Definiția cu ID-ul 938175:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

UITÁ1, uit, vb.I. Tranz. 1. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. Cîteva clipe i-am făcut să uite propriile lor nefericiri și să se înduioșeze de ale altora. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 12. Trecuseră zece ani fără să mai audă nimic de el, îl uitase. VLAHUȚĂ, O. A. III 80. Susano, nu uita ce te-am rugat. ALECSANDRI, T. I 255. Robinson, de bucurie că curînd era să vadă Londra, au uitat întîmplările trecute. DRĂGHICI, R. 12. ◊ (În urări, de obicei în corelație cu sine însuși) L-am uitat, uita-l-ar necazurile. REBREANU, R. I 155. ◊ (Urmat de propoziții completive, rar de construcții infinitivale) Na, c-am stins focul și am uitat să-mi aprind luleaua. CREANGĂ, P. 132. Ai uitat cum că eu la vînătorie... mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. Nu-l văd la bal. A! uitasem că s-a dus. NEGRUZZI, S. I 65. Am și tors ș-am și pus pînză Ș-am uitat d-a zice-n frunză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. ◊ Absol. Eu pînă în trei zile am să uit, chiar dacă mi-ar spune. C. PETRESCU, C. V. 360. Vinul ăsta te face să uiți. DELAVRANCEA, O. II 162. (Regional, cu pronumele în dativ) Mi-am uitat ca pămîntul. DELAVRANCEA, O. II 208. Vai, mîndruță, dor ți-a fi, Crede că nu poci veni... Poronci-ț-aș pe maica, Frică mi-i că-și va uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ Expr. A uita de la mînă pînă la gură v. gură (I 1). ◊ Intranz. Rămășagul cum v-a fost? Au uitat-ai d-al lui rost? TEODORESCU, P. P. 667. Vine neamțul să mă ducă, Să mă ducă la Brașeu, Ca să uit de dorul tău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 315. (Expr., glumeț) A ști cît au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. Refl. (Învechit) [Împăratul] înăsprește încă o dată poronca, ca nu cumva să guste borșul acela... cînd acuma la urmă, se uită ea și gustă. SBIERA, P. 119. Uneori sta și mai mult de un ceas în vorbă cu papagalul... de multe ori se uita că vorbește cu dobitoc neînțelegători. DRĂGHICI, R. 150. 2. A înceta să se mai preocupe, să se mai gîndească la cineva sau la ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect drag. El nu era om să-și uite prietenii. C. PETRESCU, C. V. 168. Ipolit acum o iubea pe dînsa și uitase pe Olga. NEGRUZZI, S. I 48. Iubite Ghica, m-ai uitat cu totul. Sînt atîtea luni de cînd nu mi-ai scris. BĂLCESCU, la GHICA, A. 599. ◊ Intranz. O frate... zilele vor trece, de Roma vei uita. EFTIMIU, Î. 155. A uitat și de Harap-Alb și de cerb și de tot. CREANGĂ, P. 230. Șapte ani de cînd plecat-ai zburător cu negre plete Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete. EMINESCU, O. I 83. ♦ (Urmat de propoziții completive) A scăpa din vedere; a omite. Noi, cei mari, uităm adesea c-am fost copii. VLAHUȚĂ, O. A. 439. Alergări de cai se fac pe tot anul... Am uitat să spui că numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ A nu ține seama de... Căpitanul Udrea, uitînd că e rănit, îmbracă armătura-i și coiful aurit. BOLINTINEANU, O. 52. 3. A se comporta ca și cum a încetat să se mai gîndească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. Fii mai milostiv!Prieteni, de mă credeți, Voi uita deopotrivă orice vină și necaz. DAVILA, V. V. 51. ◊ Expr. A nu-i uita (cuiva ceva) = a dușmăni (pe cineva), a avea gînduri de răzbunare (împotriva cuiva). ◊ Refl. Credeți că năpăștile s-au uitat, că urile s-au potolit? SADOVEANU, O. VIII 237. 4. A lăsa undeva din nebăgare de seamă ceva (sau pe cineva) care trebuia luat; a nu lua cu sine. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiți ce-am fost, o uitasem acasă pe prispă în albiuță. CREANGĂ, A. 20. Dar ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? id. O. A. 221. ◊ Fig. Se deșteptase undeva un cocoș. Luna uitase, pe sub streșini și pe ziduri mari de fabrică, petice de lumină albă, rece, ireală. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 349.