SUBSEMNAT s. 1. (mai ales art.) subscris, (înv.) subiscălit. (~ul, Ion Popescu, prin prezenta...) 2. (art.) (reg.) tetea (art.), (arg.) mandea (art.), mandiru (art.). (Dacă-ți spune ~ul, te rog să-l crezi.)

PRUNCUȘOR, pruncușori, s. m. Diminutiv al lui prunc. Își luă cu totul nădejdea d-a căpăta un pruncușor. POPESCU, B. II 4. Dacă-ți spune-voi cu drept, Răsări-v-ar flori la piept, Flori cu față de bujori și cu ochi de pruncușori. ALECSANDRI, P. P. 134.

ZOR, (rar) zoruri, s. n. 1. Activitate grăbită, febrilă, însuflețită; grabă mare, urgență. Se auzeau uși trintite, pași grăbiți, zor mare. BASSARABESCU, V. 17. Era zor mare în lot satul. Moș Șărban, moș Sandu și încă vreo zece țărani... se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S. 132. Ce era foc și zor pe pînzele maestrului flamand deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. ODOBESCU, S. III 138. Dă mai iute, soacră-mare, Că la nuntă e zor tare. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. Fluturii de prin vîlcele Tu-i ascunzi acum cu zor! Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele. COȘBUC, P. I 219. Mama toarnă cu tot zond Apă-n pumni, și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. id. ib. 222. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Grăbite, pentru că își știu timpul măsurat, viorile cîntă de zor. BOGZA, C. O. 164. Într-un șopron, șoferul curăța automobilul, fluierînd de zor o melodie nemțească. REBREANU, R. II 49. Se pregătea de zor să-și treacă examenul de bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 95. Cu zorul = cu forța. Să ne desparță cu zorul, Să ne pedepsim cu dorul. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă, a se grăbi. Dă zor-nainte, inimă bolnavă, Și arde, gînd, în vîlvătăi și pară. BENIUC, V. 17. Și sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător. ALECSANDRI, P. P. 166. (Eliptic) Copiii... zor înainte l-al patrulea asalt. ALECSANDRI, P. III 456. (Fig.) Copacii dau muguri ce cresc văzînd cu ochii, viața dă zor pretutindeni. La TDRG. A-i da zor cu... (sau că...) = a nu mai conteni cu... sau din..., a insista, a persista; a o ține una și bună. [Tata] îi da zor că m-a bătut cineva. PREDA, Î. 48. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva. Mereu îmi dă zor să mă-nscriu și eu numaidecît. CARAGIALE, O. VII 232. Văzînd Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Turda, începu a le da zor și le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba- Iulia. BĂLCESCU, O. II 305. Comisarul dă zor calului său, ca s-ajungă la culcuș. RUSSO, O. 142. (Fig.) Dacă-ți spui vro veste dulce, Tu-i dai zor și ea se duce. ȘEZ. VIII 80. A avea zor = a avea grabă, a se grăbi. Naica Floare are zor. SLAVICI, N. I 54. A lua (pe cineva) la zor = a dojeni, a mustra, a cere socoteală. Luat atunci din nou la zor, a început să povestească isprăvile ce le-a făcut. La TDRG. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forță (pe cineva). Plîngerile și rugăciunile lor m-au atins la ficați și nu mă lasă inima... ca să-i iau cu zorul. ISPIRESCU, la TDRG. Zor-nevoie v. nevoie (3). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a-și face singur sînge rău, a se necăji. Bătu cu ciudă din picior Și repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Rar) Zor-zor = în mare grabă. Unchiașul mîna, mîna zor-zor și calea nu se mai isprăvea. DELAVRANCEA, S. 251. Necesitate urgentă, nevoie; strîmtoare, necaz. În timpul acela însă, armeanul avea alte zoruri. TUDORAN, P. 341. Sărăcia, dacă văzu zorul, dele dosul pe ușă. ISPIRESCU, L. 209. Că la vreme și la zor Mult mi-a fost dăruitor. TEODORESCU, P. P. 354. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a nu-ți trebui, a nu-ți fi necesar numaidecît. Că de lînă zor n-avea. TEODORESCU, P. P. 597. A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... Domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-și atrage ura unui puternic regat învecinat. HASDEU, I. V. 20. Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? Ce zor ai de ce-a spus el?

VAPOREAN, vaporeni, s. m. Marinar. Fiule... ca vaporean ce am fost, îți spun: dacă pornești la drum cu aparatele defecte, ajungi tocăniță la rechini. V. ROM. aprilie 1954, 19.

VINERI, vineri, s. f. Ziua a cincea a săptămînii, care urmează după joi. Vinerea-i o zi scumpă, nu mă prea silesc la muncă. ȘEZ. III 201. Vinerile le cinstesc Și nu mă prea ostenesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. ◊ Expr. A avea multe vineri = a avea multe zile de trăit. Bietul Moroi! Spune tu, dacă mai are multe vineri pe pămînt. DELAVRANCEA, S. 148. ◊ (În credința bisericii creștine) Vinerea mare (a patimilor, a paștilor, a ouălor sau seacă) = vinerea din ajunul paștelui în care creștinii țin post sever. În vinerea seacă prea-cuviosul cocea oul la luminare, ca să mai ușureze din cele păcate. CREANGĂ, P. 111. În vinerea paștelor... fetele... sună clopotul. ȘEZ. II 196. În vinerea ouălor Dinaintea poștelor, Muma Corbii c-a aflat Unde-n temniță-i băgat. TEODORESCU, P. P. 532. Vinerea mare= sărbătoarea sfintei Paraschiva (la 14 octombrie). Prin unele părți se crede că sfînta Paraschiva a fost chinuită de păgîni într-o vineri și de aceea, în orice zi ar cădea această sărbătoare, poporul o numește vinerea mare. PAMFILE, S. T. 60. S-a trecut vinerea, mare, S-a rărit codrul pe poale. MAT. FOLK. 377. ◊ (Adverbial) a) (În forma vinerea) în fiecare vineri. Vinerea era tîrg. DUMITRIU, N. 188. Veneau din satele vecine la tîrgurile săptămînale, marțea și vinerea, cînd mahalaua era înecată de precupeți. CAMIL PETRESCU, O. II 63. Parcă mănîncă numai vinerea, se spune despre un om slab la trup. Ce credeți că mi-ți văzu?... Un bătrîn... slab și pipernicit și cocoșat, de parcă mînca numai vinerea. ISPIRESCU, L. 101. b) într-o zi de vineri. Miercuri m-am dus la tîrg, joi tîrguiesc, vineri vin. ȘEZ. III 201.

SUBSEMNAT s. 1. subscris, (înv.) subiscălit. (~ul, Ion Popescu, prin prezenta...) 2. (art.) (reg.) tetea (art.), (arg.) mandea (art.), mandiru (art.). (Dacă-ți spune ~, te rog să-l crezi.)

CERCETA, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenție; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două și trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă și c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cer cetind cu de-amănuntul închegătura liniei. SP. POPESCU, M. G. 28. Le cercetează [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins așa curînd?- Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercînd flecare să descifreze în trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adînc în structura scoarței, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea și limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 3. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea încet-încet, De la Dunăre-n Șiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 3. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (II). Un gînd îndrăzneț își pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești. BUDAI-DELEANU, Ț. 244. ◊ Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și cîntară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. Pricina însuți o vezi... și încă mai cercetezi? NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Intranz. (Uneori construit cu prep. «de» sau «despre») Cerceta el despre acest Gerion și afla că șade într-o țară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ȘEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44 ♦ (Jur.) A face cercetări, investigații, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la fața locului. 6. (Învechit și popular) A vizita. Uncheșul Haralambie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ◊ Absol. Rărișor să cercetezi Și mai puțintel să șezi. PANN, P. V. III 4.

ÎMPINGE, împing, vb. III. 1. Tranz. A mișca, a urni, a deplasa, a muta (pe cineva sau ceva) din loc, exercitînd o apăsare. Observînd că o carte din bibliotecă ieșea din rînd afară, o împinsei înăuntru. ARGHEZI, P. T. 153. A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă, Hohotind, a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă. COȘBUC, P. I 121. Vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. CREANGĂ, O. A. 295. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Nu eroii, nu personalitățile creează istoria, ci poporul împinge înainte istoria și creează eroi. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 36. Spune, femeie, dacă-ți mai vine să mori, cînd feciorii tăi... împing lumea înainte. DAVIDOGLU, M. 96. ◊ Absol. Împinge, răstoarnă și dă năvală drept în odaia lui. GHICA, S. A. 31. ♦ Fig. A înălța, a întinde. Carpații își împing spre miazănoapte înălțimile, învălite în codru. VLAHUȚĂ, O. A. 408. ♦ Intranz. A se lăsa cu toată greutatea sau puterea spre a urni pe cineva sau ceva din loc. Acolo cînd am ajuns Și în poartă am împins, Doru m-o văzut ș-o rîs. ȘEZ. II 9. ◊ Fig. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gît. CAMIL PETRESCU, U. N. 311. ♦ A duce, a purta. Măria-sa Alexandru și-a împins steagurile pînă la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănișului. SADOVEANU, F. J. 759. S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. id. O. VII 104. ♦ Fig. (Adesea peiorativ) A ajuta (pe cineva) să ajungă la o situație. ◊ Expr. A împinge (cuiva) bani = a mitui (pe cineva). După ce mi-au luat fetița, n-am stat cu mînile-n sîn... am împins bani comandanților de jandarmi. CAMILAR, N. II 168. 2. Tranz. Fig. A îndemna, a îmboldi. În drum spre casă, argatul trecu pe la chiabur, împins de grija vițelușului. MIHALE, O. 503. Eu te voi împinge tot spre adevăr. ISPIRESCU, U. 23. Se simți... înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. NEGRUZZI, S. I 23. ◊ Expr. A-l împinge (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să (sau de...) v. păcat. 3. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte; a se îngrămădi, a-și face loc. Soldații... se împing către Serdici. SAHIA, N. 120. ♦ Tranz. A îmbrînci. Nu mă-mpinge... că amețesc. CARAGIALE, O. I 120. ◊ Refl. reciproc. Și pe gios se tăvălea, Unul pe-altul se-mpingea. ALECSANDRI, P. P. 146. 4. Tranz. Fig. (Învechit) A respinge, a nu primi, a îndepărta de la sine. Ștefan, împingînd aceste condiții înjositoare, armia otomană nu mai întîrziă de a intra în Principat. ARHIVA R. I 106. – Forme gramaticale: perf. s. împinsei, part. împins.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

RĂMÎNE, rămîn, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). ◊ (Întărit prin «pe loc» sau «locului») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. ◊ (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ◊ Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos¹. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion... cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. ◊ Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă? ALECSANDRI, T. 299. ◊ (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. ◊ Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)...? ce hotărîre luăm (în privința...)? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. ◊ (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. ◊ (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atît – și cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că «stornei» lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las’ pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămîi (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămînea vb. II.

VORBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu valoare de pl.) 1. Cuvînt. Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Vorbele s-au așezai la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie auditivă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? EMINESCU, O. I 52. O vorbă dacă ți-o spui, Tu o și dai vîntului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe v. doi. ◊ Expr. Îmi umblă vorba prin gură v. gură (I 3). 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. În fiecare vorbă de-a ta să se-ntrevadă ținta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. ARGHEZI, P. T. 13. Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge. REBREANU, I. 28. Împărăteasa nu puse nici un crezămînt pe vorbele cotoroanței. POPESCU, B. II 5. De la vorbă și pînă la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la CADE. ◊ Expr. Așa vine vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări (2). A da dintr-însul (cîte) o vorbă (sau niște vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbă! = auzi colo! ce spui! se poate? Și mie unuia să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place! Auzi vorbă! GANE, N. III 49. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni... cere cîte trei husăși pe lună; auzi vorbă! CREANGĂ, A. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevăr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeși... Tot unul și unul!... – Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că... sub pretext că... Bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Vorba e vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, valabile. Stan era om tăcut în felul său, dar și cînd da cîte o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate. C. PETRESCU, C. V. 101. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut zăpăcise pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Să fii, mîndră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun⁴ (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ◊ Expr. A încurca vorba v. încurca (II 3). A fi scump la vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) cu cleștele v. clește (1). A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întrece cu vorba v. întrece (3). A se întinde la vorbă (sau cu vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba din gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcere! nici un cuvînt! Ce mai (atîta) vorbă? = ce să mai lungim discuția? 4. Convorbire, conversație, discuție, taifas. Ne uitam unul la altul și... nici unul nu începea vorba. GANE, N. III 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc. NEGRUZZI, S. I 143. Mă aflu cu totul singur și lipsit de toată tovărășia și vorba. DRĂGHICI, R. 80. Unde sînt cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ALECSANDRI, P. P. 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat și-i aduse gulerul. BASSARABESCU, V. 45. Din vorbă în vorbă = din discuție în discuție, din una în alta. Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. SADOVEANU, O. VII 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. Din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupîn Ițic! CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. A aduce vorba de (sau despre)... v. aduce (2). A deschide vorba despre ceva v. deschide (6). A intra în vorbă cu cineva v. intra (I 6). A se băga în vorbă v. băga (II 5). A se da în vorbă cu cineva v. da (III 9). A schimba o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. schimba (). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sta (sau a ședea) de vorbă cu cineva v. sta (VII 1). A lungi vorba v. lungi (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. prinde (V 1). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A fi vorba de... (despre... sau să... ) = a fi în discuție, a forma obiectul discuției. N-a fi vorba de Zaheu?... Pe-acesta l-am cunoscut. SADOVEANU, E. 103. E vorba de Argeș... Pe-acolo deocamdată pare să fie liniște. REBREANU, R. I 306. Așa cred eu c-ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate. CREANGĂ, A. 146. A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vîntul. EMINESCU, N. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă. CREANGĂ, P. 272. Fie vorba între noi! = ți-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! ești plină de cusururi... fie vorba între noi HOGAȘ, H. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreșit, fără doar și poate, desigur. Trecînd munții, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la București, în căutarea unei trupe de teatru. CĂLINESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, – mai de departe, nici vorbă. REBREANU, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas și sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruș! COȘBUC, P. II 254. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = firește, de ia sine înțeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? GANE, N. III 160. De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aș! nici pomeneală! Amor!... vorbă să fie! foc de paie. GANE, N. III 102. Îi păru că mai prinse vițel suflet. Vorbă să fie! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fînețele boierești, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit. CONTEMPORANUL, III 922. Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrișor de cînd ești. ALECSANDRI, T. I 433. ♦ Neînțelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și muma pentru mine. CREANGĂ, A. 14. ◊ Expr. A căuta sămînță de vorbă v. sămînță (6) 5. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-și coatele pe masă, s-a lăsat cîștigat într-o clipă de vorba caldă, curgătoare a lui Tudor Grecit. GALAN, Z. R. 82. Nu se puteau dezlipi de dînsa, căci și vorba-i și fața îi erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. A fi înțepat la vorbă v. înțepat (2). Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa! CREANGĂ, A. 106. ♦ (Rar) Fel de a vorbi distins, fermecător. Ce atîta cercetare cînd unu-i agă și cellalt spătar? Ș-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... ALECSANDRI, T. I 133. 6. Zicală, zicătoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi în Obor: cînd ai prăvălie dă cîștigi, dă păgubești, tot negustor te numești. CAMIL PETRESCU, O. II 46. Este... o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! ODOBESCU, S. III 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. ȘEZ. III 118. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit și eu la vreme, cînd, vorba ceea, îți era lumea, mai dragă. GANE, N. II 69. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = așa cum se știe din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Și urîtul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învățătură, îndemn, poruncă. Îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). ♦ Părere, convingere, hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. REBREANU, I. 83. Noi am plecat toți îndată, După vorba lui cea dată. TEODORESCU, P. P. 171. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ Expr. A duce (a purta sau a ține) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A-și lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). Îmbucătura mare să-nghiți Și vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I 14. 9. (Mai ales în construcție cu verbele «a fi», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înțelegere, învoială. Și voia numaidecît să împărțească banii, că așa au avut vorba. SBIERA, P. 230. Apoi, dă, bade Ipate, unde-i vorbă nu-i minie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuție, dintr-o dată, repede. Stoicea primește dintr-o vorbă. GALACTION, O. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. ◊ Expr. A avea vorbă = a avea discuție, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Făcură vorba și, iute-iute, se logodi și el cu dînsa. ISPIRESCU, L. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău și o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei). Îi făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, Î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEODORESCU, P. P. 336. A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o fată v. intra (I 6) 10. Zvon; veste, știre, informație. Să prăpădească pe biata copilă, și-apoi să lățească vorba că au murit. SBIERA, P. 296. ◊ Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe = a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. ALECSANDRI, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a pleca; a lăsa o dispoziție care să se execute după plecarea ta. (Așa) umblă vorba = (așa) se zvonește, (așa) s-a lățit vestea, (așa) se spune. Putred de bogat... Așa umblă vorba. DELAVRANCEA, O. II 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat. SADOVEANU, O. VII 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-și auzi vorbe v. auzi (1). A ieși (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieși (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A face (pe cineva) de vorbă = a face (pe cineva) de ocară, de rîs, de pomină. M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul și apucăturile bătrînești nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171.

POVESTIRE (de la a povesti, din poveste ; sl. povesti) Povestirea, mai bine-zis arta povestirii, „e îngrozitor de veche – vine din neolitic sau chiar din paleolitic” (E.M. Forster, Aspecte ale romanului). Originile ei sînt greu de restabilit. Ca modalitate a genului epic ea se confundă adesea cu narațiunea. Socotită ca o formă esențială si arhetipală a epicului, ea apare în mai toate variantele genului epic – roman, memorii, însemnări de călătorie, reportaj etc. – component distinctiv și definitoriu fiind elementul narativ. Clasificată, după formă, în proză și în versuri, după origine, în folclorică și cultă, iar după conținut și scop, în satirică, filozofică etc., povestea are ca note caracteristice atragerea curiozității auditoriului pentru ceea ce urmează, limitarea ei la un singur episod. Este modalitatea literă cea mai simplă, dar și cea mai captivantă, deoarece curiozitatea e o trăsătură universală a psihologiei umane. Semn al comunicării epice, cum este considerată, povestirea se prezintă, uneori, ca povestire în povestire sau „povestire în ramă”. Prin această tehnică au fost realizate opere ca: Halima sau O mie și una de nopți ; Povestea vorbei sau O șezătoare la țară de Anton Pann; Povestirile unui vînător de Turgheniev; Hanul Ancuței de M. Sadoveanu. Formulă narativă foarte veche, dar în același timp și foarte nouă, tehnica povestirii în ramă, față de simpla povestire, transformă pe povestitorii înșiși în personaje ale narațiunii. Cele nouă povestiri din volumul Hanul Ancuței se rostesc de cîte un povestitor care-i și personaj în același timp, implicand un cadru scenic – hanul – și grupul de ascultători. Interesant din acest punct de vedere nu-i numai ce se povestește, ci și modul cum povestește (gestică, intonația etc.). Ex. „S-a ridicat de la tohoarca lui, de la un proțap, un om mătăhălos, și s-a arătat în lumina focului, pășind legănat... - Iar cei care nu mă cunoașteți, să știți că eu nu mi-s mai departe decît de la Rarău, ș-acolo am stînă cu alți tovarăși, și bordeie pline cu putini de brînză și lapte acru și alte bordeie cu poclăzi și cojoace. Și mă cheamă Costandin Moțoc... - Vreau să vă spun dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Și, dacă nu vă va plăcea, să nu-mi spuneți pe nume...” (M. SADOVEANU, Județ al sărmanilor)

Non est vivere, sed valere, vita (lat. „Nu-i totul să trăiești, ci să fii sănătos”) – Marțial, Epigrame (VI, 60). Dacă scădem – spune poetul latin – din zilele noastre timpul consumat de febre crude, tristeți grave și dureri chinuitoare, ajungem dintr-un salt de la copilărie la bătrînețe. Deci, o prețuire a sănătății trupești și spirituale. (Vezi și: Mens sana…) LIT.

MULȚUMITOR, -OARE adj. 1. (Astăzi rar; și substantivat) (Cel) care simte mulțumire (3), care este satisfăcut; (cel) care exprimă sau păstrează recunoștință, r e c u n o s c ă t o r; (cel) care rămîne îndatorat cuiva. În zadar nice săracii nu să spăsesc, ce numai cei răbdători și mulțumitori. VARLAAM, C. 282. Preotul este datoriu a ceti cu toată umilința, cu inimă bine mulțămitoare, m[o]l[i]tvele ceale de mulțămire. IACOV, SYN. 27^r/11. Inscripția. . . „Lui Alexandru întîi, mulțămitoarea Rossie”. AR (1829), 227²/3. Tot omul mulțămitoriu să cuvine să bucure cu ceva pe îndatoritorial său. DRĂGHICI, R. 8/28. Și cu cîtă bucurie. . . Săltînd preste iarba verde, cu un gînd mulțămitoriu, Se-nturnase spicuitorii la săracul foișor. ASACHI, S. L. I,112, cf. II, 73. ◊ (În legătură cu verbe ca „a fi”, „a se arăta”, „a rămîne” etc.) Fiți mulțemitori de toate. CORESI, L. 483/9. Tot mișelul carele e creștin bun și mulțemitoriu, frate iaste lu Dumnezeu. id. EV. 41. Întîiu să ne învățăm a hi mulțămitori lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 421. Îi mulțămie cu voroave proaste, după cumu-i firea acestui neam a Gavrilițeștilor, de nu sint nici unui domnu mulțămitori. NECULCE, 281. Radul nu numai craiului Vladislav i-au fost mulțămitoriu și plecat, ci și lui Ludovic, feciorului lui. ȘINCAI, HR. II, 114/25. Părintele tău, Zeus, ne aduce spre evlavie și ne face mulțemitori. BELDIMAN, N. P. I, 8/23. Cetitorul îmi va-rărnînea mulțămitor. NEGRUZZI, S. I, 43. Ar fi și mai frumos dacă ai pofti să-mi aduci chiar d-ta în persoană acele dorite notițe, pentru care aș fi de două ori mulțumitor. NEGRUZZI, O. VII, 183. Îi sînt foarte mulțumitoare mamei dacă ți-a spus că mie îmi place foarte mult capitala. AGÎRBICEANU, L. T. 299, cf. id. A. 152, 343. Nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ți-oi fi mulțămitor pentr-un bărbăcuț cu coada groasă. SADOVEANU, O. X, 532, cf. 43, 607. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună, i zise turturica, și ți-oi fi mulțumitoare. MERA, L. B. 16. 2. Care produce mulțumire (3), dă satisfacție, satisfăcător; care corespunde cerințelor; care convinge, convingător. Binevoiți dar a trece îndată pe la biroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulțumitor pentru amîndouă părțile. CARAGIALE, O. VI, 88. Orice judecată adevărată trebuie să aibă rațiunea mulțumitoare (convingătoare). MAIORESCU, L. 104. O explicație mulțămitoare se capătă, gîndindu-se cineva la înstrăinarea mult mai desăvîrșită a boierimii. iORGA, L. II, 74. Deși s-au făcut pe această cale progrese incontestabile, ele sînt încă prea puțin mulțumitoare. V. ROM. februarie 1954, 268. ♦ (Adverbial) În mod satisfăcător; destul de bine. Vorbind despre felurite rîuri și rîușoare, candidatul răspunsese mulțumitor. I. BOTEZ, ȘC. 152. Scopul nu este să cîștige bani, ci să trăiască mulțămitor. SADOVEANU, O. IX, 340. – Pl.: mulțumitori, -oare. - Și: (învechit și popular) mulțămitor, -oare, (învechit) mulțămitoriu, -oare, mulțemitor, -oare, mulțemitoriu, -oare adj. – Mulțumi + suf. -tor.

MUSTAȚĂ s. f. I. (Adesea la pl. cu valoare de sg.) Părul care crește (la bărbați) deasupra buzei superioare. Iară musteața; acoperindu-i gura . . . , să mesteca cu barba. DOSOFTEI, V. S. octombrie 81^r/27. Nice ș-au tăiat unghiile, nici ș-au tocmit mustața lui. BIBLIA (1688), 235²/36. Vrîsta cea copilandrică, în carea vrîstă scot peri atîta la musteți, cît și la barbă [glosă marginală]. AETHIOPICA, 26^v/21. Copilașii cu musteață, barbă și plete lungi de la 1835, carii și astăzi tot tineri să numesc. RUSSO, S. 10. În acel echipagiu era . . . un june brunet care de pe barbetă și musteți se cunoștea că e străin. NEGRUZZI, S. I, 37. Fanariotul surîse cu îngîmfare ; apoi după ce-și răsuci de cîteva ori negrele sale mustăți, zise . . . FILIMON, O. I, 125. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155. Toți erau cu părul, cu barba și cu mustețele pline de promoroacă. CREANGĂ, P. 256. Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barbă și cu mustețe. SLAVICI, N. I, 187. Am avut mustațe mari și sure. AGÎRBICEANU, A. 340. Dinții îi străluceau subt tufele de păr ale mustăților. SADOVEANU, B, 38. Zîmbi tușind în musteața stufoasă. C. PETRESCU, R. DR. 87. I-a băgat în răcori un palicar cu falnice musteți de smoală și flinta la umăr. id. A. R 8. Seamănă îngrozitor cu tata. Aceleași musteți lungi și cap uriaș. SAHIA, N. 20. Își chinuia între degete firele sure de musteți. BART, E. 285. Mustața lui întoarsă frumos era ca și șorțul de albă. ARGHEZI, P. T. 116. Purta o mustață neagră și întoarsă. CAMIL PETRESCU, O. I, 28. Are mustăți roșcovane pe buză. STANCU, D. 15. Liteanul că se mira Și musteața-și resucea. ALECSANDRI, P. P. 176, cf. 209. Pe noi colăceri ne-alese, Cu mustețile sumese. TEODORESCU, P. P. 171. Măi bădiță de la școală, Vin-acasă de te-nsoară, Că barba mi te-mpresoară Și musteața-ți taie fața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 240. Paloșul că mi-l scotea, Pe palmă mi-l învîrtea, La mustețe mi-l cerca. POP., ap. GCR II, 297. Cine naib-a mai văzut Cioară neagră cu albeață, Fată mare cu mustață. DOINE, 211. Cînd o fi dă trei ani, are să fie om mare cu mustăți șî cu barbă ca toți oamenii. ȘEZ. III, 98. Trei fire de mustețe . . . Mi-au dat în căruntețe. BIBICESCU, P. P. 303. De mustăți și de coate goale să nu te plîngi niciodată. ZANNE, P. II, 301. Hurduc, burduc, de mustăți te duc (Bota). GOROVEI, C. 29. (În context figurat) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur, Cu musteața răsucită șede-n ea un mire flutur. EMINESCU, O. I, 87. Mustață galică v. g a l i c. Mustață pe oală v. o a l ă. ◊ (În legătură cu verbele „a răsări”, „a da”, „a miji” etc., servind ca un indiciu al începutului adolescenței) Deaca răsăriia musteață coconului, atunce se apropiară dinsul nește ărumitori hitleaní și-l măglisiră de-ș goni pre mumă-sa. MOXA, 381/22. Fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijește mustața, călugărașul sprîncenat. CARAGIALE, O. II, 234. Badea meu, tinăr băiat, Nici mustața nu i-a dat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 39. Sugă-mi-te șerpele Cînd ț-or da mustețele Și ți-or fi dragi fetele. HODOȘ, P. P. 133. ◊ E x p r. A-i rîde (sau a-i zîmbi) (cuiva) mustața = a se bucura, a avea un aer satisfăcut. Jupînului Joe îi rîdea mustața cind vedea atîta hoit. ISPIRESCU, U. 84. Îi zîmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur. id. L. 72. A rîde (sau a zîmbi, a rînji) pe sub mustață (sau mustăți) = a rîde pe ascuns. Domnul nostru se zîmbi pe sub musteți de minciuna ce cîrpise Toderică. NEGRUZZI, S. I, 82. Zi-i pe nume să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub mustețe. CREANGĂ, P. 245. A trage (sau a duce) la mustață = a bea băuturi alcoolice în cantitate mare, a fi bețiv, a trage la măsea. Cînd tragi sorocoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta ? CREANGĂ, A. 17, cf. PAMFILE, J. III, 91, CIAUȘANU, V. 181, id. GL., ZANNE, P. II, 301. (Regional) A trage pe sub mustață = a mînca, a îmbuca. Cf. CIAUȘANU, V. 181. A-i rade (cuiva) mustața sau o mustață = a-și bate joc (de cineva). Cf. SCRIBAN, D., ZANNE, P. III, 329. (Familiar; ca formulă de întărire a unei afirmații) Baba asta dacă nu vă va pune într-o săptămînă stâpînul pe picioare, să-mi radeți mie mustața ! SADOVEANU, O. I, 216. Să-mi razi mie mustața, dacă nu-ți spun drept. id. ib. 241. A-și răsuci (sau a-și suci) mustața ori a face cu mustața = a cocheta cu o femeie (răsucindu-și mustața). S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii ? EMINESCU, O. I, 157, cf. ZANNE, P. II, 302. ♦ Fiecare dintre cele două părți simetrice din care e formată mustața (I). Cu o mînă îmi prinse o musteață, iar cu cealaltă mă luă pe după gît. HOGAȘ, M. N. 18. Ochii lui Aristică scînteiau ca doi tăciuni aprinși pe fața roșcovană, lată, pe cure o împărțea drept în două perechea de mustăți galbene ca paiele. REBREANU, NUV. 9. Rămînea în urma tutulor, ridicînd sprîncenile îmbinate și imense cît o pereche de mustăți, C. PETRESCU, L. II, 71. Mă țintesc doi ochi ca oțelul, văd două mustăți cît două vrăbii. SADOVEANU, O. I, 167. Subt călcîiul unui deal, Două cozi de cal moscal (Mustățile). ȘEZ. XIX, 149. ♦ P. e x t. (Mai ales la pl.) Fire (lungi) de păr care cresc în jurul botului, la unele animale. O, motani . . . La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe. EMINESCU, O. I, 48. Se ivi capul motanului alb cu mustăți zburlite. ANGHEL-IOSIF, C. L. 77. Erau iepuri mari care-și mișcau urechile și mustățile. SADOVEANU, O. VII, 512. Mîngîie motanul îndelung, îl trase ușor de mustăți. V. ROM. octombrie 1958, 53. II. P. a n a l. 1. Fiecare dintre antenele insectelor și ale crustaceelor. Cf. MARIAN, INS. XIII, ATILA, P. 62. După ce zvîrlim în apă bucățile de carne, stăm puțin, pînă ce dihăniile [racii] dau de ele și le pipăie cu mustățile. SADOVEANU, IX, 407, cf. CHEST. VI 56/16, 17, 30. ♦ Organe speciale de pipăit ale unor specii de pești, de forma unor fire subțiri situate în jurul gurii. Cf. ENC. AGR. IV, 578. 2. (Popular) Fiecare dintre firele lungi și subțiri care cresc din spicul unor cereale; țeapă. Grîul . . . de toamnă numit ciacîr are mustăți. IONESCU, P. 239. Spicul se alcătuiește din grăunțe sau boabe așezate în rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său și avînd în vîrf, afară de ovăz, țepii, țepușele sau mustețile. PAMFILE, A. R. 96, cf. 103, H IV 268, XI 5, ALR I 929, A III 2. ♦ Perișori care acoperă sămínța unor plante. Sămînța de morcovi . . . la sămănat trebuie frecată în mîini cu îngrijăre, ca să-i pice mustețile. I. IONESCU, C. 27/16. 3. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Mătasea porumbului. Cf. PAMFILE, A. R. 88. Mîncarăși-și făcură țigări din mustăți de porumb, răsucite în hîrtie de ziar. T. POPOVICI, S. 400. Scăpăm la pîne noauă că a început să le dea mătășile ori mustețile [la porumbi]. I. CR. IV, 248, cf. ALRM SN I h 74, 106, A II 6, 7, 12. 4. (Popular; la sg. cu sens colectiv) Rădăcinile adventive ale porumbului, ale cepei, ale butașilor viței de vie etc. sau firișoarele subțiri ale rădăcinii unor plante. Mlădițele, care au crescut din rădăcina frăgariului, așa se sapă și se deșdină de cătră rădăcină ca se aibă puțîntea mustață. ECONOMIA, 210/12. La dezgropatul viei de primăvară se lasă cîteva vițe de la butuc îngropate. Peste an fiecare viță scoate rădăcini cari se numesc musteți. I. IONESCU, P. 246. Cîrligele, luate din vie toamna, se pot păstra peste iarnă . . . căldura și umezeala face ca cîrligul să scoată musteți pînă la primăvară. id. ib. 247, cf. PAMFILE, A. R. 73, 87, 193, H IV 267, XI 325, XVI 3, XVIII 117, ALR II 5 138/531, 704, 876, 5 139/141, 531, 836, 6 109/791, 836, ALRM SN I h 129, ALR Il/l MN 129, 6 014/27, GLOSAR REG. 5. (Regional; la pl.) Fire lăsate nesecerate pe ogor (Vicovu de Sus-Rădăuți). GLOSAR REG. 6. (Pescuit; la pl.; urmat de determinări) Cele patru sforicele cu care este legat gîrliciul de cercul al treilea al vintirului. Cf. ANTIPA, P. 410. 7. (La pl.) Fire de sîrmă întrebuințate în construcții pentru a servi ca schelet de susținere a stucaturii; fire de sîrma lasate din planșeu și de care se atîrnă tavanele false; vergele de oțel care rămîn cu vîrfurile afară după turnarea unei piese de beton armat. Cf. CV 1949, nr. 9, 28. Pentru a se putea face lucrări decorative din ipsos . . . , se lasă din ziduri mustăți, sîrme cu cîrlige, care vor forma un schelet de susținere. ib., cf. DER. 8. (Rar; la pl.) Fire de ață din urzeală care atîrnă la capetele unei bucăți de pînză ce se destramă. Vartolomeu Diaconu zîmbi amar, ascunzîndu-și sub mînecă manșeta destrămată, fiindcă i se păruse că inginerul tînăr și elegant își fixase stăruitor privirea la mustățile pînzei. C. PETRESCU, A. 348. – Pl.: mustăți și (regional) mustețe, musteți, mustațe, mustățe (ALR II/I MN 20, 6 931/334, 836). – Și: (popular) musteață s. f. – Lat. *mustacea.

MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)

CONVENI, convin, vb. IV. Intranz. 1. (Construit cu dativul) A corespunde cu ceva, cu dorințele cuiva, a fi pe placul cuiva, a-i plăcea. Locuința aceasta îmi convine. ▭ De-acuma eu vorbesc cu Drina, și dacă nu-ți convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întîlnim. PREDA, Î. 51. (În forma de prez. conj. convie) Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste. EMINESCU, O. I 141. Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi sau a cădea de acord (cu cineva), a se învoi, a se înțelege. După ce am luat încuviințarea colegilor mei, am convenit cu Deda ca întîlnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea cu tei. GHICA, S. A. 159. ♦ (Folosit absolut) A accepta, a admite. (În forma convin) Conviu bucuros, și cronica noastră e trimisă la tipografie. CARAGIALE, O. II 343. – Prez. ind. pers. 1 sg. și; conviu; prez. conj. pers. 3 convină și (mai rar) convie.

RĂSCRUCE, răscruci, s. f. I. 1. (La pl., cu valoare de sg.) Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspîntie. Plînge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci în Dealu-Mare. GOGA, P. 85. Sus, la răscruci, Vin trei haiduci, Pe cai mărunți. IOSIF, V. 60. Apucă pe ici tot înainte și, cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. CREANGĂ, P. 215. ♦ Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află soarele la amiază; zenit. Soarele vărsa potop de foc din răscrucile cerului. SANDU-ALDEA, U. P. 58. Soarele mai că pășise peste răscrucile cerului. HOGAȘ, M. N. 160. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = în formă de cruce; cruciș. Nu vă voi putea deci spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate... în răscruce. ODOBESCU, S. II 266. Dar m-oi duce... Unde-i drumul în răscruce. ALECSANDRI, P. P. 275. 2. Fig. Moment crucial în viața unui om, a unui popor etc. Moment de răscruce al istoriei. II. Obiect în formă de cruce sau așezat în cruce. 1. Partea carului de care se prind șleaurile; cruce. Miai... a pus mîna pe ștreangurile cailor și a început să le desfacă din răscruci. PREDA, Î. 120. 2. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 3. Fofelniță. – Variantă: (regional) răscruciu, răscruciuri (MACEDONSKI, O. III 94), s. n.

PERGHEL, pergheluri, s. n. (Învechit și regional) 1. Cerc, circumferință. (Fig.) Zăreai acolo ochiuri de apă. Acestea erau șiroaiele, pergheluri de apă încunjurate de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 36. ◊ Loc. ad v. În perghel = în formă de cerc. Nu vă voi putea dar spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate d-a dreptul ori pieziș, în perghel sau în răscruce. ODOBESCU, S. II 266. ◊ Expr. A da pergheluri = a da tîrcoale. A lua la perghel = a lua la ceartă. ♦ Numele unui joc de copii, constînd dintr-un cerc desenat pe pămînt în care se așază arșicele care trebuie doborîte. 2. Instrument (compas) folosit pentru măsurarea sau compararea grosimilor. 3. Partea concavă a unei bolți; zidărie în formă de arc sau de semicerc. Aceste încăperi... răspundeau toate în horă, prin niște uși cu tocuri de piatră nalte și înguste, aduse sus în îndoit perghel. ODOBESCU, S. I 128.

TRIȘA, trișez, vb. I. Intranz. A înșela la jocul de cărți. E putredă de bani și mi-i mai ia și pe ai mei. Trișează! DUMITRIU, B. F. 42. M-aș uita în cărțile dumitale. Aș trișa, dacă nu ți-aș spune că le-am văzut. SEBASTIAN, T. 61. ♦ A induce în eroare, a păcăli, a înșela. Își propusese... să afle exact cîte trepte are de urcat și de coborît... Însă pentru aceasta era neapărată nevoie să nu trișeze. C. PETRESCU, C. V. 41.

SOLUȚIE, soluții, s. f. 1. Amestec omogen compus din două sau mai multe substanțe chimice în proporții care pot varia și dintre care una este de multe ori fluidă. Scot din butoaiele cu soluții caustice pieile crude ale animalelor. BOGZA, A. Î. 105. ◊ Soluție solidă v. solid. 2. Modalitate de a ieși dintr-un impas, de a dezlega o problemă, de a rezolva o dificultate. Guvernul țarist nu era în stare să dea problemei țăranilor o soluție definitivă și echitabilă. SADOVEANU, E. 230. Ți-am spus singura soluție, dacă-ți convine. C. PETRESCU, C. V. 133. S-a întors din străinătate cu capul plin de planuri îndrăznețe și cu soluții sigure pentru toate greutățile. REBREANU, R. I 50. ♦ (Mat.) Metodă de a rezolva o problemă; p. ext. rezultatul obținut. (Atestat în forma soluțiune) Grigoriu era absorbit în soluțiunea ecuației sale, care numaidecît trebuia să iasă egală cu zero. HOGAȘ, H. 71. 3. (În expr.) Soluție de continuitate = întrerupere a continuității; separare a părților care mai înainte erau legate între ele sau continue. – Variantă: (învechit) soluțiune s. f.

SUFOCA, sufoc, vb. I. Refl. A avea respirația oprită, a se înăbuși (din lipsă de aer). Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude... poate că s-a sufocat în pernă. DUMITRIU, B. F. 150. ◊ Fig. Pușkin, în această atmosferă [de la curtea țarului], se sufoca. STANCU, U.R.S.S. 145. Ei bine, m-aș sufoca dacă nu ți-aș spune. SEBASTIAN, T. 61. ◊ Tranz. Trebuie să te dezbraci măcar, că te sufocă hainele! CĂLINESCU, E. O. II 158. O emoție distrugătoare îi încleșta fălcile, bătăile inimii îl sufocau. VLAHUȚĂ, O. A. 118. (Fig.) Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege nici un cuvînt. Emoția o sufoca. BART, E. 186.

MIRA vb. a (se) nedumeri, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)

NEDUMERI vb. a (se) mira, (înv.) a (se) ciudi, a (se) divi, a (se) scăndălisi. (Mă ~ ce-mi spui; să nu te ~ dacă...)

Il faut laver son linge sale en famille (fr. „Rufele murdare trebuie spălate în familie”) – Voltaire a adresat aceste cuvinte enciclopediștilor, sfătuindu-i să nu aducă în public certurile dintre ei. Dar expresia ar fi rămas poate necunoscută, dacă n-ar fi reluat-o Napoleon. (Balzac, în romanul Eugenie Grandet, o atribuie chiar direct lui Bonaparte). Într-o faimoasă diatribă, rostită la 1 ianuarie 1814 în fața deputaților care începuseră a cîrti împotriva lui și a administrației imperiale, Napoieon spuse: „Dacă aveți a vă plinge, trebuia să așteptați alt prilej cînd, în fața sfetnicilor mei sau chiar în fața mea, v-ați fi spus plîngerile și, în măsura în care ar fi fost întemeiate, vi le-aș fi satisfăcut. Dar explicația ar fi avut loc între noi, căci în familie, nu în public, se spală rufele murdare”. LIT.

CONDIȚIONALĂ s. f. (< adj. condițional, -ă, cf. fr. conditionnel, it. condizionale): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă -mi spui tot, eu te iert”; „Să nu-i treci cu vederea greșelile, dacă persistă în ele”. ◊ falsă ~: propoziție care dă impresia că este o subordonată circumstanțială de condiție (datorită nuanței condiționale a adverbului relativ când, într-o subordonată cu indicativul, sau datorită conjuncției subordonatoare dacă), dar care în realitate este o propoziție subordonată temporală sau cauzală. Astfel: „Când a mai pune mâna pe tine, să știi că are de-a face cu mine” (M. Sadoveanu); „Nu vă temeți și nu vă fie frică, coniță, dacă (= din moment ce) sunteți cu mine!” (L. Rebreanu). (v. circumstanțială).

CUȚU interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă cîinii, mai ales cățeii. Cît pentru ogar, trebuia... să-i fi dat ceva de mîncare și să-l fi chemat: cuțu! cuțu! ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (Substantivat, m.) Nume dezmierdător pentru cîini; cîine mic, cățel. Na, cuțu! Na, mă cuțule! C. PETRESCU, Î. II 93. ◊ Expr. (Familiar) Să-mi zici cuțu, dacă... = să mă tratezi ca pe un cîine, să nu-mi spui pe nume dacă... Dacă ți s-o întîmpla ceva, să-mi zici mie cuțu. GALAN, Z. R. 266.

MAHMUREALĂ, mahmureli, s. f. Starea celui mahmur, faptul de a fi indispus, fără chef; lipsă de bună dispoziție; indispoziție. Morocănoși, întunecați, triști, umblau prin sat cu fețe pe care nu puteai citi nimic, decît acea mahmureală asemănătoare unei boli. DUMITRIU, V. L. 57. Dacă ți-a trecut mahmureala, spune-mi o vorbușoară bună. CARAGIALE, O. VII 75.

să c [At: CORESI, EV. 47 / V: (înv) se / E: ml si] Exprimă: 1 Enunțarea posibilității realizării unei stări, unei acțiuni etc. independent de actualizarea formală a faptului cu care se află în legătură Să auzim propunerea. 2 Precedat, explicit sau implicit de „ca”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc. enunțată ca dezvoltare explicativă, precizând la ce se referă exprimarea formală a unui act de declarație, de voință, de îndemn etc. Îl sfătui să se ducă la întâlnire. 3 Precedat, explicit sau implicit, de „pentru ca” ori explicit de „ca” precedat subînțeles de „pentru”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., enunțată ca dezvoltare explicativă precizând finalitatea care justifică un anumit fapt A venit să controleze instalația. 4 Precedat explicit de „în loc ca” ori de „în loc” urmat subînțeles de „ca”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., enunțată ca dezvoltare explicativă precizând ce se anulează sau este anulabil prin petrecerea în schimb a unui alt fapt evaluat ca opus, contrar etc în conjunctura dată În loc să citească, se plimbă. 5 Precedat de „decât” comparativ, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., enunțată ca dezvoltare explicativă precizând ce nu este indicat sau acceptat prin confruntare cu un fapt evaluat ca preferabil în conjunctura dată Decât să te văd așa, mai bine plec. 6 Precedat de „decât” restrictiv, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., enunțată ca dezvoltare explicativă precizând ce se manifestă în exclusivitate, adesea cu valoare de excepție, într-o conjunctură în care actualizarea unei alte probabilități este negată N-ai decât să plângi. 7 Posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc. în contexte în care este enunțată ca dezvoltare explicativă precizată retrospectiv Era bine să fi venit. 8 (Înv) Presupunerea realizării unei stări, unei acțiuni etc. Si: dacă Spune-mi să ești tu râmlean. 9 Precedat, explicit sau implicit, de „chiar”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., presupusă ca ipoteză argumentativă menită reliefării faptului că, în ciuda existenței unor condiții necesare pentru ceva, acestea nu vor atrage efectul scontat Să fi fost și eu acolo, tot se întâmpla asta. 10 Precedat, explicit sau implicit, de „pentru ca” ori de „ca” precedat subînțeles de „pentru”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., presupusă ca deducție logică din existența unui fapt indicat ca premisă justificativă Nu are suficiente motive să-l pedepsească. 11 Precedat, explicit sau implicit, de „încât”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc. este presupusă ca rezultat necesar al condițiilor particulare pe care le prezintă un anumit fapt Nu sunt așa de rău încât să te cert. 12 Precedat, explicit sau implicit, de „de”, posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc., presupusă ca urmare a influenței exercitate de un anumit fapt Era frumoasă să nu-ți crezi ochilor. 13 Posibilitatea realizării unei stări, unei acțiuni etc. în contexte în care este presupusă retrospectiv, ca urmare a unui fapt Se strecurase fără să-l fi văzut cineva.

MAHMUREALĂ s. f. 1. Faptul de a fi mahmur, stare caracteristică a omului care nu s-a trezit complet din beție sau din somn; buimăceală, mahmurie, (regional) mahmur (2). Îi pierise mahmureala nesomnului. STANCU, R. A. IV, 105. 2. Proastă dispoziție, posomoreală. Dacă ți-a trecut mahmureala, spune-mi o vorbușoară bună. CARAGIALE, O. VII, 75. Dar mahmureala se risipea repede. I-o limpezea priveliștea lumii întotdeauna încîntătoare și proaspătă pentru el. C. PETRESCU, O. P. I, 168. - Pl.: mahmureli. – Mahmur + suf. -eală.

vorbușoară s.f. (pop.) Vorbuliță. Dacă ți-a trecut mahmureala, spune-mi o vorbușoară bună (CAR.). • pl. -e. /vorbă + -ușoară.

DACĂ TE-AI HOTĂRÎT SĂ SPUI ADEVĂRUL, PREGĂTEȘTE-TE DE SUFERINȚĂ (I.Al. Brătescu-Voinești).

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiective ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast’ toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. ◊ Expr. A alege pe sprînceană v. sprînceană. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (Absol. fig.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Expr. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. ◊ Refl. impers. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. Tranz. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. ◊ Tranz. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. ◊ Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. ◊ Refl. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, Î. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. Tranz. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. ◊ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. Tranz. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (făcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. ◊ Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. ◊ Fig. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. Refl. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. ◊ (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. ◊ Expr. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. - Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Blond, bălai. Înainte de a trece la dreapta țîțacăi Leona, mi-a mîngîiat părul bălan. SADOVEANU, N. F. 158. Cu deosebire mi se lipi de inimă un tînăr nalt, bălan și de o înfățișare foarte distinsă. VLAHUȚĂ, O. A. 145. Ieși, copile cu părul bălan, afară și rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. În junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui aveau încă o ușure văpsea de alb-albastru. NEGRUZZI, S. I 58. Spre țară au plecat, Cu Marin și cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălan. ALECSANDRI, P. F. 180. ♦ (Substantivat, m.; în superstiții, ironic) Dracul, diavolul (Atestat în forma regională balan) Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. 2. (Despre animale domestice) Cu părul alb; plăvan, bălai. I-aduse... un cal bălan. BENIUC, V. 36. Mînză bălană Paște noaptea-n poiană (Luna plină). SADOVEANU, P. C. 10. Oiță bălană, Cu lînă bîrsană, De trei zile-ncoace Gurița nu-ți tace. TEODORESCU, P. P. 435. Mîncatu-s de dușmani, Ca iarba de boi bălani. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. Boi, bour ei... Pe pînteci bălani, Pe spate plăvani. ALECSANDRI, P. P. 102. ♦ (Substantivat, m. și f.) Nume dat unor animale domestice (boi, vaci, oi, cai, cîini etc.) cu părul alb. Adăp bălanul și-l încalec. STANCU, D. 249. Veniți de puneți mîna să scot pe bălana din noroi. VISSARION, B. 41. D-aș mai trăi pîn’la toamnă, Cumătră Ioană, Să pun șaua pe bălană! TEODORESCU, P. P. 332. ◊ Expr. (Popular) E mîncat ca bălana de ham, se zice despre omul prăpădit de nevoi. Popa era călare pe bălană și întreba de iapă, se spune despre cei uituci, zăpăciți sau proști.

DESLUȘIT, -Ă, deslușiți, -te, adj. 1. Care se aude bine. V. clar. Se opriră și-și aplecară urechea ca să audă picușurile abia deslușite ale dezghețului. SADOVEANU, P. M. 153. Vocile... pătrund în baracă deslușite. SAHIA, N. 83. ◊ (Adverbial) Glasul ceterei s-auzea mai deslușit. CAMILAR, T. 89. Dar în această tăcere se aud deodată deslușit, tot mai aproape și mai aproape, pași de cai, de oameni. GHEREA, ST. CR. II 139. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. 2. Care se vede clar, precis, lămurit. Totul pare acum deslușit, prin marea claritate a undelor. BOGZA, C. O. 350. Umbra creștea în forme din ce în ce mai deslușite... Desigur că-i ea. BART, E. 185. ◊ (Adverbial) Feodor nu putea să vadă deslușit cine este feciorul care venise lîngă el. GALACTION, O. I 677. 3. Lămurit, precis, pe înțeles. Am citit... răspunsul d-voastră nu tocmai deslușit. VLAHUȚĂ, O. A. 431. Să trecem însă mai departe, poate vom găsi o mai deslușită aplicare a teoriilor. GHEREA, ST. CR. II 46. ◊ (Adverbial) Mai bine este să aștepte sosirea nunciului Malaspina... de la care vor afla mai mult și mai deslușit și vor ști ce este de făcut. BĂLCESCU, O. II 267.

MĂSURA, măsor și măsur, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente de măsurat valoarea unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată; a lua măsura. Cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa Și mereu lucra, Zidul rădica. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Expr. (Regional) Măsoară-i vorba cu îmblăciul, se spune cînd se înțelege greu sau nu se înțelege de loc ce spune cineva. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. (Glumeț) A măsura pe cineva (sau a măsura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi, a trage o bătaie. Las’să-ți măsor eu boieria pe spinare cu ciubucu ista. ALECSANDRI, T. 915. Absol. ◊ I-am făgăduit că, în toată viața mea, nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II 161. Măsoară de două ori și taie o dată. Refl. pas. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 132. ♦ (Neobișnuit; cu privire la pedepse, lovituri etc.) A aplica, a număra. Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. 2. (Mai ales determinat prin «cu ochii» sau «din ochi») A străbate, a cerceta cu privirea o distanță, un loc; a scruta. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I 99. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Cu privire la un om; determinat adesea prin «cu ochii» sau «din ochi») A privi pe cineva cu atenție; a privi disprețuitor sau amenințător; a cîntări, a aprecia, a cerceta. Hai, mai repede, că e frig! v-a îndemnat jucînd în loc, să se încălzească, măsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I 74. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406. Femeia îl măsură fără să răspundă și-i întoarse spatele. C. PETRESCU, C. V. 316. (Refl. reciproc) Balcanul și Carpatul... aprinși de dor de luptă cu ochii se măsoară. ALECSANDRI, P. A. 202. ◊ (Întărit prin «din cap pînă în picioare» sau «de sus pînă jos») Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei. CAMIL PETRESCU, O. I 267. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pînă-n picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. 3. A parcurge (încoace și încolo) o distanță, a străbate de la un capăt la altul un spațiu. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și dezmorțească picioarele înțepenite în căruță. C. PETRESCU, Î. II 161. Văd apoi pe Făt-Frumosul trist, cum măsură poiana, Căci de mult iubește dînsul pe Ileana Cosînzeana. COȘBUC, P. II 138. La Picior-de-munte, pe dealuri mărunte Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute, Urcă și scoboară Și drumul măsoară Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435. II. Fig. 1. Intranz. (Rar) A avea valoare, a prețui, a valora. Pune oarecare fanfaronadă în graba de a servi pe oricine, poate... pentru a arăta, vanitos, cît îi măsoară puterile. C. PETRESCU, C. V. 62. 2. Tranz. (Cu privire la cuvinte, sentimente, acțiuni etc.) A modera, a cumpăni, a cîntări, a înfrîna, a tempera. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II 195. Deci patimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. ♦ (Rar, cu privire la mers, zbor etc.) A cumpăni, a regulariza. O cucuvea stîrnită din culcușul ei. lunecă pe sub streașină clopotniței și, măsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mănăstirii, CAZABAN, V. 62. 3. Refl. reciproc. A se compara, a se întrece, a se lua la întrecere, a rivaliza, a se lupta. El fugea gonit de furtună, măsurîndu-se cu puterile ei, dar niciodată furtuna n-ar fi izbutit să-l ajungă. MIHALE, O. 170. În adevăr, ziceați zînele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II 15. Deși puțini, ostașii creștini erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, O. II 86. ◊ Tranz. Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I 444. ♦ (Rar) A se considera. Ați făcut ca să pricepem a trecutului mărime, Măsurîndu-vă de-o seamă cu-a strămoșilor nălțime. ALECSANDRI, O. 247.

ÎMBLĂCIU, îmblăcie, s. n. Unealtă agricolă rudimentară, făcută dintr-un băț gros, articulat cu o prăjină lungă, cu care se bat păioasele și legumele cu păstăi pentru a separa semințele din teacă sau din coajă. Ai dat de vro două-trei ori cu îmblăciul în arie. SBIERA, P. 253. ◊ Expr. A măsura cuiva vorba cu îmblăciul = a nu înțelege nimic din ce spune cineva. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151.

ÎNFIORĂTOR, -OARE, înfiorători, -oare, adj. Care produce fiori (de spaimă); fioros, înspăimîntător, îngrozitor. Iată un tablou înfiorător al mecanismului și moralității economiei burgheze. SAHIA, U.R.S.S. 69. În larg întunericul era înfiorător. DUNĂREANU, CH. 233. Deodată se umplu cîmpia de o mulțime de dihănii, care de care mai grozave, care de care mai înfiorătoare. POPESCU, B. I 38. ◊ (Adverbial) Calul necheza înfiorător. (Pe lîngă un adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Zilele astea am fost chinuită de întrebarea dacă era ceva adevărat din tot ce mi-ai spus atunci urît, înfiorător de urît, sau dacă furia te-a făcut să spui vorbe care nu erau ale tale. DEMETRIUS, C. 60. Nopțile de vară Sînt înfiorător de dulci. VLAHUȚĂ, O. A. 31. – Pronunțat: -fi-o-.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142^v/22, cf. februarie 71^r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 52²/2, cf. 350²/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160^r1/22, cf. 168^v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25^r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202^v/2, cf. 299^v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131^r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1^r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58^r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 28²/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4^r/23, cf. OCTOMBRIE 58^r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10^r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

MĂSURA vb. I. 1. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A determina valoarea unei mărimi, folosind o unitate de măsură dată ; a scoate, a despărți, a delimita dintr-un tot o cantitate sau o porțiune determinată ; s p e c. a cîntări. Măsurară ( s l o b o z i n d m ă s u r a N. TEST. 1 648, c e r c î n d BIBLIA 1 688) genrurea și aflarâ 20 de stînjeni. COD. VOR. 90/27, cf. 90/29. Văile fsatelor măsur. PSALT. 114, cf. 233. Scoală și măsură beseareca lui Dumnezău. N. TEST. (1648), 311/18. Aceștia-s carii au poruncit D[o]mnul ca să mâsure feciorilor lui Izrail în pămîntul Hanaan. BIBLIA (1688),123¹/20. Măsurînd și locul țârii cîte ceasuri au călcat s-au întors. N. COSTIN, LET. II, 79/27. Au măsurat locul din mijlocul Prutului de la Orășeni. NECULCE, L. 192. Măsurînd locul cel ce era între Ceale doauă ziduri (a. 1 773). GCR II, 92/31. În mîna ta cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275, cf. 109. Se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn. CARAGIALE, O. I, 64. Dă-mi merticul tău să-i măsor învățătorului. PREDA, I. 91. Să ne lași să măsurăm pămînt dincoace, că de nu, noi tot ne băgăm cu plugul aici la toamnă. V. ROM. mai 1955, 24. Și cum poți să ne dovedești aceasta?... – Măsurați, numărați și dacă nu va fi așa, eu pui capul în mâinile cui mi-a dovedi că e altfel. POP, ap. GCR II, 366/26. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa. ALECSANDRI, P. P. 187, cf. TEODORESCU, P. P. 40, 317. I-am făgăduit că în toată viata mea nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II, 161, cf. ALR I 1 600/186, 278, 305, 333, 357. Vreau să măsur niște carne. MAT. DIALECT, I, 180. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura ( = fiecare va fi răsplătit după faptele sale). Cf. CORESI, EV. 46, 48, N. TEST. (1648), ap. GCR I, 128/6, BIBLIA (1 688), 755¹/17, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. Măsoară de două ori și taie (sau croiește) o dată (= judecă bine înainte de a începe o acțiune). Cf. ZANNE, P. V, 421, 422. (Cu parafrazarea proverbului) Măsor de șapte ori pînă tai. V. ROM. aprilie 1954, 14. ◊ F i g. Eu privesc și tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară. EMINESCU, O. IV, 111. Nu pot măsura bucuria ce vom simți văzîndu-vă aici. CARAGIALE, O. VII, 452. Vor sili mîna celor ce tot măsoară, cumpănesc, drămăluiesc, așteaptă. C. PETRESCU, A. R. 46. ◊ R e f l. p a s. Versurile antice se măsura, cum am zis, prin pede sau picioare. HELIADE, O. II, 144, cf. ALECSANDRI, POEZII, 275. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ E x p r. A măsura banii cu dimirlia = a fi foarte bogat. ZANNE, P. V, 71. A măsura oile (sau laptele) = a cîntări laptele muls o dată de la oile dintr-o turmă, pentru a evalua cantitatea de brînză ce se va produce. Cf. CHEST. V 57/8, 11, 12. A lua la măsurat = a lua la bătaie. Apoi să nu-l iei la măsurat cu prăjina de falce? ALECSANDRI, T. 471. Răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire, aidoma cu faimosul Milord Arsouille. . . cînd lua la măsurat și la descîntat un jocheu nenorocos, care a pierdut cursa. C. PETRESCU, A. R. 16. ♦ Intranz. A avea mărimea de. . . ; a valora. Podul de la Drăgășani. . . măsoară patru sute de metri. BOGZA, C. O. 381. ♦ Fig. (Popular și familiar; adesea cu determinări ca „peste spate”, „spatele”, „pe spinare” etc.) A bate, a lovi (pe cineva). Apucasă o piatră mare în mînă Și dirept la frunte te mâsurasă. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Ce-aș mai rîde, rîde zău, De-aș putea c-un melesteu, Să-i măsor în lung și-n lat Și trivoga-n ei să bat. ALECSANDRI, T. 552. Cu o joardă împletită ne măsura Grui spatele. F (1 884), 110. Câtă un ciomag nodoros, cu măciucă-n cap, și cînd începu a-i măsura coastele, nu-l mai slăbi pînă rămase dracul lat jos. ȘEZ. IX, 68. Care cum trecea mi-l măsura peste spate de gîndeai că dă în sac. RETEGANUL, P. V, 47. Îl trîntește jos, înșfacă o scurtătură și prinde a ți-l măsura așa de bine, de mai era să-l omoare. I. CR. II, 278, cf. ZANNE, P. III, 371, V, 423. ♦ (Complementul indică pedepse, acțiuni represive) A stabili, a aplica. Apoi 4 corporali de la cavalerie. . . s-au părîndat pînă ce i-au măsurat 100, zi: una sută de toiege. BARIȚIU, P. A. I, 655. Vouă vă pune legi, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I, 60. 2. T r a n z. A aprecia (valoarea, mărimea); a evalua. Se mișcă și cu pasul se-ncearcă să le-ajungă, Să măsure distanța cu-a tactului simțire. HELIADE, O. I, 365. Noi [clăcașii] le sîntem toat-averea Munca ne-o măsor cum vor. Fiii noștri le-e puterea Ș-aste mîini comoara lor. BOLLIAC, O. 203. Nu vreau să măsur meritele d-tale de artist cu interesul meu pentru opera d-tale. IBRĂILEANU, S. L. 92. (R e f l. p a s). Banii care trebuie să ne plătească să nu se măsure, fără numai cu marca de argint, ȘINCAI, HR. I, 253/19. Omule, nu disprețul lucrurile fie cît de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. IV, 139. ◊ E x p r. (Regional) A-i măsura (cuiva) vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură, ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151, cf. ZANNE, P. II, 833. 3. T r a n z. A parcurge, a străbate (pe jos) o distanță, un loc. Adeseori departe de-a lumei triste valuri Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I, 202. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și desmorțească picioarele înțepenite. C. PETRESCU, Î. II, 161, cf. 200. Spre sară, porneau și oamenii și dobitoacele spre case, măsurînd drumul din șanț în șanț. SADOVEANU, O. IV, 253. La Picior de munte. . ., Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute Urcă și coboară Și drumul măsoară, Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435, cf. 299. Să măsor grajdiul de-a lung De la ușă păn-la fund, Să-mi aleg un cal porumb. SEVASTOS, C. 315. ◊ E x p r. A umbla gonind vînturile și măsurînd cîmpurile = a umbla fără nici un rost. ZANNE, P. II, 788, cf. I, 91. 4. Tranz. (Adesea determinat prin „cu ochii”, „cu privirea”, „din ochi”) A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea ; a examina, a scruta. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I, 83. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el. . . măsoară luciul zăpezii fără de cărare. ODOBESCU, S. III, 42. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I, 100, cf. II, 83. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Din poartă s-a întors cu o mișcare iute, măsurînd înciudat casa aceea mare și urîtâ. GALAN, Z. R. 9. ◊ R e f l. r e c i p r. Balcanul și Carpatul. . . cu ochiul se măsoară. ALECSANDRI, POEZII, 433. ♦ (Cu sensul reieșind din context) A privi insistent, pătrunzător (cu curiozitate, cu neîncredere, cu dispreț etc.). Pe Ulea l-am măsurat cu privirea. . . Murise înainte d-a-l izbi! DELAVRANCEA, O. II, 75, cf. 191. Ea nu-i vorbește, parcă nici nu ia act de existența lui, ori, rar, îl măsură ironic din ochi și pleacă. IBRĂILEANU, S. L. 23. Luase o înfățișare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu. REBREANU, I. 25, cf. 347. Ridică ochii să-i măsoare cu disprețul tinereții virtuoase. C. PETRESCU, C. V. 63, cf. 69, 91, 317, 358. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406, cf. id. O. III, 220. Hai mai repede, că e frig! v-a îndemnat [fata] jucînd în loc, să se încălzească, mâsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I, 74. Ochii lui mărunți, suri, te măsoară neastîmpărați, ațintindu-te fără sfială. V. ROM. martie 1 955, 250. Aha! exclamă Voicu, măsurîndu-i de sus pe cei doi. PREDA, D. 132, cf. 147. Stătea lîngă general, înaltă și disprețuitoare, măsurînd toaletele rafistolate la repezeală ale soțiilor de funcționari. T. POPOVICI, S. 314. ◊ (Cu determinări de felul lui „de sus pînă jos”, „din cap pînă în picioare”) Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. I, Doamne! Zise ea surîzînd cu degetele la gură și măsurîndu-mă cu ochii din creștet pîn-în talpe. EMINESCU, G. P. 104. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pîn-în picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei atît de tînără. CAMIL, PETRESCU, O. I, 267, cf. id U. N. 199. Îl măsura din cap pînă în picioare cu o expresie în care admirația se amesteca cu ironia. V. ROM. septembrie 1955, 94. 5. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se compara (cu cineva) din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale, materiale etc. ; a se lua la întrecere, a concura; a se înfrunta (în întrecere, în luptă, în război). V. b a t e, l u p t a. Deși puțini, ostașii. . . erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, M. V. 113. [Să se stabilească] dacă purtarea d-lui a fost onestă sau nu, ca să se poată apoi pune provizoriu în poziție a se măsura cu oamenii de la care cere satisfacție. ap. GHICA, A. 611. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. REBREANU, I. 191. Renunțaseră, osteniți să se mai măsoare cu asemenea privilegiați ai norocului. C. PETRESCU, C. V. 10. În sfîrșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. SADOVEANU, O. XI, 570. În luptele cu maurii, spaniolii formaseră o cavalerie ușoară. . . neîntrecută în manevre repezi. . ., dar incapabilă de a se măsura cu cavaleria grea franceză. OȚETEA, R. 166. Își dăduse seama că e o prostie să se măsoare cu Anghel pe față. PREDA, d. 179. Unde-i Ginu Costangin, Cu frate-so Rusalin Să mă măsur eu cu ei, Mînce-i lupii de mișei. CĂTANĂ, B. 37. Cu bogatul nici calul să nu-l încerci, nici în pungă să te măsori. ZANNE, P. V, 88, cf. iv, 431, 432. ◊ E x p r. A nu se putea măsura (cu cineva sau cu ceva) = a fi în inferioritate evidentă (față de cineva sau de ceva). Nu mă puteam măsura cu colegii mei. BRĂESCU, A. 206. În adevăr, ziceau zinele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II, 15. Iar feciorii de împărați și de crai necau mânia în sufletul lor, simțind că nu se puteau măsura cu străinul acela. MERA, L. B. 129. (T r a n z.) A-și măsura puterile (cu cineva) = a se lua la întrecere în luptă, a se lupta (cu cineva). Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I, 444. ♦ (Învechit, rar) A se potrivi, a se echivala. Să vor măsura (p o t r i v i MUNT.) una cu alta, ce să dzice, eresele cu preacurviia și să vor tocmi să fie una pentru alta si să nu să despartă. PRAV. 149. 6. Tranz. (Complementul indică acțiuni, vorbe, sentimente etc.) A cumpăni, a echilibra; a chibzui; a înfrîna. Cînd glumiți, vorbele voastre în veci să le măsurați. HELIADE, O. I, 120. Deci pátimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II, 195. Să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. FILIMON, O. I, 218. Tu-ți măsoară bine cuvintele! Nu pune în joc mînia mea! COȘBUC, S. 115. O cucuvea stîrnită din culcușul ei de întuneric, lunecă pe sub streașină clopotniței și, mâsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mînăstirii. CAZABAN, V. 62. 7. T r a n z. (Regional ; cu complementul „ roata”) A încujba obada". ALR II 6 682/95, cf. 6 682/325, 386. – Prez. ind.: măsór și (învechit și regional) măsúr (ALR II 4 602; accentuat și măsúr, ALR II 4 602), (regional) mésur (ALR I 2 034/85). – Și: (regional) amăsurá (prez. ind. amăsur) vb. I. ALR II 4 602/279, 310, 316, 334. – Lat. mensurare.

ALEGE (-eg, pf. -esei, part. -es) I. vb. tr. 1 A lua un lucru dintre mai multe, socotindu-l mai potrivit pentru un anumit scop: ai ales ce e mai bun; proverb: cine alege culege sau alege pînă culege, se zice despre cineva care așteaptă mereu ceva mai bun și pe urmă se mulțumește cu ori-ce ¶ 2 A deosebi, a lua pe cineva dintre mai mulți: l-a ales de bărbat; 👉 SPRÎNCEANĂ ¶ 3 A arăta pe cineva cum este din fire; proverb: vinul alege pe om (ZNN.), la beție se vede firea fie-căruia ¶ 4 A despărți: am ales părul în două; își alegea cărarea la oglindă (VLAH.) ¶ 5 A despărți un lucru de altul, a curăți: cum alege păstorul oile din capre (BIBL.); am ales mazărea; proverb: a ~ neghina din grîu, a despărți un lucru bun de altul rău, a deosebi pe cei vrednici de cei nevrednici ¶ 6 Din două, ori mai multe lucruri, a se hotărî pentru unul: alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă dreaptă să ne luptăm (ISP.); ~ din două una, a se hotărî într’un chip ¶ 7 A hotărî într’un fel, a decide: Numai sabia va alege (TEOD.) ¶ 8 A da cuiva prin simplu consimțîmînt sau prin vot anumite drepturi, o distincțiune: l-au ales Domn; ~ deputat ¶ 9 A înțelege: Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit (CRG.) ¶ 10 ‡A despărți o moșie de alta, a o hotărnici ¶ 11 ‡A întrebuința la ceva, a folosi ¶ 12 ⚖️ ~ dreptatea, a arăta de partea cui e dreptatea ¶ 13 proverb: Urma alege, la sfîrșit are să se vadă, are să se hotărască ¶ 14 A țese desenuri sau flori pe o scoarță, etc.: țese, alege, coase și aruncă flori pe gherghef (SLV.). II. vb. refl. 1 A se desface din ceva, a ieși la iveală; proverb: bate apa să s’aleagă unt, muncește în sec; proverb: s’alege brînza (sau urda) din zer (ZNN.), s’alege binele din rău ¶ 2 A se desface dintr’o mulțime: din toți lupii, se alege unul cu o gură cît un braț de mare (GR.-N.) ¶ 3 A se deosebi de alt cineva, a se distinge: Să m’alegi dintre toate celelalte fete, Cum se alege păunul din pene (R.-COD.) ¶ 4 A se găsi: tocmai tu te-ai ales să-mi vorbești? ¶ 5 A se arăta limpede, a se desluși: nu știu ce este că nu mi se alege, fiind prea departe (ISP.) ¶ 6 A ieși, a rezulta: să vedem ce se va alege și din aceasta; el nu vede nici un spor să s’aleagă din toată vrednicia lui (VLAH.) ¶ 7 A rămînea cu ceva, a avea un cîștig, a profita: din două miișoare de lei, m’am ales numai cu două sute (FIL.) ¶ 8 A fi hotărît, a fi menit: Arde-mi-te-ai, codru des, Văd bine că s’a ales, Din tine să nu mai ies (ALECS.) ¶ 9 A ajunge, a deveni: ai noștri s’au ales tot oameni harnici și de ispravă (VLAH.) ¶ 10 A-i veni cuiva poftă de ceva, a avea gust de ceva: nu i se alegea nici de mîncare nici de odihnă (ISP.) ¶ 11 ‡A se hotărî (o luptă, etc.): și s’au lovit în vre-o două trii rînduri și nu s’au putut alege (NEC.) ¶ 12 ‡A hotărî: ale cîtor vecini hotare se vor amesteca, să se aleagă și să se descopere cu cărțile lor de hotărnicii (LEG.-CAR.) ¶ 13 ‡A se întîmpla să fie, a veni pe lume: să-i fie lui direaptă ocină... lui și cuconilor săi și a tot rodul său cine să va alege (GAST.) ¶ 14 proverb: A se ~ praf și pulbere (praf și cenușă, fum și scrum, sau numai praf, pulbere), a nu mai rămînea urme; de aci, dese-ori, în blesteme: zice că-i negustor, alege-s’ar praful! (CAR.) ¶ 15 proverb: Nu se alege cîștigul din pagubă, se zice cînd nu iese nici un profit dintr’o afacere [lat. allegěre].

CHIRIE sf. 1 ⚚ Suma ce se cere sau se dă pentru folosința unui imobil pe un timp determinat: a lua, a da, a ținea cu ~; Sărmanii oameni n’au plătit chiria Și boarfele în drum li-s aruncate (VLAH.); (P): gura nu cere ~ (PANN), nu te costă nimic dacă vorbești, dacă spui ce știi ¶ 2 Plata pentru folosirea pe un timp hotărît a unei trăsuri, a unei căruțe, a unui cal, etc. ¶ 3 Prețul plătit sau luat pentru un transport cu carul, cărăușie: unde pui chiria de aice pînă la Dunăre? (ALECS.); (P): chiria deșteaptă pe chirigiu (PANN) [tc. kirà; cf. srb. blg. kirija].

PERNIOARĂ, pernioare, s. f. (Popular) Perniță. Du-te-n tindă pe lăicioară, Că ți-oi duce-o pernioară. BIBICESCU, P. P. 13. Mai bine c-un bărbățel Dacă-i blînd și tinerel, Că-ți spune două-trei glume Cum îți e mai drag pe lume Și-ți așază-o pernioară Pe prispă serile-afară. ALECSANDRI, P. P. 356. – Pronunțat: -ni-oa-.

POEZEA, poezele, s. f. (De obicei cu sens depreciativ) Poezioară. Dacă ne pornirăm pe poezele, spune-o tu pe-aia cu visul neamțului. PAS, L. II 221.

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. Și învață, domnule, ca un diac. Scrie, cetește groaznic. NEGRUZZI, S. I 59. Lasă robii din robie Să-i învăț la carte-a scrie. ȘEZ. IV 10. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg la cănțelărie, Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. (Formulă folosită în basme) De (sau pe) cînd scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. A fost odată ca niciodată... De cînd se scria musca pe părete. ISPIRESCU, L. 1. ◊ Tranz. (Complementul indică semnul sau cuvîntul reprezentat prin el) În pădure duce-m-aș Frunză verde rumpere-aș, Pe genuche pune-o-aș, Slovă neagră scriere-aș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. (Poetic) Peste cuvintele săpate-n piatră Ploaia și vîntul scriu încet: uitare. BENIUC, M. 127. ♦ Tranz. impers. A se afla scris. Pe pachet scria: (Scrieri a lui D. Scavinschi). NEGRUZZI, S. I 209. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea sau citi pe fața cuiva. Dar ce văd? întristarea ți-e scrisă pe obraz. BOLINTINEANU, O. 200. ♦ Tranz. A acoperi cu semne grafice, p. ext. cu orice fel de semne, de figuri. Un frac fără mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheieturile cu credă. NEGRUZZI, S. I 238. Mai trimite-mi cîte-o carte Și n-o scrie cu cerneală... O scrie cu argințel Că de-acela-i puțintel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Expr. (Popular) A scrie ouă = a încondeia ouă, a picta ouă (cu vopsea roșie și cu flori de culori diferite). ♦ Tranz. A completa cu textul necesar. D-le Cațavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetățean. CARAGIALE, O. I 175. 2. Tranz. Fig. A trasa, a contura, a schița. De-acolo au văzut valea cea largă a Siretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi. SADOVEANU, N. P. 143. Poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă. ANGHEL, PR. 21. ◊ Refl. Zburau paseri negre pe sus și pornea o adiere de vînt dinspre depărtarea Dunării; atunci se scria pe marginea orizontului o linie de purpură. SADOVEANU, M. C. 35. Soarele ți s-a scrie în frunte, Doi luceaferi În umerile obrazului. MARIAN, Î. 16. ♦ A întipări, a imprima. Roțile din față, cu creasta lor tăioasă, își scriau adînc urma pe pămînt. DUMITRIU, V. L. 110. ◊ (Refl., în expr.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna (la chip) cu cineva. S-a scris în partea lui bunicu-său. SANDU-ALDEA, U. P. 83. 3. Intranz. A-și exprima, a-și formula gîndurile, ideile în scris; (în special) a compune opere literare. Am scris și eu. Mi-am zugrăvit anii copilăriei cu obiceiurile, cu puținele bucurii și cu lumina colțului nostru de țară. SADOVEANU, E. 107. Tot citind, a început și el să scrie. REBREANU, I. 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. (Complementul indică opera) Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoști după sprînceană. HASDEU, R. V. 30. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. A. 142. ♦ Tranz. A spune în scris, a arăta, a relata, a descrie, a povesti. Iar cînd alaiul s-a oprit Și Paltin-crai a stărostit, A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit. COȘBUC, P. I 56. Cine poate întîlnirea lor s-o scrie. CONACHI, P. 85. Binele meu din felie, Nu-i diac să-l poată scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. (Impersonal) Așa scrie și la noi în cărți despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Precum la carte ne scrie Că e lumea-nșelătoare. TEODORESCU, P. P. 101. 4. Tranz. A așterne pe hîrtie un text, o scrisoare. Apoi a învățat să scrie petiții la tribunal, la primărie, în toate părțile, dar zadarnic. DUMITRIU, P. F. 56. Mi-a scris... o carte poștală. TOPÎRCEANU, B. 63. Împăratul acela... a scris carte frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. ♦ Intranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. După ce-oi învăța carte, îți scriu. SADOVEANU, N. F. 184. Așa, tocmai așa să-i scrie Năvodaru, și Neculai va înțelege. SANDU-ALDEA, D. N. 221. Să-mi scrii mereu. IOSIF, PATR: 34. ♦ Refl. reciproc. A coresponda. Ne mai scrisesem din cînd în cînd o vreme. SADOVEANU, O. VIII 18. ♦ A comunica, a înștiința. Parcă ți-am fost scris că mă gătesc să merg în patrie. CARAGIALE, O. VII 95. Iată ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184. Iaca ce-mi scrie din București. ALECSANDRI, T. 346. ◊ Intranz. Tu întră în cortul meu de scrie senatului din Cracovia despre întoarcerea noastră în Polonia. ALECSANDRI, T. II 37. 5. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. Am numărat oile și Alexa Baciul le-a însemnat la răbuș. Eu le-am scris în condică la mine. SADOVEANU, B. 59. Nu mi-i scrie și mie acest stih, căci aș voi să-l învăț. DRĂGHICI, R. 62. M-a scris neamțu pe hîrtie Și m-o dus la cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Domnule majur Codău... Noi, la pămînt ne-am scrie, cum nu? Că după olecuță de ogor ne crapă măseaua-n gură. CAMILAR, N. I 265. ◊ Expr. (Rar) A(-și) scrie (ceva) în frunte = a ține minte, a reține. Scrie-n frunte ce-ți spun: de azi înainte te așteaptă la toate șotiile din partea mea. ALECSANDRI, T. I 191. ♦ (Învechit și popular) A catagrafia, a recenza, a inventaria. Mihai Viteazul puse de scrise oastea, și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 27. ◊ Expr. A scrie ceva pe numele cuiva = a face cuiva acte de proprietate pentru... Aici are să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pămînturile pe numele lui. REBREANU, I. 122. ♦ (Construit cu dativul) A trece în contul cuiva, a pune în socoteala cuiva. Spune-mi drept, ți-au spus vrodată popii că păcate-ți scriu Dacă-mbrățișezi vreo fată? COȘBUC, P. I 238. Ba ce zicem? unii oameni, – dumnezeu să nu le scrie-n osîndă – răi de gură... scorniră minciuna. RETEGANUL, P. I 51. 6. Tranz. (Popular) A înscrie pe cineva într-o instituție, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. În primăvara asta l-au scris la oaste și în luna lui răpciune s-o duce la reghimentul lui. SADOVEANU, M. C. 50. Spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. DELAVRANCEA, H. TUD. 35. Drăguțu nu poartă pană Că l-a scris neamțu cătană. HODOȘ, P. P. 215. ◊ Impers. Pe pruncuț l-am crescut cum l-am putut, acum mi l-au scris la oaste. RETEGANUL, P. III 7. Foaie verde buruiană, Vai, maică, m-a scris cătană. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 295. ◊ Refl. Auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste. ISPIRESCU, L. 111. La 1831 cei mai mulți au încins sabia, scriindu-se în miliția națională. GHICA, S. 47. (Fig.) Pentru ce să nu arătăm, celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetași ai sfîntului Hubert, la ce punt al orizontelui vînătoresc sfințește soarele putinței. ODOBESCU, S. III 48. 7. Tranz. (Popular, construit cu dativul) A prescrie, a indica medicamentul sau tratamentul necesar unui bolnav. ♦ Impers. A fi stabilit, rînduit (prin legi, regulamente). Bine, dar călugărului îi scrie... – Ce-i scrie călugărului?! Lasă că știu eu ce-i scrie: o să muncească pentru mînăstire. STĂNOIU, C. I. 17. ◊ Expr. A fi scris sau a-i fi scris cuiva (rar pentru cineva) = a-i fi rînduit cuiva de la naștere, sortit, hărăzit (de soartă). Ei, ce să-i faci? Așa i-a fost scris omului. Săracu! SADOVEANU, O. VIII 188. Vai, doamne, văd că-i scris Să mor cum nu mai moare alt om! COȘBUC, P. II 179. Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. – Variantă; scria (DUMITRIU, N. 161, PAMFILE, CR. 44) vb. I.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MESTECA¹ vb. I. Tranz. 1. A sfărîma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (spre a-l înghiți). Și rădăcinile lemnelor mesteca, de foame mare. BIBLIA (1 688), ap. TDRG, cf. LB. Mestecând odinioară Nastratin Hogea mastic. PANN, H. 7/2. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, P. 329, cf. DELAVRANCEA, S. 51. Într-un colț, o călătoare cu haina săracă și neagră mesteca în silă un corn. C. PETRESCU, S. 150, cf. BACOVIA, O. 238. Mestecă un dumicat de pîine în gură. STANCU, R. A. III, 234. Frig hartanuri de carne. . . , mestecă pîne, albă ca pînzele cucoanei Lupului. CAMILAR, N. I, 312. ◊ Dă-mi, Doamne, o pară în gură; daca mi-o dai, mi-o și mestecă, se zice despre un om leneș. Cf. ZANNE, P. VI, 548. (F i g.) Batoza duduie la arie. . . cînd are de mestecat snopi plini. CAMILAR N I 312. ◊ Absol. Începu să mestece grăbit și prost, căci nu avea decît vreo două-trei măsele. CAMIL PETRESCU, O. III, 240. Și a mînca încâ-i greu, că, dacă nu-i mesteca, te frigi, se spune despre un om leneș. Cf. ȘEZ. I, 219. Mestică cît poți înghiți (= nu fi lacom). Cf. ZANNE, P. III, 662, 583, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ A învîrti ceva (cu limba) în gură. Calul lui Ștefâniță Vodă. . . mestecă spuma amestecată cu sînge. GHEREA, ST. CR. III, 359. Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, B. 101. ◊ F i g. Numai ea nu rîdea, ci își mesteca ciuda în vîrful buzelor. BASSARABESCU, S. N. 164. Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alții Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. BENIUC, V. 27. 2. F i g. A pune la cale; a pregăti, a plănui. Diaconescu zîmbește caracteristic: se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. CARAGIALE, O. II, 57. - Prez. ind.: méstec. – Și: (popular) mesticá vb. I. – Lat. masticare.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).