MORALÍST subst. 1. S. m. Scriitor sau gînditor care se ocupă cu probleme de morală (1). Moraliștii au amestecat totdeauna firea neștiinții și a rătăcirii. LEON ASACHI, B. 9/2. Această patimă ne face, precum zice unul din moraliștii cei mai noi, asemenea cu copiii. GOLESCU, E. 366/14. În toate guvernele despotice, sapienții moraliști au fost nevoiți a moraliza pe oameni prin fabule. HELIADE, O. II, 74. Persia, Roma, Grecia nu scoseseră înțelepți vestiți, moraliști înalți ? MARCOVICI, D. 331/22. Nicolaie Mavrocordat era un moralist. IORGA, L. I, 61. Moralistul face observații asupra sufletului și a conduitei omului, caută cauzele stărilor sufletești tipice. IBRĂILEANU, S. L. 8. Emil Faguet moare, lăsînd în urma lui o vastă operă de critic literar, de sociolog și de moralist. LOVINESCU, C. IV, 147. Sărăcia nu e un lucru de care trebuie să fii mîndru, orice ar spune moraliștii. C. PETRESCU, C. V. 152. Moraliștii, autori de maxime și de reflecții adînci asupra naturii omenești. RALEA, S. T. I, 47. ◊ (Adjectival) A pornit la drum cu gînduri de creator moralist. LL i, 65. 2. S. m. și f. (Familiar, adesea peiorativ) Persoană care obișnuiește să moralizeze (2), să dojenească mereu pe cei din jur; (rar) moralizator (2). 3. S. m. (Învechit, prin Transilv.) Persoană care urma sau care absolvise un curs (inferior) de morală teologică. Cf. BARIȚIU, P. A. I, 558, – Pl.: moraliști. – Din fr. moraliste.