PORUNCI vb. 1. v. ordona. 2. a ordona, a spune, a zice. (Fă ce-ți ~ el!)

PREALABIL, -Ă adj. Care trebuie zis, făcut, cercetat înainte de începerea acțiunii principale, înainte de a trece la ceva. ♦ În prealabil = mai întîi, mai înainte. [Cf. fr. préalable].

PREALABIL, -Ă adj. care trebuie zis, făcut etc. înainte de începerea unei acțiuni principale, înainte de a trece la ceva. ◊ care precedă, anterior; anticipat. ◊ (adv.) în ~ = mai întâi, mai înainte de... (< fr. préalable)

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci. ◊ Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

apocopă f. Gram. omiterea unei litere sau silabe la sfârșitul unei vorbe: zi, fă = zice, face.

jurnal n. 1. ziar, publicațiune periodică ce dă știri politice, literare, comerciale; 2. relațiune făcută zi cu zi: jurnal de călătorie; 3. registru în care comerciantul înscrie cumpărările, vânzările, intrările, plățile.

prealabil a. care trebue zis, făcut, examinat înainte de a trece mai departe: chestiune prealabilă. ║ adv. înainte de toate.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

JURNAL, jurnale, s. n. 1. Ziar, gazetă. V. foaie (3). Ținta acestui jurnal [«Popolul suveran»] este a sprijini drepturile poporului romîn. BOLINTINEANU, O. 247. Povestea asta se tipări... mai mult ca să împle coloanele jurnalului. NEGRUZZI, S. I 94. Găsim într-un jurnal aducerea aminte a adunării de la Blaj. RUSSO, S. 67. ♦ (Adesea determinat prin «de modă» sau «de mode») Publicație periodică care conține desene și tipare de costume, rochii etc., însoțite de un text explicativ. Profilu-i fin cu barbișon brun, buzele-i subțiri... întreaga-i înfățișare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau... cu toată șleahta de boemi care se adunau la șfarțuri în cafenelele bucureștene. SADOVEANU, E. 172. Nu-l recunoștea în tînărul acesta cu haină croită după ultimul jurnal. C. PETRESCU, C. V. 334. ♦ (Uneori determinat prin «de actualități») Scurt film de cinematograf care prezintă aspecte actuale din viața politică, culturală, sportivă etc. 2. Însemnări zilnice ale unei persoane cu privire la fapte și întîmplări din viața obișnuită; însemnări zilnice ale unor observații științifice. Fetița a notat cu creionul, în jurnalul ei... istoricul familiei. STANCU, U.R.S.S. 134. Pot să te asigur că există undeva un jurnal al existenței dumitale. C. PETRESCU, C. V. 282. [Văcărescu] întreprinse scrierea aceasta istorică în exilul de la Nicopole și de aci înainte o urmă mai mult ca un jurnal al său privat. ODOBESCU, S. I 315. ◊ Jurnal de călătorie = însemnări făcute zi cu zi despre cele văzute într-o călătorie. Jurnal de bord = registru în care se consemnează fapte care interesează mersul unei nave. 3. (Contabilitate) Registru pentru înscrierea zilnică a operațiilor bănești. 4. Încheiere scrisă dată împricinaților de o instanță judecătorească, p. ext. de o autoritate. ◊ (Ieșit din uz) Jurnal al Consiliului de Miniștri = hotărîre a Consiliului de Miniștri în legătură cu problemele administrative.^[1]

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

RÎULEȚ, rîulețe, s. n. Diminutiv al lui rîu (1). În fiecare zi făceam cîte o baie în rîulețul rece. GANE, N. III 58. Se duse pînă ajunse la o poiană frumoasă, pe marginea căreia curgea un rîuleț. ISPIRESCU, L. 108.

ROTOFEI, -EIE, rotofei, -eie, adj. (Despre ființe) Dolofan, gras, durduliu. Cizmele roșii cu carîmb de mușchetar... grozav de mari față de făptura scundă și rotofeie a stăpînului. GALAN, Z. R. 127. Popa se făcea zi cu zi tot mai rotofei, obrajii i se umflau în grăsime. CAMILAR, N. I 331. ♦ Fig. (Despre lucruri) Rotund (și mare). Ai cumpărat pîinea rotofeie pe care o țineai ca pe o pernă, pe piept, cu amîndouă brațele, neputînd s-o cuprinzi toată. PAS, Z. I 140.

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca. ◊ ~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

ORDONA vb. 1. a comanda, a decide, a dispune, a fixa, a hotărî, a porunci, a stabili, a statornici, (rar) a prescrie, (înv. și pop.) a orîndui, a rîndui, (pop.) a soroci, (prin Ban. și Transilv.) a priti, (înv.) a învăța, a judeca, a poveli. (A ~ să se facă astfel...) 2. a porunci, a spune, a zice. (Fă ce-ți ~ el!) 3. a aranja, a așeza, a clasa, a clasifica, a dispune, a distribui, a grupa, a împărți, a întocmi, a organiza, a orîndui, a potrivi, a pune, a repartiza, a rîndui, a sistematiza, (pop.) a chiti, (înv.) a drege, a tocmi. (~ cum trebuie elementele unui ansamblu.) 4. a organiza, a sistematiza, a structura. (A ~ întregul material în vederea...) 5. a (se) alinia, a (se) înșira, a (se) înșirui, a (se) rîndui, (înv. și reg.) a (se) șirui. (S-au ~ în tăcere.)

PORUNCI vb. 1. a comanda, a decide, a dispune, a fixa, a hotărî, a ordona, a stabili, a statornici, (rar) a prescrie, (înv. și pop.) a orîndui, a rîndui, (pop.) a soroci, (prin Ban. și Transilv.) a priti, (înv.) a învăța, a judeca, a poveli. (A ~ să se facă astfel...) 2. a ordona, a spune, a zice. (Fă ce-ți ~ el!)

SPUNE vb. 1. a vorbi, a zice, (pop.) a cuvînta, a glăsui, a grăi, (înv.) a vorovi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a vorbi, a zice, (pop.) a cuvînta, a glăsui, a grăi, (înv.) a glăsi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 3. a arăta, a indica, a preciza, (înv. și reg.) a semna, (înv.) a premite, (grecism înv.) a prohdeorisi. (După cum am ~.) 4. a afirma, a declara, a mărturisi, a relata, a zice, (pop.) a cuvînta, (înv.) a mărturi. (A ~ următoarele...) 5. a exprima, a formula, a pronunța, a rosti, a zice. (A ~ următoarea opinie...) 6. a face, a zice. (El ~: – Nu vreau!) 7. a comunica, a transmite, a zice, (înv.) a parastisi, (fig.) a servi. (l-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutăți.) 8. a arăta, a expune, a istorisi, a înfățișa, a nara, a povesti, a prezenta, a relata, (înv.) a parastisi. (A ~ subiectul unei piese.) 9. a declara, a destăinui, a dezvălui, a divulga, a împărtăși, a încredința, a mărturisi, a revela, a spovedi, (livr.) a confia, (înv. și pop.) a dezveli, (reg.) a deveghea, (înv.) a propovădui. (I-a ~ dragostea lui pentru ea.) 10. a declama, a recita, a rosti, (rar) a debita, (pop.) a cuvînta. (A ~ o poezie.) 11. a afirma, a declara, a pretinde, a susține, a zice, (grecism înv.) a pretenderisi. (~ că marfa e de bună calitate.) 12. a se afirma, a se auzi, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 13. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a scoate, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blești. (N-a ~ un cuvînt.) 14. a (se) pronunța. (În Moldova se ~ „chicior”.) 15. a boteza, a chema, a denumi, a intitula, a numi, a porecli, a supranumi, (înv. și reg.) a număra, (înv.) a grăi, a nomina, a numeni, a titlui. (Pentru vitejia lui i-au ~ „Bravul”.) 16. a se chema, a se numi, a se zice, (înv.) a se pomeni. (Cum se ~ pe la voi acestei flori?) 17. a susține. (Ce ~ savantul în această carte?) 18. a admite, a presupune, a zice. (Să ~ că-i așa cum susții.) 19. a conține, a cuprinde, a scrie, a zice. (Ce ~ aceste documente?) 20. a însemna, a semnifica, a simboliza, (înv.) a semna. (Această poreclă nu ~ nimic.) 21. a denunța, a pîrî, a reclama, (pop.) a vinde, (Mold., Transilv. și Maram.) a ponoslui, (înv.) a jelui, a vădi, (fam. fig.) a aranja, a turna. (L-a ~ autorităților.) 22. a ordona, a porunci, a zice. (Fă ce-ți ~ el!) 23. a obiecta, a reproșa, a zice, (înv.) a prici, a remonstra. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

DEZNODĂMÎNT (de la a deznoda + suf. -(ă)mînt; cf.fr. dénouement) Termen folosit pentru sfîrșitul acțiunii unei opere literare, epice sau dramatice. În opoziție cu ascendența gradată a acțiunii, deznodămîntul are un mers brusc, descendent. El poate fi neprevăzut, previzibil, logic, absurd, fericit etc. Esteticienii însă îl deosebesc în natural, în sensul că el trebuie sa apară ca o consecință logică a faptelor prezentate anterior (deznodămîntul din nuvela O făclie de Paști de I.L. Caragiale; din balada El-Zorab de G. Coșbuc; din drama Apus de soare de B.Șt. Delavrancea etc.), artificial, ca, de exemplu, deznodămîntul în maniera deus ex machina (v.) folosit uneori în tragedia antică. Decurgînd logic din acțiune, ca o cădere bruscă după culminație, deznodămîntul proiectează asupra faptelor povestite sau reprezentate scenic o anumită lumină, care le clarifică semnificația. De asemenea, fiind conform cu comportamentul și firea personajelor, în trăirea lor dramatică, el rezolvă și destinul acestora. Uneori, în epică, deznodămîntul lipsește, limitat la simpla sugestie, iar în unele opere el precede acțiunea, accentul căzînd pe desfășurarea acesteia. Ex.: de deznodămînt: „Tovarășul se sui în pat, luă candela de la icoană, să caute lumînarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cînte popește. Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gînduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cînta înainte, legănîndu-și încet capul, pe mersul cîntecului, cînd într-o parte, cînd într-alta.” (I.L. CARAGIALE, În vreme de război) ...Stă pașa beat, cu ochi topiți, Se trag spahii-ncremeniți, Și-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nțepeniți. Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîini; „Te-or răzbuna copiii mei! Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîini!” (G. GOȘBUC, El-Zorab)

*JURNAL (pl. -ale) sn. 1 ⚖️ Ziar, gazetă, publicațiune zilnică sau periodică care face cunoscut publicului știrile politice, judiciare, literare sau științifice ¶ 2 📝 Însemnare, relațiune făcută zi cu zi despre ceea ce se petrece: ~ de călătorie ¶ 3 ⚚ Registru în care un comerciant înscrie în fie-care zi ceea ce a cumpărat sau vîndut, ceea ce a primit sau a plătit [fr.].

MUCENÍC¹ s. m. (Popular; de obicei la pl.) Un fel de covrigel preparat din aluat copt sau fiert, cu nuci și cu zahăr sau cu miere, care se mănîncă în ziua de 9 martie; (regional) sfințișor, bradoș, brăduleț, brînduș. Sărbătoarea cea mai de căpetenie din luna lui martie este a sfinților, din 9 martie, în care zi fac și împart măcinici. MARIAN, S. R. II, 161. Mucenicii sînt covrigi de pastă de făină fierți în apă îndulcită cu zahăr și în care s-au mai pus miezuri de nuci pisate. MANOLESCU, I. 276. Sorbind el cea dinții strachină cu măcinici. KLOPȘTOCK, F. 49. Toți ai casei răsucesc și împletesc de zor mucenicii. CAMIL PETRESCU, O. I, 183. Făcea și mucenici. PAS, Z. I, 61. Ung prunii cu zamă de măcinici. H II 39. Mucenici, tăiței mari și lați ce se fac numai la ,.40 de sfinți„. VICIU, GL. 61. - Pl.: mucenici. – Și: (regional) măcenic (pl. măcenici și, n., măcenice, MARIAN, S. R. II, 161), măciníc s. m. Cf. rus. dial. мучник ”plăcintă de secară, lipie de grîu„, scr. m u č n i k ”spec de mălai„, slovacul m u č n i k ”plăcintă ceh. m o u č n i k „idem” (derivate din slav. comun moķa „făină”).

MUSAI adv. I. (Popular) 1. (Cu funcție predicativă) E (neapărată) nevoie, e (absolut) necesar, trebuie. Mă duc, ce să fac ? Musai să-l caut, că numai unul am. SADOVEANU, O. X, 616, cf. id. A. I. 6. Pe oamenii ăștia musai să-i scoatem din colectivă ? V. ROM. martie 1956, 128. Ea îmi zice: fă ce știi, Cu mine musai să vii. MARIAN, Î. 548, cf. MÎNDRESCU, UNG. 174. Musai să plec. ȘEZ. V, 107. Tătuș musai să vă scot din rai. ALEXICI, L. P. 239, cf. BUD, P. P. 80, ȘEZ XX, 137- Musai să dau canon eu. BÎRLEA, B. 15, cf. id. C. P. 50, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 4 695/172. ◊ (Precedat de verbul „a fi”, în expresii impersonale) Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm. CAMIL PETRESCU, U. N. 380, cf. id. O. III, 160. Nu-i musai să intru astăzi. DAVIDOGLU, M. 9. O fost musai să avem în casă pe cineva care să vorbească domnește. T. POPOVICI, SE. 249. Da-i musai să suferim Ca noi să ne despărțim. ȘEZ. III, 155. Mîndrele l-o otrăit . . . Ș-o fost musai de murit. ȚIPLEA, P. P. 28. Deci a fost musai că în loc de coghile să-și facă căroaie. BREBENEL, GR. P. Penele mi s-o rărit, Fața mi-i s-o schimbosit . . . Că mi-i musai de murit. BÎRLEA, C. P. 155, cf. id. B. 94. Hai, cu-acelea fă ce știi, Cu mine-i musai să fii. T. PAPAHAGI, M. 21, cf. 67. Îi musai să vrei. ALR II 4 697/64, cf. ib. 3 541/365, ALR II/I h 42. Aș mai sta, da-i musai să plec. A II 8. 2. Neapărat, numaidecît, negreșit. Era nevoită biata mamă să ne facă musai cîte-un șurub, două prin cap și să ne dea cîteva tapangele la spinare. CREANGĂ, A. 40. Gura cere musai de mîncat. CONTEMPORANUL, V₁, 41. Dacă te hărățește, musai trebuie să muști, măcar de băț. ib. VI₁, 491. Tipicul sfînt, după care musai trebuie să se închine și să se roage. VLAHUȚĂ, O. A. I, 186. Acum, musai părăsesc postul. CONV. LIT. XLIII, 928. Să-ți aduci de la tîrg musai o ladă de fier. C. PETRESCU, R. DR. 260. Și mai poftiseși d-ta să fii musai bursier al statului. KLOPȘTOCK, F. 214. Ucenicul mi-a spus să vin musai. SADOVEANU, O. IX, 71, cf. X, 519. Norma de ieri, musai trebă-ntrecută ! DEȘLIU, G. 47. Musai va face nuntă. ȘEZ. I, 145. Cum, doamne-oi putea trăi Cu dușmanii-acești tri Fără-i musai a-i pocni Cu lemnul stejarului. BUD, P. P. 40. Porni cu „ispresul” pe marginea drumului – în clasa patra – hai – hai ! . . . În trei zile și trei nopți fu musai la fiu-său. I. CR. III, 285, cf. I, 71, A V 15, 17, VI 16, 26, VIII 6. ◊ (Regional; substantivat ; în loc. adv.) Cu musai sau de-(a) musai = în mod silit, cu sila. Cf. ALR II 3 132/ 157, 235. II. (Regional) Măcar (I 1, 2) (PAMFILE, J. III, 91, A V 16); chiar (A V 16). – Din magh. muszáj.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

SPUNE vb. 1. a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a vorovi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a glăsi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 3. v. arăta. 4. v. afirma. 5. v. zice. 6. a face, a zice. (El ~: – Nu vreau!) 7. v. transmite. 8. v. povesti. 9. v. destăinui. 10. v. recita. 11. v. susține. 12. a se afirma, a se auzi, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 13. v. scoate. 14. v. pronunța. 15. v. supranumi. 16. v. numi. 17. a susține. (Ce ~ savantul în această carte?) 18. v. presupune. 19. v. conține. 20. v. semnifica. 21. v. denunța. 22. v. porunci. 23. v. obiecta.

A ÎNNEBUNI ~esc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ◊ Ai ~it? exclamație de dezaprobare față de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameți; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ◊ Nu mă ~! se spune pentru a-și exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. /în + nebun

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

instrumentație 1. Ansamblul cunoștințelor privitoare la posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor* muzicale. Conturându-se ca o disciplină independentă în cadrul studiului sistematic al muzicii, începând cu prestigiosul Tratat al lui Berlioz (1844), i. înregistrează o necontenită evoluție datorată resurselor în continuă îmbogățire ale instr. tradiționale precum și introducerii de noi instr. Tratatele de i. mai cuprind și unele noțiuni de acustică* (legate de modul de producere a sunetelor la diferite instr. și de particularitățile lor de construcție), considerații istorice despre apariția și evoluția fiecărui instr., exemple practice de folosire a instr. (extrase din partituri* muzicale) precum și noțiuni de combinare a instr. În cadrul orch., acestea făcând propriu-zis obiectul orchestrației*. Sin.: teoria instrumentelor. 2. Felul în care este tratat un instr. Într-o compoziție (1) muzicală – scriitura instr. a acestuia – ținând seama de posibilitățile specifice ale respectivului instr. 3. Realizarea unei partituri muzicale prin notarea exactă (prealabilă) a instr. participante și obținerea unor combinații sonore judicios calculate.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinînd noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricînd. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvîrșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mîine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntîi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ♦ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile va avea = cît va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mînă = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimîntat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tînăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

DIEM PERDIDI (lat.) mi-am pierdut ziua – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, VIII. Cuvinte pe care obișnuia să le rostească împăratul Titus, dacă într-o zi nu făcea o faptă bună.

*consecŭént, -ă adj. (lat. cónsequens, -éntis, următor). Care se potrivește cu cele zise orĭ făcute în ainte: omu onest e consecŭent promisiuniĭ. Următor. S. n., pl. e. Log. A doŭa propozițiune a uneĭ entimene. Mat. Al doilea termin al unuĭ raport. În mod consecŭent. – Fals -cvent orĭ -cinte.

dúpă și (Munt. Pop.) dépă (lat. pe-post, după, apoĭ; it. dopo, pv. depos, fr. depuis, pd. depois). Pe urmă, înapoĭa cuĭva: venițĭ după mine, venițĭ de după zid, stațĭ după zid. Peste: după zece anĭ. Conform formeĭ, vorbeĭ, păreriĭ, științeĭ, gustuluĭ cuĭva: după scripturĭ, poezie imitată după cutare; pictură după natură, după fantezie (V. de 1); după mine, e maĭ bine să nu vă ducețĭ; lumea se îmbracă după Paris. În proporțiune, în raport: după cum (saŭ numaĭ: cum) îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormĭ (Prov); după lucru (adică: după cum e lucru), și plata. Pentru: om vițios moare (adică de dor, de poftă) după o țigară. A te uĭta după cineva, a te uĭta la ceva care se mișcă. A alerga după ceva, a urmărĭ ceva: alerg și eŭ după o pîne (ca să cîștig o pîne). Munt. De pe: dă-mĭ paharu după masă. A-țĭ da fata după cineva, a o mărita cu cineva. A te lua după cineva, a merge după el și (fig.) a-l imita, a face ce zice el. După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada, fiind slută, maĭ are și un nume urît; avînd deja un defect, i s’a adăugat și altu. – În vest (Ban. Olt.) dupe, vechĭ dupre (din de și pe), de pe: dupe fața pămîntuluĭ; după: dupe cum s’a văzut.

2) máre adj. (vgerm. de sus orĭ gep. mâri, măreț, mare). Foarte întins în dimensiunĭ: om mare (maĭ des: om înalt, ĭar mare se zice maĭ des despre etate saŭ valoare); cal, casă, pădure, înălțime, adîncime mare. Înaintat în etate: copiĭ marĭ, frate maĭ mare, om mare. Intens, puternic: vînt, ploaĭe, curent mare. Fig. Ilustru, distins, genial, generos: om mare (pin fapte orĭ suflet). Care e făcut orĭ zis de un om mare, care impune pin valoare: fapte, cuvinte marĭ. Titlu dat suveranilor, demnitarilor și altora: Ștefan cel Mare, mare logofăt, mare cruce. Fată mare, fecĭoară, virgină. Boĭer mare, boĭer însemnat. Mare și tare, omnipotent, care poate face ce vrea. A te face mare, a crește mare, a înaonta în etate. A veni mare, a crește, a se umfla: rîu a venit mare. A te ținea mare, a face pe marele, a te arăta mîndru, a-țĭ da aere. Mare de anĭ, înaintat în etate. Mare cît toate zilele, cît ziŭa de mîne (Fam.), foarte mare. Mare (saŭ lung) cît o zi de post, lung și plicticos. S. m. pl. Ceĭ marĭ, 1. ceĭ înaintațĭ în etate, 2. ceĭ puternicĭ, bogațĭ, influențĭ. Adv. Fam. Mult, foarte: mare bun maĭ era! Cu mare ce, cu greŭ, cu mare greutate.

*platitúdine f. (fr. platitude, d. plat, plat). Defectu de a fi plat: platitudinea unor poeziĭ. Act plat, vorbă plată, lingușire înjositoare: a zice, a face platitudinĭ.

noápte f., pl. nopțĭ (lat. nox, nǒctis, vgr. nyx, nyktós, scr. nakti-s, germ. nacht, engl. night, vsl. noštĭ; it. notte, pv. nueit, fr. nuit, sp. noche, pg. noite). Timpu dintre apusu și răsăritul soareluĭ, timpu cît e întuneric din cauză că soarele e supt orizont: în regiunile polare noaptea durează mai multe lunĭ. Fig. Întuneric, ignoranță: noaptea din capu luĭ. Noaptea (saŭ negura) timpurilor, timpurile cel maĭ depărtate ale istoriiĭ. Noapte albă, noapte în care nu dormĭ. Noapte mare, noapte în care aĭ serviciŭ care cuprinde și cîteva ore din zi. A face noaptea zi, a petrece, a nu dormi noaptea. Noaptea eternă, noaptea mormîntuluĭ, moartea. Focurile nopțiĭ, luna și stelele. Zi și noapte, a veghea zi și noapte. De cu noapte, din timpu nopțiĭ: a te scula de cu noapte. A te scula cu noaptea’n cap (Iron.), a te scula prea de dimineață, prea de cu noapte, în ainte de răsăritu soareluĭ. Peste noapte, în timpu nopțiĭ. Astă-noapte, noaptea precedentă. La noapte, noaptea care vine. Noapte bună! formulă de salutare la despărțire noaptea în ainte de culcare (adică: „îți doresc să petrecĭ o noapte bună”).

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

torn, a turná v. tr. (lat. tŏrnare, a struji, a răsuci; it. tornare, pv. cat. sp. pg. tornar, fr. tourner. – Toarnă; să toarne). Întorn, întorc (Vechĭ). Vărs cu intențiune: a turna vin în pahare. Topesc ca să torn în formă: a turna plumb, a turna tunurĭ (Rar pretorn). Fig. Fac orĭ zic pe neașteptate: a turna niște ochĭurĭ, o mămăligă, o casă, un foc, o mincĭună. V. intr. A ploŭa tare: afară turna cu găleata.

trîntésc v. tr. (vsl. *trontiti, de unde și rus. trutitĭ, a strînge, și ceh. troutiti; a împinge). Arunc la pămînt un adversar în luptă (se zice și despre cal față de călăreț și despre vînt, curent de apă ș. a.): acest cal trîntește, era un vînt de te trîntea. Daŭ (aplic) violent: ĭ-a trîntit un pumn în nas. Fig. Fam. Scot (fac, nasc, zic) pe neașteptate: a trînti o casă, un copil, o carte, o vorbă, o mincĭună. V. refl. Mă exercit la trîntă saŭ mă joc răsturnîndu-mă: copiiĭ se trînteau pin ĭarbă. Mă arunc, mă las: se trînti la pămînt de durere.

ad hominem adv. se zice de un argument în care se combate adversarul prin ceeace a zis sau făcut.

Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.

derizoriu a. zis sau făcut în deriziune.

divictar m. od. boierinaș care ținea călimările domnești; Vodă îmi zise: te fac divictar GHICA. [Turc. DIVITDAR (din divit, călimări)].

*semnál n., pl. e (fr. signal, după rom. semn. V. țignal). Semn stabilit din ainte p. a servi ca înștiințare (Cînd e vorba de cele optice [fanare, steaguri], se zice a face semnale; cînd e vorba de cele acustice [telefon, telegraf] se zice a da semnale). Fig. Moartea luĭ Cezar fu semnalu unuĭ noŭ războĭ civil.

*soméz v. tr. (fr. sommer, a face suma, adică „a porunci ultima oară, a adresa un ultimat”). Poruncesc în numele legiĭ: a soma un contribuabil să plătească biru. Poruncesc să facă ce zic eŭ, că de unde nu, ucid orĭ pedepsesc aspru: a soma un hoț să se retragă.

oral a. 1. care trece din gură în gură; nescris: tradițiune orală; 2. zis sau făcut din viul graiu: învățământ oral; examen oral, care consistă numai în întrebări, în opozițiune cu examenul scris.

ordin n. 1. poruncă către un inferior: a da ordine; ordin de zi, proclamațiune făcută trupelor de o căpetenie; 2. clasă socială: ordinul patricienilor, plebeilor; 3. societate religioasă ai cării membri trăiesc după anumite regule: ordinul șfântului Benedict; 4. hirotonirea preoților (la Catolici): ordine ecleziastice; 5. semn distinctiv al unui ordin de cavalerie: ordinul Steaua României, Coroana României; 6. Zool. diviziunea claselor, reunirea de familii; 7. dispozițiune particulară a capitelelor și intabulamentelor cari disting diferitele moduri arhitectonice: ordinul doric, ionic, corintian, toscan și compozit. În cursul răsboiului austro-român (Dec. 1916) s’au creat ordinele: Mihai Viteazul, pentru fapte excepționale de răsboiu, făcute de militari cari s’au distins în fața inamicului (are trei clase): Steaua României și Coroana României, cu spade încrucișate prin ramurile crucii, oferite pentru fapte meritorii militare; iar în Martie 1917 s’a înființat ordinul Crucea Regina Maria, acordată celor ce s’au distins în chestiunile sanitare. V. medalie.

promite v. 1. a făgădui, a se îndatora de a zice, a face sau a da ceva; 2. a asigura că va fi ceva: îți promit că va reveni; 3. a da speranțe: acest copil promite mult.

reflexiv a. 1. făcut sau zis cu reflexiune; 2. meditativ: spirit reflexiv; 3. Gram. se zice de un verb care exprimă o acțiune a subiectului asupra lui însuș.

ABSOLUT¹ adv. (Determină adverbe și adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrșire, pe de-a-ntregul; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) Își potolea foamea,.. în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbați, e loc, fără absolut nici o jenă. CARAGIALE, O. VII 21. ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: «Ce face Ion?- Mănîncă», verbul tranzitiv «mănîncă» este folosit absolut.

EPARHIE, eparhii, s. f. Diviziune administrativă bisericească avînd drept șef un episcop; episcopie. Numai în eparhia noastră sînt peste o sută de parohii văduvite. STĂNOIU, C. I. 12. Au adunat pre vlădicii și arhimandriții de pe la eparhiile și monastirile lor... și le s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

CĂLUȘEL, călușei, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Ei! ce ne facem acum? zise Spată-Lată călușelului său, după ce dete de mai multe ori tîrcoale împrejurul acelui eleșteu. POPESCU, B. I 91. Au văzut un băiețandru călare pe deșelate pe un călușel. ISPIRESCU, L. 161. Și-a cumpărat un călușel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură și șa pîn’ la ipingea. CARAGIALE, P. 91. 2. (La pl.) Instalație constînd din mai mulți căișori. de lemn pe care încalecă copiii și care se învîrtesc în jurul unui ax, carusel. 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. 4. Călușar (2). (Atestat în forma regională călușăl) Romînii sînt foarte amatori de gioc și au deosebite danturi caracteristice, precum:danțul de brîu sau mocăneasca, corabiasca, ungureasca... și în sfîrșit danțul călușăilor. ALECSANDRI, P. P. 323 (notă).

DONICIOARĂ, donicioare, s. f. Diminutiv al lui doniță. Se apucase într-o zi să facă linguri și albii de lemn și donicioare, cu crestături frumoase. PAS, Z. I 159. Obuzele înseși, pe cari le știm cît niște donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. Domnișoarele... suflau de moarte... atîrnînd de brațul «cavalerului» ca donicioare de urechile cobilițelor oltenești. ARDELEANU, D. 159. [Cerboaicele] așteaptă răbdătoare Mîni frumoase de fecioare De le mulg în donicioare. EMINESCU, L. P. 121.

CONJUNCȚIONALIZARE s. f. (< conjuncționaliza < conjuncțional + suf. -iza): trecere – prin conversiune – a unui adverb relativ sau a unei prepoziții la conjuncție. Astfel: adverbele relative când, unde, cum și cât devin conjuncții subordonatoare în exemplele „Când (= dacă) aș ști că-mi vei fi de ajutor..., mai-mai că aș face precum zici tu” (P. Ispirescu); „M-am gândit că unde (= fiindcă) e aproape cu casa..., vrea să se scalde și ea” (M. Preda); „Cum (= imediat ce) însera, înhăma căluțul...” (E. Camilar); „...am șparlit-o la baltă, cu gând rău asupra mamei, cât (= deși) îmi era de mamă și de necăjită” (Ion Creangă). De asemenea, prepozițiile cu, de și până devin conjuncții (prima coordonatoare, iar celelalte subordonatoare) prin același procedeu al conversiunii: „Ea cu (= și) Ion au rămas acasă”; „Și prin lan înainta / De (= încât) părea că înota” (Folclor); „...și a rămas în loc, urmărindu-i până (= până ce) au pierit în zarea despre miazăzi” (I. Al. Brătescu-Voinești).

DEZACORD s. n. (cf. fr. désaccord): nepotrivire între predicat și subiect din punctul de vedere al persoanei și al numărului; lipsă de acord între predicat și subiect, ca în exemplele – Ei zice și face; Perele este zemoase. D. este caracteristic vorbirii populare și regionale și trebuie evitat.

MÎCĂ s. f. (Regional) Nume dezmierdător dat mamei, mătușii, nașei etc. Mîco, fie ce-ar fi, nu vrau să mă fac fugar, zise el cătră mă-sa. CONTEMPORANUL, III 775.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.

TOT⁵, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît⁵ (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult² (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da³ (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDONSKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. ◊ Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ. I 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. I. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. AL. 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS, Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

SĂRĂCI, sărăcesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge sărac, a-și pierde avutul. N-au sărăcit părinții mei? C. PETRESCU, A. R. 34. Toți sărăceau, numai el se îmbogățea. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Dacă bei făr’ de măsură... Lucrul nu-l mai isprăvești Și la urmă sărăcești. BIBICESCU, P. P. 223. ♦ Tranz. A aduce (pe cineva) în stare de sărăcie, a face (pe cineva) să-și piardă averea. Pe el nu-l putea sărăci mai tare, căci nu avea chiar nimic. RETEGANUL, P. V 16. Dintr-un smoc de tărfăloage de moșie (care-l sărăciseră de tot cu judecățile), scoase o hîrtie afumată pe care mi-a dat-o. NEGRUZZI, S. I 186. Romîn Grue Grozovanul... care-a sărăcit pe Hanul. ALECSANDRI, P. P. 77. ♦ Tranz. (Cu complementul «pămînt») A face neroditor, a secătui. Plantele... i-au supt (pămîntului) toată vlaga și l-au sărăcit. La TDRG. 2. Tranz. A lipsi (pe cineva) de ceva, a lua (cuiva) ceva. Ca mărul lîngă drum, N-are pace nicidecum. Cîți trec... de crăngi îl sărăcesc. ALECSANDRI, P. P. 290. ♦ A împuțina. Cum o să vă dau la cîni!.. Cum zicea, așa făcea, Rău pe turci îi sărăcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. 3. Tranz. (Învechit și popular) A lăsa (pe cineva) orfan, a lipsi pe cineva de părinți. Gîtul [soției] jos că i-l tăia... Vai de mine! ce-am făcut? Copil mic mi-am sărăcit, Pe mine m-am văduvit. BIBICESCU, P. P. 345. 4. Tranz. (Regional) A compătimi. Pe drum cine trecea, Tot pe Badiul sărăcea, Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549.

SIMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. (În opoziție cu compus) Care este format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; neamestecat. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consoane. CREANGĂ, A. 88. ◊ Corp simplu v. corp (4). Floare simplă = floare a cărei corolă e compusă dintr-un singur rînd de petale și un rînd de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp care se conjugă fără verbe auxiliare. Prezentul indicativului este un timp simplu. 2. Care este lipsit de artificialitate, neprefăcut (v. natural); p. ext. care nu este complicat, nu prezintă dificultăți, este ușor de făcut, de manevrat, de înțeles, de rezolvat. Această simplă povestire, a rătăcirii unui copil pe drumurile și prin dumbrava de la marginea tîrgușorului, nu putea fi scrisă decît de un om care are multe și diverse însușiri de poet și de artist. IBRĂILEANU, S. 5. ◊ (Adverbial) Toate s-au petrecut în vis, firesc, simplu, rapid și agreabil. C. PETRESCU, O. P. I 105. Se așeză simplu pe marginea patului. REBREANU, R. I 245. ◊ (Ec. pol.) Producție de mărfuri simplă v. producție (1). Cooperație simplă v. cooperație. 3. (În opoziție cu dublu) Care e într-un singur plan, care se întîmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Substantivat) Partidă de sport între doi adversari. Cea mai disputată probă a fost cea de simplu băieți. 4. Lipsit de podoabe, modest; p. ext. fără valoare, inferior în ce privește calitatea sau prețul. Cortina simplă... fără nici o podoabă, odihnește ochii. STANCU, U.R.S.S. 72. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Sub simplele vestminte s-ascunde cîteodată O inimă de ură și de trădări curată, Precum sub manta d-aur a omului bogat S-ascunde cîte-un suflet de patimi degradat. BOLINTINEANU, O. 62. ♦ (Adverbial) Doamna Raspal e îmbrăcată simplu. VLAHUȚĂ, O. AL. II 7. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de afectare, de rafinament, de prefăcătorie sau de răutate; modest, sincer, cinstit. Țărani ardeleni, simpli și liniștiți, unii venind din pădure cu un topor în mînă, alții de pe ogoare cu o coasă pe umăr. BOGZA, C. O. 305. Între bătrînii aceia simpli, cu sufletele pline de iubire, se simțea în adevăr ca într-un colț de viață nouă. SADOVEANU, O. IV 24. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. ♦ Lipsit de cultură, de rînd; (peiorativ) necioplit. Bătrînii părinți... sînt oameni simpli, naivi, de modă veche, trăindu-și sfîrșitul în căsuța lor gospodărească de țară. SADOVEANU, E. 241. Consternarea ordonanței îi făcea bine. Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac? își zise Bologa. REBREANU, P. S. 80. 6. (Precedînd numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult decît; sadea, curat. Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cuviință. Nu pricepea ce vrea să spună străinul. C. PETRESCU, A. 288. El văzu ochii lui Bozan înecați, aprinși ca de febră, și nu știa dacă sînt lacrimi sau simplă sudoare. SAHIA, N. 31. M-am dus să fac cunoștință cu orașul, mai întîi ca simplu călător. BASSARABESCU, S. N. 22. ◊ Expr. Pur și simplu v. pur. (Familiar) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit, om de rînd.

STORS¹ s. n. Stoarcere; timpul cînd se storc strugurii pentru a se face vinul. Zis-a badea să nu joc Pîn’ la storsul vinului. POP.

STROHOT s. n. (Cu sens colectiv) Paie. V. stroh. Cînd umblă porcii cu strohotul în gură, se zice că fac a vreme rea. I. CR. IV 81.

INSTANTANEITATE. Subst. Instantaneitate, caracter imprevizibil, fapt neprevăzut, lucru neașteptat; întîmplare, incident, accident, hazard; surpriză; surprindere, străfulgerare (fig.); inoportunitate. Moment, clipă, clipită, secundă. Adj. Instantaneu, momentan, neașteptat, inopinat, subit, neprevăzut, imprevizibil; întîmplător, incidental, accidental, fortuit (livr.); surprinzător, impresionant, uimitor, uluitor, brusc, fulgerător; inoportun. Vb. A surveni, a interveni, a se întîmpla, a veni la întîmplare, a se produce pe neașteptate, a străfulgera (fig.); a avea o surpriză, a fi surprins, a fi luat pe nepregătite; a surprinde, a lua (pe cineva) prin surprindere, a găsi nepregătit; a prinde (a lua) (pe cineva) ca din oală. Adv. Instantaneu, (în mod) incidental, (în mod) accidental, din întîmplare, la întîmplare, la voia întîmplării; pe neașteptate, subit, pe nepregătite; deodată; îndată, numaidecît, imediat; prompt, zis și făcut, cît ai zice pește, într-o clipă, clipiș (rar), într-o clipită, într-o clipeală, cît ai clipi din ochi, fulgerește (rar); prin surprindere, cu (pe) nepusă masă; nici una nici două, nici una nici alta, nitam-nisam (fam.), tam-nisam. V. instabilitate, întîmplare, timp, uimire, viteză.

pui de bleau La Udrescu găsim expresia (s. v. bleau) a face (cuiva) un pui de bleau „a nu-i face nimic, a-l păcăli”. Am semnalat din comuna Reviga formula a face la bleav „a tremura de frig” (BPh., V, 159; vezi și la Udrescu, cu aceeași valoare, a face (la) bleauri). Bănuiesc că pui, în expresia citată, a apărut aici prin confuzie (poate intenționată) în loc de cui, vezi a face cuie (BPh., ibid.): s-au putut încrucișa cele două expresii, a face la bleau și a face cuie, deși pentru sens ar trebui desigur să ne referim la valoarea slabă a cuielor de tablă (vezi în DA, s. v. bleau, a face cuie de bleau „a tremura”). După ce am redactat rîndurile precedente, am găsit, tot la Udrescu, s. v. cui, expresia a face cuiva un cui de bleau „a păcăli (pe cineva), a nu-i face nimic”. Aceasta pe de o parte confirmă ideea pe care am exprimat-o mai sus, dar pe de altă parte poate duce la părerea că totul se reduce la o greșeală de transcriere sau de tipar. Împotriva acestei ultime ipoteze vorbește faptul că sub face expresia reapare, tot cu pui. Cred că se zice a face un pui de bine, iar un pui de bleau ar constitui o „deraiere”.