiectul discuției. Schimbă repede vorba, parcă ar fi ținut într-adins să îndrume conversația într-altă parte (BLA.). A lua altă vorbă v. lua. A suci vorba v. suci. Așa (sau cum) vine vorba v. veni. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva v. veni. 6 Ceea ce comunică (oral) cineva, ceea ce spune cineva; afirmație, declarație, expunere, istorisire, mărturisire. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi (EMIN.). ◊ (deprec.) Acum s-a terminat cu vorbele... Fapte, nu vorbe (CA. PETR.). ◊ Vorbă goală (sau deșartă) = vorbă lipsită de conținut, de temei, fără valoare, fără importanță. Vor primi o nouă avalanșă de discursuri și promisiuni și vorbe goale (REBR.). Vorbă bună = a) vorbă amabilă, prietenoasă, blîndă. Șătrarule, zise beizade, îți mulțămim pentru închinăciune și pentru vorbă bună (SADOV.); b) intervenție în favoarea cuiva; recomandare. O vorbă bună din partea ta către persoana pe care o știi, poate să-mi facă norocul (CAR.). Vorbă dulce = a) vorbă care alină; vorbă care încîntă, care ademenește. Vorbele cele dulci deschid poarta cea de fier (ȚICHIND.); b) (iron.) vorbă aspră, de ocară. Am să trimet pe Toderiță să cheme pe vornic. Poate el are a vă spune o vorbă dulce (SADOV.). (pop.) Vorbă proastă = a) vorbă îndrăzneață, jignitoare sau injurioasă, vulgară; vorbă nepotrivită. Te rog, cuvioase, să mă ierți de vorbă proastă, dar Grigoriță al Sfinției tale spune minciuni (HOG.); b) ext. ceartă. Vorbă grea = mustrare, insultă; injurie; jignire. Ne-am spus vorbe grele (SADOV.). Vorbă de clacă v. clacă. Vorbe băbești v. băbesc. Vorbe tari v. tare. ◊ Loc.adv. Din două vorbe ori dintr-o vorbă = fără a sta pe gînduri, fără multă discuție; imediat. Din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și... pornesc împreună (CAR.). Fără (nici) o vorbă sau fără (multă) vorbă = fără (multe) comentarii, fără a crîcni; deodată, într-o clipă; pe neașteptate, pe nesimțite. La culcare, fără multă vorbă, e aproape zece seara (CA. PETR.). ◊ Expr. (înv., pop.) A face (sau a avea) vorbă = a vorbi (despre...); a discuta (despre...), a relata; a comenta. Vorba vine, exprimă îndoiala în privința exactității unei afirmații sau avertizează că cele spuse nu trebuie luate ca atare; e un fel de a spune; chipurile. Am un stăpîn la care lucrez, o părticică dintr-un pat în care mă pot odihni – vorba vine că mă pot odihni (STANCU). Vorbă să fie = nu cred așa ceva; imposibil. În prima generație sînt toți niște pehlivani. Vorbă să fie! (D. ZAMF.). A întinde vorba = a vorbi (despre ceva) mai mult decît trebuie. Ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui (ISP.). A pune o vorbă (bună) pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a recomanda (călduros) pe cineva. Te roagă să pui o vorbă bună la ministerul de război (CAR.). Nici vorbă (de... sau să...) = nici pomeneală; nicidecum; în nici un caz. De la cincizeci de kilometri de la Dunăre, a început a ne lipsi pîinea. Apoi aicea în munte, nici vorbă (SADOV.). Mai e (ori mai încape) vorbă! sau ce mai vorbă! = indiscutabil, în mod sigur, fără îndoială. Eram om și jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaș (CĂL.). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări. Nu (mai) încape vorbă v. încăpea. A (nu) lungi vorba v. lungi. A scăpa o vorbă v. scăpa. A sorbi vorbele cuiva v. sorbi. A fi strîns la vorbe v. strîns. A-și trage vorba v. trage. A-i rămîne (cuiva) vorba în vînt v. vînt. (A fi) zgîrcit la vorbă v. zgîrcit. 7 Sfat, povață, învățătură; îndemn. Rămase învingătoare vorba judelui. Nu te prinde cu el (AGÂR.). ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva = a recunoaște că cineva a avut dreptate; a accepta că sfaturile cuiva au fost bune. În sfirșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă (REBR.). A nu ieși din vorba cuiva ori a nu-i ieși (cuiva) din vorbă = a îndeplini întocmai dispozițiile, porunca, ordinul cuiva; a se supune întocmai vrerii, dorinței cuiva. Barbu... nu mai ieșea acum din vorba lui Nicu (CA. PETR.). A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) v. da. Vorba lui e lege v. lege. 8 Zicătoare, zicală, proverb, expresie. Știi, vorba românului: călătorului îi șade bine cu drumul (BRĂT.). Expr. ˙Vorba ceea, expresie stereotipă folosită pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba ceea: la calic slujești, calic rămîi (CR.). Vorba cîntecului = cum se zice; vorba ceea; așa cum se știe din bătrîni. Dar înăuntru cine șade? vorba cîntecului popular (SADOV.). 9 Promisiune, făgăduială; angajament. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă (REBR.). ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvîntul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apăi de, jupîne Ștrul, vorba-i vorbă. (CR.). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină (GHICA). A purta (sau a duce, a ține) pe cineva cu vorba (sau cu vorbe) = a înșela (pe cineva) prin amînarea la nesfîrșit a îndeplinirii unor promisiuni; a amăgi, a păcăli. Se uită așa, nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba (CAR.). A spune vorbe mari și late v. lat. A-și ține vorba v. ține. 10 Zvon; veste, știre, informație. Acum cîteva zile se răspîndise vorba în București că... s-ar fi ivit bande de insurgenți (EMIN.). ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspîndi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. Am lăsat vorbă să nu-l trezească pe colonel pentru nimic în lume (PER.). Umblă vorba = se vorbește, se spune. Umblă vorba că și tu ai avea gînduri de însurătoare (GHEȚ.). A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. Am trimis vorbă printr-un om (H. LOV.). Mi-a trimis vorbă că va trece mîine pe la noi. 11 Bîrfeală, clevetire; calomnie, bîrfa. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat (SADOV.). ◊ Expr. A purta (sau a duce) vorba (sau vorbe) = a bîrfi; a colporta știri (false, calomnioase), zvonuri. Acesta vorbea puțin în față, dar ducea vorbele (E. BAR.). A(-i) ieși (cuiva) vorbă (sau vorbe) = a deveni subiect de bîrfe. O să-mi iasă vorbă că torn statui în metale prețioase (CĂL.). A(-i) scoate vorbă (sau vorbe) (că...) v. scoate. A(-i) scoate (cuiva) vorbe (rele) v. scoate. 12 (înv.) Cuvîntare, discurs. Nu tăiați vorba oratorului (CAR.). 13 Convorbire, conversație; discuție, taifas. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș (DELAVR.). ◊ Zic. Vorba multă, sărăcia omului. ◊ Schimb(sau schimburi) de vorbe = discuție scurtă, sumară; ext. schimb violent de replici. După acest schimb de vorbe, tăcură, fiecare mai avînd ceva după perdea (SADOV.). Între noi și frate-meu Ion au loc... schimburi de vorbe (STANCU). ◊ Loc.adv. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. Din vorbă-n vorbă, țăranul zîmbitor întrebă (REBR.). Fără multă vorbă = fără a crîcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, reped. ◊ Loc.vb. A sta (sau a ședea) de (ori la) vorbă (cu cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva), a conversa; ext. a petrece un timp discutînd cu cineva. Le plăcea să stea de vorbă cu popa și chiar se prindeau la sfaturi (SLAV.). ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A schimba vorba = a abate convorbirea în altă direcție. A ține (pe cineva) de vorbă = a antrena (pe cineva) într-o conversație (sustrăgîndu-l sau reținîndu-l de la ceva). Încercau... să oprească repetarea acelui gest, ținînd de vorbă pe cei doi (AGÂR.). A se lungi (sau a se întinde, a o întinde) la vorbă (lungă) (ori cu vorba) (cu cineva) = a vorbi prea mult (cu cineva sau unul cu altul); a flecări. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie (CR.). A se prinde (cu cineva) la (sau în) vorbă = a) a începe să discute (cu cineva); a aborda o discuție (cu cineva). Prindeau la vorbă și să mîngîiau cu cuvînt bun și așezat (DELAVR.); b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... A intra în vorbă (cu cineva) = a) a începe o discuție cu cineva. Intra în vorbă cu primul-ministru fără nici o jenă (CĂL.); b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană (de sex opus). A avea o vorbă (sau de vorbă) cu cineva = a avea de comunicat cuiva ceva (secret); a urma să aibă o discuție lămuritoare cu cineva; a avea aranjat ceva (cu cineva). Poftesc... mai ales pe căpitanul Ilie Turculeț, cu care am să am eu o vorbă la un pahar de vin (SADOV.). A se amesteca (sau a se băga, a intra) (nepoftit ori nechemat) în vorbă = a interveni (în mod inoportun) într-o discuție. Așa o fi..., se amestecă în vorbă Marin Serghiescu (CA. PETR.). A lua (pe cineva) cu vorba (înainte) = a distrage atenția (cuiva); a zăpăci (pe cineva) cu prea multe discuții. Te-am luat cu vorba și nu te-am întrebat ce vînt te aduce (REBR.). A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi. Uitîndu-și de mărunțișurile din chioșc, Otilia se luă cu vorba (CĂL.). A schimba o vorbă(-două) sau a schimba (două-trei) vorbe (cu cineva) = a discuta puțin (în treacăt, pe fugă) (cu cineva sau unul cu altul). Ne-am oprit să schimbăm două-trei vorbe (CAR.). Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. (Să) fie (sau rămînă) vorba între noi sau între noi fie vorba, formulă adresată interlocutorului, care însoțește o remarcă, o constatare etc. pe care lumea nu (trebuie să) o știe. Ești un neserios, fie vorba între noi. A se înnădi la vorbă v. înnădi. A lăți vorba v. lăți. A sta la un pahar de vorbă v. pahar. Sămînță de vorbă v. sămînță. A avea (sau a da, aprinde etc.) spor la vorbă v. spor. A veni vorba de... (sau despre..., că...) v. veni. ◊ Compus: vorbă-lungă s.m. invar. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine (CR.). ◊ Expr. A sări cu vorba la (sau pe) cineva v. sări. 14 Înțelegere, învoială; tocmeală; tîrguială. Numai să avem vorbă dinainte, să nu fii rău de gură (CR.). ◊ Expr. Așa (ne-)a fost vorba? = formulă prin care se reproșează cuiva că nu a respectat o înțelegere. Păi așa ne-a fost vorba? Da ce, bă, tu vrei să-ți muncesc de pomană? (PRED.). A fi în vorbă (cu cineva) = a fi în tratative pentru încheierea unui acord (de căsătorie, de afaceri etc.). Se mărita și ea cu un băiat de ispravă din Sibiu, fecior de oameni înstăriți, cu care era în vorbă (GHEȚ.). (pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, și iute, iute se logodi și el cu dînsa (ISP.). A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întîlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). 15 Grai, limbă. Străin la vorbă și la port (EMIN.). • pl. -e. /cf. slav. творьба, rom. dvorbă.

PERISPOMEN adj., s. n. (cuvânt grec) care poartă accentul circumflex pe ultima silabă. (< fr. périspomène, gr. perispomenon)

RONDEL, rondeluri și rondele, s. n. Gen de poezie cu formă fixă, compusă cu două rime și cu anumite repetări ale primelor două versuri, ale cărui cuvinte se repetă după al optulea și ultimul vers. Rondelul crinilor [titlu]. MACEDONSKI, O. I 181.

Eliodor Atestat cu mult înaintea erei noastre, vechiul nume pers. gr. Heliódoros (purtat de ex. de socrul marelui orator grec Demostene, 384-322 î.e.n. sau de un administrator al regatului Seleucizilor, sec. II î.e.n., care îl ucide pe Seleucos IV pentru a-i lua tronul) este la origine un compus cu valoare teoforică din numele „soarelui”, Hélios, și obișnuitul element onomastic dóron „dar”. Veche divinitate solară în mitologia greacă, fiu al titanului Hiperion și al Theei, frate cu Eos (→ Aurora) și Selene, Helios avea semnificația clară pentru greci, care desemnau prin cuvîntul comun helios, soarele (rom. soare, de origine latină, este în ultimă instanță, înrudit cu termenul grecesc, ambele cuvinte făcînd parte din aceeași familie; la fel și engl. sun, germ. sonne. lat. sol, irland. haul etc.). Deși cu o puternică amprentă păgînă, gr. Heliodoros (lat. Heliodorus), mărturie clară a epocii politeiste (la fel → Apolodor, Isidor, Minodora etc.) pătrunde în onomasticonul sacru (biserica de rit grec celebrează trei sfinți cu acest nume, mai cunoscut fiind cultul unui martir din Dalmația, aprox. sec. 4). Ajuns la noi prin intermediar slav, numele apare foarte rar în documente, sub formele Iliodor, Aleodor și Aledar (atestat prin toponimul Aledărești). Un „Aleodor împărat”, cu interesante similitudini în basmele siciliene, este un personaj cunoscut al folclorului nostru. ☐ It. Eliodoro, magh. Heliodor, rus. Iliodor, Liodor etc.

Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus (lat. „Se sforțează munții și se va naște un șoarece ridicol”) – Versul 139 din Ars poetica a lui Horațiu. Poetul îi sfătuiește pe scriitori, să evite începuturi promițătoare, bombastice și pompoase, căci fac pe cititor să se aștepte la prea multe, iar pînă la urmă, din muntele făgăduit iese un biet șoricel, simbolizînd un rezultat infim față de energia investită. Expresia este uneori citată rezumativ numai cu primele două cuvinte: Parturiunt montes, iar alteori numai cu ultimele două: Ridiculus mus. În ambele aceste variante se subînțelege restul. LIT.

PECK, Gregory [Eldred] (1916-2003), actor american de film. Președinte al Academie de Arte și Științifice Cinematografice din Los Angeles (1967-1970), președinte al Institutului american de film (1967-1969). Eroii pe care i-a interpretat se remarcă prin forța morală și fizică, eleganță, inteligență, cinste și sinceritate. A abordat aproape toate genurile de film: drame, comedii, western-uri, filme de război sau de aventuri („Cheile împărăției”, „Fascinație”, „Pe cuvânt de onoare”, „Moby Dick”, „Vacanță la Roma”, „Ultimul țărm”, „Tunurile din Navaronne”, „Promontoriul groazei”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”, „Himera”, „Forța tăcerii”, „Old Gringo”, „MacArthur”). Premiul Oscar: 1962 („Să ucizi o pasăre cântătoare”).

NEOLOGISM s. n. (< fr. néologisme, cf. gr. neos „nou” + logos „cuvânt”): 1. (în sens larg, etimologic) orice cuvânt nou format prin mijloace proprii unei limbi sau împrumutat (mai demult sau de curând) din altă limbă; orice accepțiune nouă a unui cuvânt deja existent în sistemul unei limbi. Pentru limba română, în lumina acestei concepții, sunt n.: muncă, mândru, a trăi, razna, of! (< v. sl.); grădină, bolnav, a zvârli, ba, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă! (< slavii de nord-est); oraș, viclean, a cheltui, musai (< magh.); basma, murdar, tiptil, halal (< tc.); dascăl, nostim, a vopsi, agale (< ngr.); cartof, fain, a absolvi (< germ.); bravo!, basta!, adio! (< it.); algebră, dinamic, milion, a explica, marș!, ura!, contra, or (< fr.); prim, ultim (< lat.) etc. Caracterul de noutate al unui cuvânt este deci în funcție de etapa de dezvoltare a limbii respective. Astfel, împrumuturile din vechea slavă, din limbile slave, din maghiară și de factură bizantină, ca și formațiile românești foarte vechi, realizate prin derivare, reprezintă niște n. ale limbii române comune; împrumuturile din turcă, neogreacă, slavonă, latină și germană, ca și formațiile românești vechi realizate prin derivare, compunere sau prin conversiune, reprezintă niște n. ale limbii române vechi; împrumuturile din franceză și din italiană, ca și formațiile românești relativ recente, realizate prin aceleași procedee interne amintite mai sus, constituie niște n. ale limbii române moderne (sfârșitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea); împrumuturile și formațiile românești din epoca noastră (de după al doilea război mondial) reprezintă n. ale limbii române contemporane și actuale. Abuzul de n. constituie o abatere de la calitatea generală a stilului individual denumită puritate. 2. (în sens restrâns) orice cuvânt împrumutat din italiană, franceză, engleză, germană și rusă, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până astăzi. 3. (în dialectologie) formă (fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică) pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare. Conceput astfel, n. se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparținând aceleiași limbi) sau creațiilor (inovațiilor din cadrul sistemului graiului respectiv). El reprezintă o consecință de ordin cultural, deoarece rezultă din influența limbii literare. Pătrunderea n. în graiuri este favorizată de caracterul „deschis” (geografic, economic, cultural și social) al unei regiuni și comunități. Rezultatul infiltrării n. în graiuri este reprezentat de coexistența și concurența formelor, de „adaptarea” lor fonetică, morfologică și semantică, de specializarea pentru anumite terminologii a sinonimelor din fondul vechi al limbii.

ACCENT 1. Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe* dintr-un cuvânt* sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă*, propoziție*, frază*); unitate suprasegmentală* intensivă*. • Clasificare: a) după unitatea în cadrul căreia funcționează: accent al cuvântului: strádă, mérgem; accent sintactic (de grup, al frazei); poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esențială pentru înțelegerea conținutului*: Am văzut-o pe María ( = nu pe Ioana), sau afectiv* (emoțional, emfatic), când reliefează o stare emoțională sau o atitudine subiectivă: Nú m-ai așteptat (nemulțumire, reproș); b) după natură: accent de intensitate (dinamic, (rar) expirator) – dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiționată de energia articulării acestora; apare în limbi ca: româna, franceza, italiana, engleza, germana, rusa, maghiara etc. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice – multe dintre ele derivate sau compuse – pot avea pe lângă accentul principal (forte) și accente secundare (slabe): bùnătáte, sùpermagazín, trȧnsoceánic, ràdioteleviziúne etc.; accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibrații pe secundă care caracterizează articularea sunetelor. Apare în limbi ca: greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana etc. Poate fi ascuțit, grav sau circumflex, după cum este bazat pe ridicarea, pe coborârea sau, respectiv, pe ridicarea și apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Aceste două tipuri de accent nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relație de dependență: locul lor nu coincide în mod necesar. Unii specialiști disting și un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei; c) după poziție: accent fix, al cărui loc este condiționat fonetic sau morfo-sintactic; apare în limbi ca: franceza, maghiara, ceha, polona etc.; accent liber, al cărui loc este variabil; apare în limbi ca: româna, italiana, rusa, engleza etc. în funcție de comportamentul în cursul flexiunii, acest tip de accent poate fi stabil, dacă își menține locul din forma de bază în întreaga paradigmă*, sau mobil, dacă își schimbă locul în raport cu forma de bază. în română, de ex., accentul este relativ stabil în flexiunea nominală (există câteva excepții: unele substantive din fondul latin moștenit: sóră – suróri, nóră – nuróri, și substantivele neologice terminate în -o: rádio – radióuri, zéro – zeróuri etc.) și mobil în flexiunea verbală (cf. cântă – indicativ prezent, cântă – perfect simplu, cântám – imperfect etc.) • Cele mai frecvente tipuri de accentuare, delimitate în funcție de poziția în cuvânt a silabei accentuate sunt: accentuarea oxitonă – pe ultima silabă (cafeá, citít), paroxitonă – pe penultima (mașínă, văzúse), proparoxitonă – pe antepenultima (mázăre, contríbuie). în cuvintele polisilabice este posibilă și accentuarea pe alte silabe (a patra sau a cincea de la sfârșitul cuvântului: prépeliță, nóuăsprezece). în limbile cu accent liber, există posibilitatea accentuării diferite a aceluiași cuvânt. Formele diferențiate pot reprezenta variante libere, literare (profésor – profesór, íntim – intím, súntem – suntém, súnteți – suntéți) sau neliterare (únic – uníc, penúrie – penuríe, tráfic – trafíc, caractér – carácter); unele au caracter regional (bolnáv – bólnav, dușmán – dúșman, jiláv – jílav). • Accentul îndeplinește funcții diverse: culminativă, de punere în evidență a unei anumite silabe (accentul cuvântului); expresivă – de reliefare a unei unități semnificative (accentul sintactic); demarcativă – de delimitare a cuvintelor dintr-un enunț (accentul fix); distinctivă – de diferențiere semantică a cuvintelor formate din aceleași sunete (accentul liber, care poate fi relevant fonologie: cântă – cântă, copíi – cópii, lături – lătúri). 2. ~ grafic Semn diacritic* folosit în scrierea unor limbi pentru a marca anumite particularități de pronunțare a vocalelor (în franceză, accentul ascuțit și accentul grav marchează pronunțarea închisă, respectiv, deschisă a vocalei /e/, de ex.), inclusiv caracteristici de accentuare (în greacă, accentele marchează aspecte ale tonului), dar și particularități independente de pronunțare (în franceză, accentul circumflex relevă o caracteristică etimologică: dispariția consoanei /s/ din etimonul latin (âne < lat. asinus), sau diferențiază cuvinte omofone*: dû – du). în română este folosit foarte rar, pentru a evita posibilele confuzii între omografe*. 3. ~ metric / ritmic / prozodic Pune în evidență o anumită silabă în cadrul unei unități metrice sau ritmice (vezi METRU; RITM). 4. în limbajul curent, mod de a vorbi (sau de a pronunța) relevant pentru proveniența etnică, regională sau socială a unui individ (accent moldovenesc, accent american, accent periferic) sau specific acestuia. Particularitățile de pronunțare ale unei limbi sau ale unui grai creează o anumită impresie acustică asupra receptorului (se vorbește despre accent nazal, aspru, cântat etc.). L.I.R.

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „Copilul nostru se joacă – s. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( → H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

OXITON ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte sau despre forme gramaticale) Care poartă accentul pe ultima silabă. /<fr. oxyton

NEUMĂ s.f. Semn de notație muzicală, constînd din puncte și virgule fără portativ, folosită în evul mediu mai ales pentru cîntecele liturgice. ♦ Frază muzicală a cărei ultimă silabă se prelungește sau care este cîntată fără cuvinte. [Pron. neu-. / cf. fr. neume, it., lat., gr. neuma].

NEUMĂ s. f. semn de notație muzicală constând din puncte și virgule fără portativ, în evul mediu pentru cântarea liturgică. ◊ grup de note emise dintr-o singură respirație. ◊ parte dintr-o frază muzicală bisericească a cărei ultimă silabă se prelungește sau care este cântată fără cuvinte. (< fr. neume, lat. neuma)

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

răcnet sn [At: ASACHI, S. L. I, 69 / V: (reg) răhn~ / Pl: ~e / E: răcni + -et] 1 Urlet de animal. 2 Țipăt puternic scos de om, exprimând durere, mânie, teamă etc. 3 (Dep) Cuvinte strigate cu putere. 4 (Pex) Larmă de voci. 5 (Îla) Ultimul ~ Foarte nou și foarte modern.

sextină sf [At: DER / V: (rar) sest~ / Pl: ~ne / E: fr sextine] 1 Poezie cu formă fixă, care este alcătuită din șapte strofe, dintre care primele șase au câte zece versuri, iar ultima are numai trei versuri și în care același cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. 2 Strofă alcătuită din șase versuri.

KRAUS, Karl (1874-1936), scriitor austriac. Remarcabil epigramist. Drame antirăzboinice („Ultimele zile ale omenirii”), antinaziste („A treia noapte valpurgică”). Versuri („Cuvinte în versuri”). Critică literară într-un stil polemic, expresiv („Zidul chinezesc”, „Judecata universală”, „Literatură și minciună”).

*stenografíe f. (vgr. stenós, strîmt, și grafie). Sistema de a scrie pin prescurtărĭ. - De această sistemă se foloseaŭ și Greciĭ și Romaniĭ. Dar ĭa s’a dezvoltat maĭ ales în seculu 18 în parlamente, apoi ĭn universitățĭ și comerciŭ. Marile case comerciale din Eŭropa și America aŭ corespondențĭ stenografĭ care scriŭ peste 100 de cuvinte pc minut și care-s foarte bine plătițĭ. În ultimu timp, a început a se întrebuința fonografu, apoĭ placa de gramofon în locu stenografiiĭ.

ultimatum n. 1. ultimele condițiuni puse la un tractat; 2. rezoluțiune definitivă și irevocabilă, cuvântul cel din urmă.

rimă¹ sf [At: HELIADE, O. II, 146 / Pl: ~me / E: fr rime] 1 Repetare a sunetelor finale a două sau mai multe versuri (începând de la ultima silabă accentuată). 2 (Pex) Potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 3-4 Cuvânt (sau segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. 5 (Pex) Vers.

vechi¹, veche a [At: COD. VOR². 14^v/13 / S și: (înv) vechie sf / Pl: ~, (înv) veche sf / E: mlp veclus (vetulus)] 1 a (Îvp ; d. ființe; îoc tânăr) Bătrân (8). 2 sm (În textele religioase; îs) Cel ~ de zile Dumnezeu. 3-4 smp (Îljv) Din ~ Din moși-strămoși. 5 a Care este caracteristic unei ființe bătrâne. 6 a (Înv; d. vârstă¹) Înaintat. 7 a (D. oameni; îoc nou) Care este de mult timp într-o anumită situație. 8 a (D. oameni; îoc nou) Care deține de mult timp o anumită calitate. 9 a (D. oameni; îoc nou)Care se află de mult timp într-o anumită relație cu cineva. 10 a (D. oameni; îoc nou) Care practică de mult timp o anumită meserie. 11 a (D. oameni; îoc nou) Care exercită de mult timp o anumită funcție. 12 a (Pex) Experimentat (1). 13 a (Reg; îs) Fată veche Fată bătrână. 14 a (Rar; în stilul epistolar; în formule de încheiere) Devotat (2). 15 a Inveterat. 16 a (Îoc nou) Care există de mult timp. 17 a (Îoc nou) Care a fost făcut cu mult timp în urmă. 18 a (Îoc nou) Care se menține de mult timp. 19 a (D. rânduieli, obiceiuri, datini etc.) Care este preluat și păstrat prin tradiție Si: bătrânesc (3), strămoșesc, străbun. 20 a (Buc; îs) Ploaie veche Ploaie abundentă care ține timp îndelungat. 21 a (Îs)Vorbă (ori, îvr, zisă) veche sau (îvr) ~ cuvânt Proverb. 22 a (Îas) Maximă. 23 a (Reg; îs) Lună veche Ultima fază a lunii, când aceasta este în conjuncție cu soarele și se vede o mică porțiune din suprafața sa luminată în forma unei seceri subțiri. 24 a (Reg; îas) Înfățișarea lunii în faza „lună veche (23)”. 25 a (Mol; îas; șîs crai ~) Lună plină. 26 sn (Trs; d. lună; îe) A se întoarce pe ~ A începe să descrească. 27 a (D. argint sau rar, d. aur) Cu strălucirea estompată de timp. 28 a (D. sentimente) Statornic. 29 a (D. idei) Consecvent. 30 a (D. obiecte făcute de oameni) Care a ajuns în stare de degradare prin acțiunea îndelungată a timpului sau din cauza folosirii îndelungate Si: învechit. 31 a (Înv; d. pământ) Cultivat vreme îndelungată, fără întrerupere (până la secătuire). 32 a (D. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a pierdut sau este pe punctul de a-și pierde calitățile inițiale. 33 a (Pex; d. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a modificat proprietățile, devenind impropriu consumului, inutilizabil Si: alterat² (3), stricat. 34 a (D. boli) Care este contractată de mult timp (și are o evoluție lentă) Vz cronic. 35 a (De obicei precedat de art. cel; adesea îoc nou) Care există de mai mult timp (decât ...). 36 a (Îs) ~ul Testament sau Testamentul (cel) ~, Legea (cea) veche, Vechea lege, (înv) Vechea scriptură, Scriptura (cea) veche, Cartea cea veche Prima parte a Bibliei cuprinzând textele sfinte referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu. 37 a (Îs) Lumea veche Societate dispărută sau pe cale de dispariție. 38 a (Îas) Antichitate. 39 a (Îas) Țările, popoarele din Antichitate. 40 a (Îas) Nume generic dat celor trei continente (Europa, Asia și Africa), cunoscute până la descoperirea Americii. 41 a (D. legume, cereale, furaje etc.) Din recolta anului precedent sau a anilor precedenți. 42 a (D. vin sau, rar, d. coniac) Ale cărui calități inițiale s-au ameliorat o dată cu trecerea timpului. 43 a (Mai ales despre idei, concepții etc.) Care nu mai este actual Si: demodat, depășit, învechit, perimat. 44 sn Ceea ce nu mai corespunde, aparținând unei epoci revolute. 45 a Care a existat în trecut Si: fost (2), trecut. 46 a (D. oameni) Care a avut în trecut o anumită funcție, rang, calitate cu care nu mai este învestit în prezent Si: fost (1). 47 a (D. teorii, metode, legi etc.) Care nu mai este valabil Si: fost, trecut. 48 (Îs) Anul (cel) ~ Anul (calendaristic) care s-a încheiat. 49 a (Îs) Stil ~ sau (înv) calendar (de stilul) ~ Calendarul iulian. 50 a (Îas) Metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. 51 sn (Îlav) Pe ~ Conform stilului vechi (49). 52 a (Îvp ) Literă (sau slovă, buche) veche Literă chirilică. 53 (Rar; îs) Crai de Curtea veche Haimana (1). 54 a (D. limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată. 55 a (D. limbi) Care este cunoscut (și studiat) sub aspectul său din trecut (deosebit de cel actual). 56 a Care aparține trecutului (îndepărtat). 57 a Care este caracteristic trecutului (îndepărtat). 58 a (Spc) Care aparține Antichității Si: antic (3). 59 a Caracteristic Antichității Si: antic (4). 60 a Care ține de perioade originare, de început Si: arhaic, primitiv. 61 a (Îs) Istoria veche Parte a istoriei care studiază peristoria și Antichitatea. 62 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din trecut. 63 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din Antichitate.

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; pătimaș, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

RIMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfîrșitul versurilor, începînd cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvînt care rimează cu alt cuvînt. [Cf. fr. rime, it. rima].

RIMĂ s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a două sau a mai multor versuri, începând cu ultima silabă accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 2. cuvânt care rimează cu altul. (< fr. rime)

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care posedă căldură; a cărui temperatură este superioară (fără a fi fierbinte) celei a mediului ambiant sau a corpului omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat, pătimaș; prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă. ♦ 4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

RIMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. GHEREA, ST. CR. II 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Ei cer să cînt... durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime și-n cadențe. EMINESCU, O. IV 103. ♦ Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. GALACTION, O. I 14. Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250. ♦ Fig. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta... era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneției. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să șteargă pata robiei în singura nație ce a mai rămas în Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? BOLLIAC, O. 55.

ACCENT (< fr. accent < lat. accentus, intonație) Accentul constă în pronunțarea mai apăsată a unei silabe sau a unui cuvînt dintr-un grup sintactic, silaba accentuată susținând unitatea cuvîntului. Ex. ța-ră, bu-cu-ri-e Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om cu jale zicînd în gîndul lui... (V. ALECSANDRI, Sergentul) Accentul poate fi: dinamic, tonic, afectiv. În limba română și în mai multe limbi moderne, cuvintele polisilabice an un accent dinamic principal pe una din silabe, ultima (măsea, balama); penultima (grădină, uzină), antepenuitima (pasăre) sau chiar prima silabă în cuvinte alcătuite din patru sau cinci silabe (veveriță). Accentul dinamic apare astfel ca un accent liber. Accentul tonic constă în alungirea unei vocale dintr-o unitate metrică; cel ritmic (metric), în coincidența accentului de intensitate cu cel tonic: Ex. Doină, doină, cîntec dulce... (Poezie populară) iar accentul afectiv, în scoaterea în relief a unui cuvînt sau a unor cuvinte dintr-o propoziție. Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El Zorab) În afara accentului metric, în funcție de metrii folosiți, se mai deosebește accentul gramatical (ascuțit, grav, circumflex), precum și cel muzical.

Victor Prenume răspîndite, frecvente și apreciate astăzi, Víctor și Victória au semnificație clară pentru vorbitorii limbii române, care le pot pune ușor în legătură cu subst. victorie sau adj. victorios. Ca și cuvintele comune prin care pot fi înțelese, numele personale sînt de origine latină; în izvoarele din primele secole ale erei noastre – deci odată cu apariția creștinismului, Víctor, gen. Victóris și un derivat de la acesta, Victórius, apar cu foarte mare frecvență, fapt care se explică prin valoarea augurală a numelor: victor „învingător, victorios”, de la vb. vinco, vincere „a învinge” (de aici și Vincențiu), simboliza victoria noii credințe. În ceea ce privește fem. Victoria, acesta era chiar numele zeiței victoriei, în timpul imperiului, Victoria Augusti fiind divinitatea protectoare a împăraților. Popularitatea de care s-au bucurat aceste formații se reflectă și în numărul mare al martirilor incluși în onomasticonul sacru (aproximativ 40), prin cultul acestora numele răspîndindu-se în toată Europa. Prin filieră greco-slavă, ajung astfel la noi, în secolele trecute: Victor, Victoria, Vitoria, Vică, Vicul. Frecvența numelor crește însă în ultima vreme probabil sub influența cultă occidentală și sprijinite de existența cuvintelor comune; alături de Victor și Victoria, apar astăzi Victorița, Victorina (Victoriu nu pare a fi folosit) și frecventul hipoc. Vichi. ☐ Engl. Victor, Victoria, fr. Victor, Victoria, Victorin, Victorine, germ. Viktor, (hipoc. Vick), Viktoria (hipoc. Viki), Victorinus, it. Vittore, Vittoria, sp. Victor, Victoria, magh. Viktor și Gyözö, Geza (gyözö fiind traducerea lat. victor „învingător, victorios”), Viktoria, Viktorina, bg. Viktor, Viktorin, Viktoria, rus. Viktor(ii), Viktoria, Viktorin, Viktorina. ☐ Savantul Victor Babeș, unul dintre fondatorii microbiologici moderne, scriitorii Victor Eftimiu și Victor Ion Popa. Din istoria și cultura universală Vittorino da Feltre, renumit pedagog din perioada Renașterii, Vittorio Emanuele (transpunerea în românește sub forma Victor Emanuel nu este corectă; lui Vittorio i-ar corespunde la noi Victoriu – nefolosit însă), trei regi din dinastia de Savoia, cel mai cunoscut fiind al doilea, care realizează unificarea Italiei și devine primul rege al țării (1861), Victoria, regină în timpul căreia Marea Britanie a cunoscut apogeul puterii ei coloniale și maritime (așa-numita „epocă victoriană”), scriitorii Vittorio Alfieri, Victor Hugo, Victorien Sardou, Albert Victor Samain etc. ☐ Unul dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura noastră, Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul de M. Sadoveanu.

căuta (caut, căutat), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta. – Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavi › lăudai; pavimentum › pămînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).

re- Pref. care indică repetarea unei acțiuni verbale. Fr. re-. Se atașează atît la cuvintele împrumutate deja cu pref. (reconstitui, din fr. reconstituer), ca și cuvintele moștenite (realege „a alege din nou” < alege). În general, în acest ultim caz, este de asemeni un calc din fr.: reculege „a se concentra” < culege „a aduna”, ca fr. recueillir < cueillir. Cum acest pref. se poate atașa la un număr indefinit de vb., se citează numai cuvintele care merită o mențiune specială.

ABREVIERE Procedeu de reprezentare prin reducere a unei unități lexicale sau a unui grup de elemente cu valoare de unitate lexicală. 1. Abrevierea este o modalitate curentă în limbile moderne de a reprezenta unități semantice complexe care au sens unitar (vezi COMPUS). Se desemnează astfel numeroase asociații, organisme, instituții sociale, economice, culturale, științifice, sportive etc. sau partide politice. Acest tip de abreviere pare să sporească importanța compunerii* în limba română, chiar dacă unele formații sunt temporare; URSS (Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice), FSN (Frontul Salvării Naționale), CFR (Căile Ferate Române), SNCFR (Societatea Națională de Căi Ferate Române) etc. Este tipul de abreviere cel mai bine reprezentat în româna actuală. Pronunțarea compuselor din inițiale se face adăugând, în general, consoanelor (dacă nu sunt urmate de altă vocală) vocala e și accentuând ultima silabă: Seneceferé. Se mai fac abrevieri ale unităților complexe prin trunchierea cuvintelor care alcătuiesc compusul, păstrându-se silabe inițiale, de pildă: Romtelecom, Romfarm, Metrorex, Romextur, Mobistil, Plafar, Asirom etc. 2. Abrevierea cuvântului se utilizează în scris (în dicționare. în lucrări științifice etc.) pentru denumiri de științe, domenii profesionale: mat. (matematică), fiz. (fizică), ling. (lingvistică), tehn, (tehnică). Abrevierile sunt curente în anumite domenii: sg. (singular), pl. (plural), masc. (masculin) – în lingvistică. Uzajul scris recurge la anumite abrevieri în raport cu forma orală: dle (domnule), dna (doamna). Româna a preluat unele cuvinte frecvent abreviate în alte limbi, de pildă metrou (dar nu și bus „autobuz” sau tele „televiziune”). 3. Abrevierea unei sintagme printr-un singur cuvânt este parțial condiționată contextual, chiar dacă se poate impune de-a lungul timpului: lat. iecur ficatum „ficat umplut cu smochine” a dat printr-o abreviere românească, ficat, fr. foie, care desemnează numai „partea corpului”; rom. pătlăgea roșie, pătlăgea vânătă s-au abreviat și se folosesc azi, în mod curent, sub numele roșie, -ii, vânătă, vinete. A.B.V.

cafti (-tesc, -it), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu știm dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de rîs)”. – Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud. sp. haftoná „bătaie”, dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală.

șa (șei), s. f. – 1. Piesă de harnașament. – 2. Curmătură. – 3. Os din spinarea găinii. – 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. – Var. șea. – Mr., megl. șauă, șao, pl. șali. Lat. sĕlla (Pușcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi și șele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se folosește numai șale. Der. șelar, s. m. (persoană care face și vinde șei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sĕllārius); șelărie, s. f. (loc unde se fac și se vînd șei); șeuaș (var. șăuaș), s. m. (cal înșeuat); înșeua, vb. (a pune șaua pe cal); înșela, vb. (a înșeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greși); înșelătură, s. f. (amăgire, trișare); înșelășag, s. n. (Mold., amăgire); înșelăciune, s. f. (amăgire, fraudă); îmșelător (var. înșelăcios), adj. (care înșală, amăgitor). Mulți cercetători fac două cuvinte distincte din înșela „a înșeua” și înșela „a amăgi” și-l derivă pe ultimul din sl. mŭšelŭ „cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Pușcariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel „amăgire”; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroși termeni exprimă ideea de „a înșela” prin cea de „a-și pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, încălța, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), și la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).

DANEZĂ s. f. (< it. danese): limbă germanică din grupul nordic vorbită de danezi, locuitorii Danemarcei. S-a format, ca și celelalte limbi scandinave, în secolul al IX-lea, în timpul invaziei vikingilor. A avut o mare extindere, fiind vorbită în Danemarca, în Normandia și în Anglia. De atunci datează împrumuturile engleze în daneză. Există trei perioade în dezvoltarea limbii daneze: o perioadă veche (între secolele IX-XIV), una medie (între secolele XIV-XVI) și alta modernă (între secolele XVI-XIX). Cele mai vechi documente în daneză sunt inscripțiile cu caractere runice, datând din secolul al IX-lea. Primele texte literare în limba daneză au apărut în secolul al XIV-lea, cuprind mai ales traduceri din lucrări religioase și au caracter dialectal. Răspândirea cărților tipărite și Reforma din secolul al XVI-lea au contribuit mult la stabilirea normelor limbii literare daneze. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au pătruns în daneză multe cuvinte din limbile latină, franceză și germană. În dezvoltarea ei din secolul al XIX-lea, un mare rol l-au avut scrierile lui Hans Cristian Andersen, cunoscute de altfel în lumea întreagă. În ultimele două secole, limba literară daneză a adoptat mulți termeni științifici internaționali precum și cuvinte din limba engleză. D. este folosită azi ca limbă oficială în Islanda (alături de islandeză), în insulele Faeroerne (alături de feroică, limba locală) și în Groenlanda (alături de eschimosă).

cap (-pete), s. n. – 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

replică f. ultima vorbă ce zice un actor într’un dialog înainte ca întrevorbitorul său să ia cuvântul: a da replica (= fr. réplique).

OXI- „ascuțit, acru, acid, acut; oxigen, aer”. ◊ gr. oxys „acru, ascuțit” > fr. oxy-, germ. id., engl. id. > rom. oxi-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini ascuțiți; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme cu viața condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care folosește oxigenul atmosferic; ~bioză (v. -bioză), s. f., prezența de oxigen într-un proces chimic aerob; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe ascuțite; ~cefal (v. -cefal), adj., care prezintă oxicefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., deformație congenitală a craniului, constînd în țuguierea lui; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) care preferă solurile acide; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc pe solurile bogate în acizi humici; ~fob (v. -fob), adj., 1. (Despre plante) Care evită solurile acide. 2. (Despre celule) Fără afinitate pentru coloranții acizi; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., vorbire cu voce exagerat de tare; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor și insipid, constituind o cincime din aerul atmosferic; ~genomorfoză (v. geno-₁, v. -morfoză), s. f., modificare morfologică și funcțională a vegetalelor datorită influenței oxigenului; ~genotaxie (v. geno-₁, v. -taxie), s. f., mișcare orientativă a plantei sub influența repartiției inegale de oxigen; ~geofite (v. geo-, v. -fit), s. f., pl., plante care cresc pe terenurile bogate în humus; ~gon (v. -gon₂), adj., cu vîrf ascuțit; ~lit (v. -lit₁), s. n., peroxid de sodiu care, în contact cu apa, degajă oxigen; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., 1. Operație de determinare a cantității de oxigen din hemoglobină. 2. Determinare a cantității de acid liber conținut într-o substanță; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la determinarea cantității de hemoglobină din țesutul sanguin; ~odont (v. -odont), adj., care are dinți ascuțiți; ~opie (v. -opie), s. f., acuitate vizual, exagerată; ~osmie (v. -osmie₁), s. f., acuitate olfactorie foarte dezvoltată; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe ascuțite; ~stil (v. -stil), adj., (despre cochilii) cu columela ascuțită; ~ton (v. -ton), adj., s. n., (cuvînt) care se accentuează pe ultima silabă; ~tonic (v. -tonic), adj., (despre limbi) care tinde să pliseze accentul la sfîrșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care formează o sintagmă; ~tonie (v. -tonie), s. f., accentuare a unui cuvînt pe ultima silabă; ~ur (v. -ur), s. m., vierme parazit care trăiește în intestinul omului și al animalelor, avînd partea terminală ascuțită.

ANALIZĂ ~e f. 1) Metodă științifică de cercetare a realității bazată pe descompunerea proceselor, a obiectelor în părți componente. ◊ În ultimă ~ în concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compoziției chimice a unei substanțe. 3): ~ gramaticală descompunere a cuvintelor și propozițiilor în elemente alcătuitoare și determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

RUSHDIE [rúʃdi], Salman (Ahmed) (n. 1947), scriitor englez de origine indiană. Magician al cuvântului, romanele sale sunt o vastă frescă a culturii indiene („Copiii de la miezul nopții”, „Rușinea”, „Ultimul suspin al maurului”). Apariția (1988) „Versetelor satanice”, socotite drept o blasfemie față de Islam și o insultă la adresa ayatollahului Khomeini, a declanșat un mare scandal, acesta dând un decret (1989) de condamnare a sa la moarte.

KAZAN [kəzæn], Elia (pe numele adevărat Elia Kazangioglu) (1909-2003), romancier și regizor american de film, de origine greacă. Reprezentant de seamă al cinematografiei contemporane, a cărui operă, îmbrățișând o tematică extrem de variată (de la drama socială la neorealismul brutal), oferă un vast tablou al Americii moderne. Creator al unui stil melodramatic, de mare forță sugestivă, atât pe plan narativ, cât și figurativ („Un tramvai numit dorință”, „La Est de Eden”, „Splendoare în iarbă”, „Ultimul magnat”). Ecranizări după propriile romane („Tranzacția”, „America, America”). Premiul Oscar pentru film și regie: 1947 („Pe cuvânt de onoare”) și 1954 („Pe chei”).

APĂSA, apăs, vb. I. 1. Tranz. A se lăsa cu toată greutatea asupra unui lucru, a presa (cu putere). I se părea că tavanul o apasă, pereții casei o striveau. BART, E. 250. (Absol.) Soacra mă mînă să țăs, Eu mă duc la sul ș-apăs. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ Fig. Singurătatea îl apăsa dureros, dar durerea lui era dulce ca mierea acestei lumini de primăvară. C. PETRESCU, R. DR. 27. ◊ (Cu arătarea instrumentului acțiunii) Apăsă cu mîna capul bolnavului. ȘEZ. I 59. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Își lipi mîinile de tîmple, le apăsă și clătină capul. DUMITRIU, B. F. 81. Gîndind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc Pe-ai mei ochi închiși ca somnul. EMINESCU, O. I 42. ◊ Intranz. Apăs pe butonul soneriei. ◊ Elena ședea cu vîrful degetelor apăsate pe ochi. DUMITRIU, B. F. 47. O mînă era strîns apăsată pe inimă. EMINESCU, N. 77. (Neobișnuit) Iată că sosește un om... cu pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. (Fig.) La ora cinci dimineața, cînd întunericul de iarnă mai apasă peste munți, greoi și compact, peisajul fantastic al Roșiei Montane începe să se anime. BOGZA, Ț. 49. În dricul verii apăsa arșiță nemilostivă subt cer alburiu. SADOVEANU, M. C. 20. ♦ (Despre obiecte) A fi prea greu (de purtat) pentru cineva. Zaua nu mă-n deasă. Șaua nu m-apasă. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. Intranz. Fig. (Cu privire la cuvinte, fraze etc.) A rosti răspicat și tare, a sublinia prin pronunțare. Directorul terminase, apăsînd pe ultimul cuvînt. ◊ (Eliptic) Du-te, apăsă el, pleacă acum și nu mai aștepta. PREDA, Î. 165. 3. Tranz. Fig. A oprima, a asupri, a împila. Acele milioane ce în grămezi luxoase sînt strînse la bogatul pe cel sărac apasă Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Streini prinți... ne-apăsară. ALEXANDRESCU, P. 139. 4. Tranz. Fig. A chinui, a înăbuși, a copleși. Se străduia mereu să dezvăluie pînă la capăt tot ce-i apăsa cugetul. V. ROM. noiembrie 1953, 185. O arșiță mă apăsa. SADOVEANU, N. F. 73. Frig în casă, Gol pe masă. Griji te-apasă. TOMA, C. V. 465. O greutate îmi apăsa inima. NEGRUZZI, S. I 54.

Kurz ist der Schmerz, und ewig ist die Freude! (germ. „Scurtă e durerea, și veșnică-i bucuria !”) – ultimul vers cu care se încheie tragedia Fecioara din Orléans de Schiller (act. V, sc. 14). Aceste cuvinte le rostește, ca o concluzie, Ioana dArc în cea din urmă clipă a vieții. Se citează spre a sublinia că victoriile care sînt trainice se obțin cu sacrificii care sînt trecătoare. LIT.

Mundus vult decipi, ergo decipiatur! (lat. „Lumea vrea să fie înșelată, fie deci înșelată!) – unul din paradoxele lui Sebastian Frank, cunoscut mai ales sub numele de Francus. Acesta a fost un teolog mistic german care în anul 1533 a publicat o carte intitulată chiar Paradoxa, unde cuvintele de mai sus figurează la nr. 236. Citatul este des întîlnit în literatura scriitorilor idealiști din ultimele trei secole, fiind una din maximele lor preferate. Poetul german Sebastian Brandt spunea și el în cartea ”Narrenschiff„ (Corabia nebunilor) că ”Die Welt will betrogen sein„ (Lumea vrea să fie amăgită). Comentatorii care încearcă să salveze acest paradox din naufragiul uitării susțin că el trebuie interpretat în sensul că ”nur die Welt die will betrogen sein, soll betrogen sein" (numai lumea care se vrea înșelată, să fie înșelată!). LIT.

PARTÍCULĂ (< fr., lat.) s. f. 1. Porțiune foarte mică de substanță; corpuscul. ◊ (FIZ.) P. elementară = cea mai mică particulă constitutivă a materiei fizice, care prezintă atât caracteristici corpusculare, cât și ondulatorii, și care se comportă ca o entitate cu însușiri specifice, fără a putea fi redusă la ceva mai simplu (ex. electronul, protonul, neutronul, fotonul etc.). P.e., localizabile în regiuni foarte mici posedă energie și impuls și sunt purtătorii elementari ai electricității și ai magnetismului. Au capacitatea de a interacționa și de a se transforma unele în altele. În stare liberă, unele p.e. sunt stabile (ex. electronul, fotonul etc.), dar majoritatea sunt instabile, durata lor de viață fiind foarte diferită (de la 10^-22 până la 10^-6 s). Atomii, moleculele, substanța, lumina și, în general, toată lumea fizică este alcătuită din p.e. Caracterul lor de a fi „elementare” este relativ, întrucât în prezent se admite că au o anumită structură și deci nu sunt ultimele particule elementare ale materiei. P. alfa v. alfa. P. beta v. beta. 2. (LINGV.) Termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic redus, mai ales pentru părțile de vorbire neflexibile (prepoziții, conjuncții, adverbe de afirmație sau de negație etc.); spec. afix sau element invariabil atașat la un cuvânt. 3. Cuvânt folosit înaintea unui nume propriu sau a unui titlu de noblețe, de demnitate, care indică gradul, rangul etc.

final, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 3 / Pl: ~i, ~e, (6, 8) ~uri / E: fr final, lat finalis] 1 a Care reprezintă sfârșitul. 2 a Care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). 3 a Care se află în urmă, la sfârșit. 4 sf Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. 5 sf Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 6 sn Încheiere a unei acțiuni, a unei întâmplări, a unei lucrări etc. 7 sf Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 8 sn (Muz) Ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. 9 a (Lin; d. propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea.

Dominic Nume frecvent în onomastica popoarelor europene, Dominíc, fem. Dominíca (în diverse forme corespunzătoare diferitelor limbi), corespunde numelui pers. lat. Dominícus, fem. Dominíca, atestate cu mare frecvență în inscripțiile creștine din perioada imperială tîrzie. Foarte bogată, în izvoarele latine, este seria de derivate cu valoare de cognomen: Dom(i)nieus, Dom(i)nica, Domnus, Domna, Dominicellus, Dominicius, Domnicosus, Domninus, Domnina, Domnio, Domniu, Domnitta, Domnius, Domno, Domnulus, Domnelus (citarea tuturor formelor atestate a fost făcută întrucît ele sînt extrem de interesante din punctul de vedere al onomasticii actuale). Pe teritoriul Franței, începînd din anul 484, Dominícus este atestat cu mare frecvență, de o deosebită popularitate bucurîndu-se numele și în epoca carolingiană. Care este originea și semnificația lui Dominic, cum se explică favoarea de care s-a bucurat el în perioada veche? Pentru lămurirea acestor probleme va trebui să ne întoarcem puțin înapoi în timp și să ne îndepărtăm de Europa. Ca urmare a unor prescripții religioase sau a unor mai vechi obiceiuri, evreii din ultima perioadă dinaintea erei noastre nu mai pronunțau numele divinității (Iahve sau Elohim), care era denumită prin Adonây (sensul originar era „patron, stăpîn”). Acest ultim termen apare tradus în greacă prin Kýrios, iar în latină prin Dominus (în greacă și latină aceste cuvinte aveau, ca și Adonây, sensul inițial de „stăpîn, patron”, modificat după modelul ebraic; calcul lingvistic a fost continuat și de către limbile moderne, apărînd astfel engl. Lord, germ. Herr, sl. Gospod, toate corespunzînd rom. Domnul „Dumnezeu”). Adjectivele kyriakos și dominicus, la origine semnificînd „al stăpînului, al patronului”, capătă și sensul „al lui Dumnezeu”. Prin noua semnificație amintită se explică și denumirile uneia dintre zilele săptămînii (în calendarul păgîn această zi era dedicată soarelui, dies solis, așa cum au rămas pînă astăzi, denumirile germ. și engl. Sonntag și Sunday), gr. Kyriake hemera, lat. dies dominicus sau dominica „ziua Domnului” (de aici sp., port. domingo, fr. dimanche, it. domenica, rom. duminică). Paralelismul dintre greacă și latină continuă și în cazul numelor de persoană, Kyriakos și Dominicus, ultimul putînd fi, în multe cazuri o traducere a modelului grecesc. Motivul atribuirii unor astfel de nume era fie nașterea într-o duminică, fie, mai ales, dorința de a pune noul născut sub semnul divinității (semnificația „dumnezeiesc, al lui D-zeu” a fost multă vreme clară). La răspîndirea lui Dominic a contribuit cu siguranță și calendarul care cuprinde mai mulți sfinți cu acest nume (unul dintre cei mai cunoscuți este Dominic de Guzman, 1170-1221, fondatorul cunoscutului ordin al dominicanilor). Lat. Dom(i)nica, prin intermediarul gr. Domnike, ajunge în limbile slave sub forma Domnika (reducerea vocalei -i- s-a produs încă din latină) și este atestat în Ucraina și Galicia din sec. 15. O formă hipocoristică Domna (probabil terminația -ika, considerată sufix, a fost înlăturată) apare în ținutul Haliciului încă din anul 1438, iar în pomelnicul de la Horodiște, în 1484. Formele slave intră apoi și în onomastica românească, fie prin contact direct, fie prin calendar, Domníca sau Dumnica, Domnina, Domnița, Domna (de remarcat că în calendarul nostru apar numele Domnica și Domnina). Pentru masculin, atestate din sec. 15, apar numai forme de influență maghiară (în calendarul nostru nu apare Dominic): Domocuș, Dămăcuș, Domencuș etc. Foarte interesant e toponimul Domnești (un sat din jud. Gorj atestat din 1472) care presupune existența unui nume personal – Domn sau Domnu (după cum am văzut, un cognomen Domnus apare deja în izvoarele latine, corespondentul lui în greacă fiind Domnos); deși numele corespunde perfect cuvîntului românesc de origine latină domn, prezența lui Domn și în vechea onomastică rusă (unde ar putea fi de origine românească) ne face să credem că antroponimul românesc provine, printr-un intermediar slav, tot din greacă. Singurul prenume care ar putea fi creație românească pe baza unui cuvînt comun este Domnița (din subst. domniță), dar la fel de probabilă este și derivarea lui, în cadrul sistemului de denominație personală, de la Domna. Dominíc și Dominíca, de origine apuseană, recent introduse la noi, sînt destul de rare, vechile forme feminine neputînd fi înlocuite. ☐ Engl. Dominic, fr. Dominique, germ. Dominikus, it. Domenico, Domenica, sp. Domingo, Dominguez, magh. Domokos, Domonkos, Domos, Dominika, bg. Dominik, Dominika, Domnika, Domnița, Domna, rus. Domnika, Domnin, Domnina, Domn, Domna etc. ☐ G.A. Dominguez Bequer.

epodă (< gr. ἐπῳδή, „cântec sau cuvânt magic, descântec, în special pentru vindecarea unei răni”; v. Odiseea, 19, 457. În poezie, ἐπαοιδή, din ἐπì și ῳδή) 1. Inițial, ultima secțiune a poeziei lirice grecești (venind după strofă* și antistrofă*). A avut mai ales, rolul unui cuplet liric în corurile tragediei*. 2. Ulterior (mai ales la romani), gen liric independent (ex. Horațiu, Ode și epode).

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au¹.

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție concluzivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au¹.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)