parechemă (gr. parekhema „asemănare de sunete”), viciu de vorbire în care se pun alături, unele de altele, silabe omofone, care produc un efect neplăcut (A): lat.: dorica castra, fortunatam natam; fr.: il faut qu’entre nous nous nous nourrissions ( → L., § 1. 246) rom.: „ispitindu-l dulceața, a luat copilul pilula”; „nu-i lăsa să să sărăcească” Fără a-l numi, Quintilian insistă asupra fenomenului după cum urmează: „Trebuie să avem grijă, de asemenea, ca silabele ultime ale cuvântului precedent să nu fie identice cu silabele prime din cuvântul următor. Să nu se mire cineva că fac această recomandare. Cicero însuși are o astfel de neglijență într-o epistolă: «Res mihi invisae visae sunt, Brute» (Urâte lucruri am văzut, Brute), și într-un poem: «O, fortunatam natam me consule, Romam» (O, fericită Roma, care s-a născut sub consulatul meu). Monosilabele, dacă sunt mai multe, vor forma și ele o înlănțuire neplăcută, fiindcă armonia mereu întreruptă va fi, necesar, zdruncinată. Din acest motiv trebuie evitată și înșirarea de verbe și substantive lungi; acestea aduc o încetinire a vorbirii. Greșeală de același gen rezultă din înșirarea mai multor cuvinte cu aceeași desinență cazuală sau temporală sau cu aceeași derivare.” (Q., vol. III, p. 104). Sin. parecheză.