făt, fecior
În locul vechiului puer, cu femininul puella, limba română a păstrat pe făt, feminin fată. În textele vechi, făt avea încă înțelesul de „fecior”. În franțuzește, cuvîntul pentru „fată” a fost schimbat de cîteva ori în decursul ultimelor secole, pentru că rînd pe rînd cuvintele care denumeau această noțiune au fost folosite ca eufemisme și chiar prin aceasta au căpătat sens peiorativ (Kr. Nyrop, Gramm. hist. de la langue française, Copenhague, vol. IV, 1913, p. 302). În romînește, dimpotrivă, cuvintul fată s-a păstrat, iar termenul masculin a fost schimbat de mai multe ori. Bănuiese că făt a fost eliminat din cauza omonimiei cu făt „ceea ce fată un animal” (după părerea mea, nu avem aici cuvîntul vechi, ci un postverbal romînesc al lui făta). Devenind peiorativ, făta a antrenat după el și pe făt, pe cînd fată, nefiind omonim cu abstractul verbal, a putut fi menținut cu sensul vechi. Făt s-a păstrat numai în expresii fixe (făt-frumos, fătul meu etc.), unde sensul era precizat de context. În locul lui s-a putut folosi fecior, care era diminutiv. Toate dicționarele noastre văd în fecior, fecioară reprezentanți ai lat. *fetiolus, *fetiola, care n-au lăsat urme în nici o altă limbă romanică; de aceea cred că pe bună dreptate REW le consideră derivate romînești. Nimic nu împiedica limba romînă să formeze de la făt derivatul diminutiv fecior, așa cum de la vînăt a format pe vinecior. Deoarece fată s-a menținut, femininul fecioară a putut căpăta un sens special, pe cînd fecior a luat locul lui făt. Totuși, deoarece fată avea alături pe fecioară (cu tot sensul special al acestuia din urmă), fecior a putut fi găsit insuficient pentru a face opoziția cu ambele. De aceea, alături de fecior, au apărut, după regiuni, băiat, copil, prunc, indiferent de originea lor.