DANEZĂ s. f. (< it. danese): limbă germanică din grupul nordic vorbită de danezi, locuitorii Danemarcei. S-a format, ca și celelalte limbi scandinave, în secolul al IX-lea, în timpul invaziei vikingilor. A avut o mare extindere, fiind vorbită în Danemarca, în Normandia și în Anglia. De atunci datează împrumuturile engleze în daneză. Există trei perioade în dezvoltarea limbii daneze: o perioadă veche (între secolele IX-XIV), una medie (între secolele XIV-XVI) și alta modernă (între secolele XVI-XIX). Cele mai vechi documente în daneză sunt inscripțiile cu caractere runice, datând din secolul al IX-lea. Primele texte literare în limba daneză au apărut în secolul al XIV-lea, cuprind mai ales traduceri din lucrări religioase și au caracter dialectal. Răspândirea cărților tipărite și Reforma din secolul al XVI-lea au contribuit mult la stabilirea normelor limbii literare daneze. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au pătruns în daneză multe cuvinte din limbile latină, franceză și germană. În dezvoltarea ei din secolul al XIX-lea, un mare rol l-au avut scrierile lui Hans Cristian Andersen, cunoscute de altfel în lumea întreagă. În ultimele două secole, limba literară daneză a adoptat mulți termeni științifici internaționali precum și cuvinte din limba engleză. D. este folosită azi ca limbă oficială în Islanda (alături de islandeză), în insulele Faeroerne (alături de feroică, limba locală) și în Groenlanda (alături de eschimosă).