neumă, neume s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, introdus în muzica bisericească de papa Grigorie cel Mare (†604), care constă din puncte, virgule, linii drepte și curbe, cârlige etc. în diferite poziții și din care derivă notația psaltichiei folosite și azi în Bis. ortodoxă. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă, care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se execută fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.