MOLCOMI vb. IV. 1. I n t r a n z. (Învechit) A sta nemișcat, neclintit. Și deaca am auzit cuvântul acesta, mi-am spart hainele meale. . . și zmulgeam perii capului mieu și den barba mea și șădeam mîlcomind (ș i a m s t a t î n c r e m e n i t B 1 938). BIBLIA (1 688), 341²/47. ♦ A sta în expectativă. Ci dar întru acești ani dentăi ai domniei lui, molcomind el ca să vază ce fac nemții și ungurii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 226/22. ♦ R e f l. A se încetini. Mersul spre înmulțirea populațiunii s-a molcomit. I. IONESCU, P. 188. 2. R e f l. și t r a n z. (Popular) A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma. De veți mai îndrăzni a face ceva lucru nou în contra lui, nu vom agiuta mai mult, nici vom mulcumi mai mult lucrul și apăra pre voi. ȘINCAI, HR. II, 33/11. Să așteptăm până să vor mai mulcomi duhurile cele înfierbîntate. GT (1838), 52²/15. Acolo . . . petrecu el mai mult timp . . . pînă ce se mai molcomiră boierii. MARIAN, T. 152, cf. id. NU. 823. După ce i-am expus motivele. . . s-a molcomit. SBIERA, F. S. 259, cf. 157. Furia incendiului se mulcomise. REBREANU, R. II, 157. Mulcomindu-și puțin emoția, izbuti să-i spună rugător. . . id. P. S. 108. Încetul cu încetul mînia lui de profet supărat s-a mulcomit. V. ROM. ianuarie 1960, 20. Spune-mi: unde ții tu inimioara teu, că dacă aș ști-o eu unde-i apoi tot m-aș mai molcomi. SBIERA, P. 62, cf. 11. ◊ A b s o l. (Învechit, rar) Și vrînd să răsplătească Lupului și lui Buzdugan pentru răotățile ce făcuse . . . au socotit să-i ducă molcomind, să-i dea în mîinile pașăi (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 279/14. 3. T r a n z. (Popular) A mîngîia; a îmbuna, a împăca; a convinge. Mulțime de paținachi au încungiurat Odriul. . . pre carii cu banii i-au mulcomit Briennie, de s-au tras de la cetate. ȘINCAI, HR. I, 207/3. Unii copii plîng mai încet, alții însă așa de tare, că nu ești în stare să-i molcomești. MARIAN, NA. 180, cf. id. O. I, 7. Și flămînde erau fetele văduvei Leanca, încît nici cu vorba, nici cu poveștile nu le-au putut mulcomi. CONV. LIT. XXVII, 216. Plînsetul lui mulcomit-a pe-ai noștri; și-amarul mîniei Stinsu-s-a-n pepturi. COȘBUC, AE. 31. [Fata] se mira ce are Cîinele și blîndă ea l-a mulcomit. id. P. I, 251. Ei, nu te necăji, nevastă tînără și frumoasă, spuse molcomind-o Goldiș. V. ROM. decembrie 1953, 67. Îndată i s-au și făcut Iui Busuioc o jale și un dor ca acela. . . Dară frate-său tot l-au mălcomit și l-au îndemnat ba cu una, ba cu alta. SBIERA, P. 101. Îi tot mulcămește ca să aștepte pînă se face ziuă, ș-apoi pe toți îi îndestulește. RETEGANUL, ap. CADE. Floricica-așa grăiește. Pe maică-sa mulcomește. ȘEZ. XII, 98. Baba, ca să-i molcomească, făcu o turtă de cenușă și o învălui în spuză, zicînd că le va da după ce să va coace. CĂTANĂ, P. B. II, 129. ◊ R e f l. Fata, auzind aceasta, se mai mulcomi puțin și începu a fi mai voioasă. MARIAN, O. II, 184. 4. I n t r a n z. (Învechit) A se supune, a se smeri. Greșit-ai, mîlcomeaște. BIBLIA (1 688), 3²/19. Cu cuviință iaste și a mîlcomi împreună cu unul sau cu doi (sfîrșitul sec. XVIII). CAT. MAN. II, 225. ♦ R e f l. A se linguși. Și eu voi înceape a mă mulcomi, să văd, au nu mi-ar fi ceva mai bine. ȚICHINDEAL, F. 104/13. – Prez. ind.: molcomesc. – Și: mulcomi, (învechit și regional) mălcomí, mîlcomi, (regional) molcumí (COV. LIT. XLIII, 926), mulcămí, (învechit) mulcumi vb. IV. – V. molcom.