POVESTIRE (de la a povesti, din poveste ; sl. povesti) Povestirea, mai bine-zis arta povestirii, „e îngrozitor de veche – vine din neolitic sau chiar din paleolitic” (E.M. Forster, Aspecte ale romanului). Originile ei sînt greu de restabilit. Ca modalitate a genului epic ea se confundă adesea cu narațiunea. Socotită ca o formă esențială si arhetipală a epicului, ea apare în mai toate variantele genului epic – roman, memorii, însemnări de călătorie, reportaj etc. – component distinctiv și definitoriu fiind elementul narativ. Clasificată, după formă, în proză și în versuri, după origine, în folclorică și cultă, iar după conținut și scop, în satirică, filozofică etc., povestea are ca note caracteristice atragerea curiozității auditoriului pentru ceea ce urmează, limitarea ei la un singur episod. Este modalitatea literă cea mai simplă, dar și cea mai captivantă, deoarece curiozitatea e o trăsătură universală a psihologiei umane. Semn al comunicării epice, cum este considerată, povestirea se prezintă, uneori, ca povestire în povestire sau „povestire în ramă”. Prin această tehnică au fost realizate opere ca: Halima sau O mie și una de nopți ; Povestea vorbei sau O șezătoare la țară de Anton Pann; Povestirile unui vînător de Turgheniev; Hanul Ancuței de M. Sadoveanu. Formulă narativă foarte veche, dar în același timp și foarte nouă, tehnica povestirii în ramă, față de simpla povestire, transformă pe povestitorii înșiși în personaje ale narațiunii. Cele nouă povestiri din volumul Hanul Ancuței se rostesc de cîte un povestitor care-i și personaj în același timp, implicand un cadru scenic – hanul – și grupul de ascultători. Interesant din acest punct de vedere nu-i numai ce se povestește, ci și modul cum povestește (gestică, intonația etc.). Ex. „S-a ridicat de la tohoarca lui, de la un proțap, un om mătăhălos, și s-a arătat în lumina focului, pășind legănat... - Iar cei care nu mă cunoașteți, să știți că eu nu mi-s mai departe decît de la Rarău, ș-acolo am stînă cu alți tovarăși, și bordeie pline cu putini de brînză și lapte acru și alte bordeie cu poclăzi și cojoace. Și mă cheamă Costandin Moțoc... - Vreau să vă spun dumneavoastră, dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Și, dacă nu vă va plăcea, să nu-mi spuneți pe nume...” (M. SADOVEANU, Județ al sărmanilor)