IMPRECAȚIE (< fr. imprécation < lat. imprecatio, blestem) Imprecația, execrația sau blestemul, este un procedeu stilistic ce constă în exprimarea dorinței pedepsirii unei persoane. Ex. „O bătrînă boțită la obraz, cu nasul coroiat, cu ochii arzători, ieși c-o vargă-n drum, după ei, cu mlădieri răstite în glas. - Hardă-vă focul, să vă hardă! Da' ce sînteți voi, mă, de ieșiți la drumul mare?” (M. SADOVEANU, Oameni și locuri) „Afurisit să fie cînerul de vornic și cum au ars el inima unei mame, să-i ardă inima sfîntul Foca de astăzi, cum și tuturor părtașilor săi.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) În evoluția sa istorică, imprecația apare, în trecut, în lucrările teologice, în testamente sub formă de „afurisenii”. În lumea elină și romană era folosită imprecația publică, împotriva trădătorilor și a celor vinovați de crime sau sacrilegii, a dușmanilor libertății etc. În creația literară, o întâlnim în Eneida lui Vergilius (blestemul Didonei), în Oedip rege de Sofocle (blestemele lui Oedip împotriva ucigașilor lui Laios), în Hyppolit a lui Euripide (blestemul lui Tescu), în tragediile lui Corneille, Racine etc. În poezia noastră, cunoscute sunt imprecațiile din Mihnea și baba de D. Bolintineanu, Rugăciunea unui dac de M. Eminescu, Blestemele lui T. Arghezi. Ex. Oriunde vei merge să calci, o, tirane, Să calci pe-un cadavru, în visu-ți să-l visezi, Să strîngi tu în mînă tot mîini diafane Și orice ți-o spune tu toate să crezi. (D. BOLINTINEANU, Mihnea și baba) În împărăție de lut și de beznă să se facă Grădina bogată și-ograda săracă. Cetatea să cadă-n nămol, Păzită de spini și de gol. Usca-s-ar izvoarele toate și marea Și stinge-s-ar soarele ca lumînarea. Topească jalea ca scrumul Funingini, cenușă, s-acopere drumul... (T. ARGHEZI, Blesteme) Imprecații se întîlnesc și în vorbirea de toate zilele (bată-te dumnezeu, luate-ar dracu')