PĂGUBAȘ, -Ă, păgubași, -e, s. m. și f. Persoană care a suferit o pagubă. Păgubașul ți l-am spus eu, dar îmi trebuie tîlharul. SEVASTOS, N. 294. Istoria nu adaoge mai departe dacă păgubașele s-au mulțumit numai cu această armonioasă dezdăunare. ODOBESCU, S. III 10. ◊ (Adjectival) Ghiță rămase cuprins de gîndurile omului păgubaș. SLAVICI, N. II 64. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) păgubaș = a cauza (cuiva) o pagubă. Dacă-i avea bunătate să mergi d-ta să-i grăiești. poate că nu m-ar lăsa păgubaș. ALECSANDRI, T. I 216. A se lăsa păgubaș de ceva = a renunța (la ceva). La nimic n-au slujit bătaia, ocara. Pînă la urmă... s-a lăsat păgubaș. STANCU, D. 293. Lumea s-a lăsat păgubașă de hoitul lui Manlache și l-a așteptat să iasă singur la mal. POPA, V. 240. A fi (sau a rămîne) păgubaș de cineva sau de ceva = a pierde pe cineva sau ceva, a fi în pagubă. (Ironic) Am izbutit măicuță să facem și acum pe cheful spînului, rămînere-aș păgubaș de dînsul să rămîn și să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa. CREANGĂ, P. 227. ◊ (Glumeț) Hoțul de păgubaș, se spune despre un păgubaș care, pe lîngă pagubă, are de suferit și ponoase. N-ai să mai treci prin oraș, De hoții de păgubași. TEODORESCU, P. P. 489.