drege (dreg, dres), vb. – 1. (Înv.) A conduce, a călăuzi. – 2. A pune în mișcare. – 3. A pregăti, a aranja, a orîndui. – 4. A repara, a îndrepta. – 5. A condimenta, a asezona, a găti. – 6. A aranja, a farda, a sulemeni. – 7. A îndrepta, a îmbunătăți, a corecta. – 8. (Înv.) A turna vin, a umple paharele. – Var. (înv.) direge. Mr. ndreg, ndreadzire, megl. (a)ndireg. Lat. dirĭgĕre „a conduce”, care se folosea și în forma dĕrĭgĕre (Cihac, I, 81; Pușcariu 548; Candrea-Dens., 512), cf. alb. dërgoń (Philippide, II, 640), cat. adergar. – Der. dregător (var. înv. diregător), s. m. (demnitar la curtea domnitorului, înalt funcționar); d(i)regătorie, s. f. (funcția, demnitatea de dregător); dregătorime, s. f. (clasa dregătorilor); dregătoresc, adj. (oficial); dires, s. n. (înv., document oficial, scriitură autentică; Mold., mîncare gătită, condiment); dres, s. n. (înv., ordine, funcție; suliman, fard; aranjare, reparare); dresătură, s. f. (înv., reparare; Trans., acțiunea de a îngrășa pămîntul cu bălegar).

páus și páos n., pl. urĭ (lat. *pausum, repaus, d. Pausus, zeu odihneĭ, care vine d. pausare, a conteni, a răposa. V. apusat, pauză, póză, repaus). Mold. Trans. Acțiunea de a turna vin pe morțĭ p. liniștirea sufletelor lor, libațiune. Vinu (amestecat cu undelemn) care se toarnă pe morțĭ la înmormîntare orĭ se aduce la biserică în amintirea lor. În Mold. și apáus (lat. ad pausum, spre odihnă).

torn, a turná v. tr. (lat. tŏrnare, a struji, a răsuci; it. tornare, pv. cat. sp. pg. tornar, fr. tourner. – Toarnă; să toarne). Întorn, întorc (Vechĭ). Vărs cu intențiune: a turna vin în pahare. Topesc ca să torn în formă: a turna plumb, a turna tunurĭ (Rar pretorn). Fig. Fac orĭ zic pe neașteptate: a turna niște ochĭurĭ, o mămăligă, o casă, un foc, o mincĭună. V. intr. A ploŭa tare: afară turna cu găleata.

drege v. 1. a îndrepta, a repara: a drege un lucru stricat; 2. fig. a întări: cântă-ți, mândro, cântecul să-mi mai dreagă sufletul AL.; 3. a-și întări vocea tușind: își drese glasul și spuse cu smerenie CR.; 4. a unelti: ce face ce drege; 5. a pune arome în bucate: a drege un sos cu lămâie; 6. a da cu dresuri; 7. a turna vin: dregea singur vin dulce ’n pahar AL.; 8. a falșifica vinul. [Vechiu rom. derege, a îndrepta («spre tine’mi deregi pașii», Dosofteiu) = lat. DIRIGERE: în limba modernă, sensul s’a restrâns la a îndrepta ceva stricat].

turnà v. 1. (poetic) a înturna: turnând a ei cătare spre bolțile cerești BOL.; 2. a vărsa: a turna vin; 3. a ploua tare: toarnă cu gălețile; 4. a topi vărsând într’un tipar: a turna plumb, a turna tunuri; 5. fig. a fabrica: își toarnă palate. [Lat. TORNARE, a întoarce la strung, apoi a întoarce în genere: de aci, pe de o parte, sensul general conservat (în limba modernă) de compusul înturna, iar pe de alta, sensul special de «a vărsa», adică a întoarce de mai multe ori].

BAIERĂ, băieri și baieri, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Curea sau sfoară, ață mai groasă, fîșie îngustă și mai ales împletită de cînepă, de lînă etc., cusută sau legată de un obiect oarecare (de exemplu de o traistă, de o găleată, de un ghiozdan, de o ploscă etc.) și cu ajutorul căreia obiectul poate fi purtat dintr-un loc în altul sau atîrnat (pe după gît, în cui etc.). Traista cu flori mari, cu baieră colorată. CAMILAR, N. II 259. Eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gît și colindam pe aceleași cărări. DELAVRANCEA, H. T. 86. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă... și face cum poate, de leagă el gîrnețul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Mîna Sub șa că băga, Plosca De baieri scotea, un pahar de vin turna. TEODORESCU, P. P. 629. ◊ Expr. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii = a simți (sau a provoca cuiva) o mare durere (fizică sau morală). Biata fată își plîngea nevinovăția cu niște graiuri de-ți rupea băierile inimii. ISPIRESCU, L. 354. A-și dezlega băierile inimii = a face confidențe, a se destăinui (cuiva), a-și deschide inima. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. A ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii = a ofta (sau a striga etc.) din adîncul inimii, din toată inima, din toate puterile. Sărăcuț de maica-mea – strigă din băierile inimei Bisoceanul. ODOBESCU, S. III 189. ◊ Fig. (Rar) Adîncime, fond. Tetis chemă pe Briareu ca să iasă din băierile adînci ale pîmîntului. ODOBESCU, S. III 272. Ață, șiret, șnur etc. cu care se leagă, se strînge sau se încheie o rufă, o haină etc. Își puse mînile în cap, își rupse în urmă băierile cămășii. SLAVICI, O. I 203. ♦ Sfoara sau șnurul cu care se leagă gura pungii. Umblau și pui de lele care tăiau pe nesimțite... băierile pungii țăranului și-l lăsau lefter. PAS, L. I 58. În chimir se amestecau, pe lîngă băierele pungii, lanțugul briceagului... SADOVEANU, N. F. 12. ◊ Expr. A strînge băierile pungii = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. N-ai decît să strîngi băierile pungii. ALECSANDRI, T. 1236. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. Nu. vezi că ăștia... au fost buni, milostivi și n-au rîvnit la ale altuia... și n-au avut nouă băieri la pungă ca în ziua de azi... DELAVRANCEA, H. TUD. 13. 3. (Rar; în forma baier) Amuletă. Acest copil avea un baier atîrnat de gît. Și dacă îl luă, văzu că-ntr-însul era o scrisoare. ISPIRESCU, L. 146. – Pl. și: baiere. – Variantă: baier, baiere (SBIERA, P. 11), s. n.

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc. ◊ Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. ♦ Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? – Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

PĂHĂRNICEL, păhărnicei, s. m. (învechit) Boier de rang inferior, subaltern al paharnicului, care turna vin în pahare oaspeților domnitorului. Cînd păhărniceii dreseră pe la toți prin pahare, Mihnea se sculă... și rosti cu glas întristat un cuvînt. ODOBESCU, S. I 78.

RUBIN, rubine, s. n. Varietate de corindon, de culoare roșie, foarte dură, folosită ca piatră prețioasă. Licărește-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. TOPÎRCEANU, B. 73. ◊ Fig. La răsărit se deschisese o poartă de rubin. SADOVEANU, F. J. 446. Iar tînăra copilă cu buze de rubin Eroului la masă în cupă turna vin. BOLINTINEANU, O. 63. Și cînd apune ziua, cerescul ei senin Reflectă cu splendoare al vinului rubin. ALECSANDRI, P. III 381. – Pl. și: rubinuri (SADOVEANU, Z. C. 134, ISPIRESCU, M. V. 43), (m.) rubini (EMINESCU, N. 50, ODOBESCU, S. A. 137).

PRITOCIT², -Ă, pritociți, -te, adj. (Mai ales despre vin) Turnat de mai multe ori dintr-un butoi în altul pentru a se separa de drojdie și a deveni mai limpede.

TURNA¹, torn, vb. I. Tranz. I. 1. (Complementul indică un lichid sau o materie continuă) A vărsa (în, pe sau peste ceva). Vodă întinse pocalul și armașul turnă vin. SADOVEANU, O. VII 110. Ca pe fus munții se învîrtesc, macină izvoare și le toarnă-n Bistrița. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Baba, într-o noapte, turnă apă pe vatră și stinse focul. ISPIRESCU, L. 347. Moș Nichifor odată începe a turna la țernă peste foc și-l înădușă. CREANGĂ, P. 132. Îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul paharului. NEGRUZZI, S. I 164. (Fig.) Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Ceilalți se dezmorțiră ca și cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. REBREANU, I. 33. ◊ Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu multă înțelegere și compasiune. A turna gaz peste foc = a ațîța pe cineva care este de mai înainte înfuriat; a învrăjbi și mai tare lucrurile. ◊ Absol. Luînd o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne turnă la fiecare. HOGAȘ, DR. II 29. Mă duc la moară, Doi cocoși îmi toarnă-n coș, Doi gînsaci Toarnă-n saci. ANT. LIT. POP. I 159. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se vărsa. Rîul Doamnei... taie șesul Ilfovului și merge de se toarnă în Dunăre. VLAHUȚĂ, R. P. 99. (Fig.) În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. ♦ Intranz. impers. (De obicei urmat de determinarea «cu găleata») A ploua torențial. De deasupră-ne turna cu găleata parcă, răpăiau pe pămînt stropii ca grindina, în clăbuci care tresăreau, se răsuceau, se zbăteau ca niște gîngănii. SADOVEANU, O. VIII 74. Turna cu găleata în ziua aceea. C. PETRESCU, O. P. I 143. De cu noaptea a-nceput a turna... Piețele, ogrăzile, locurile virane sînt mări și lacuri. CARAGIALE, O. II 311. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, după răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect sau o piesă de forma tiparului). ◊ Fig. S-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică. REBREANU, I. 103. Ca să poți turna un vers nepieritor, trebuie să arzi de-un gînd, de o simțire nestăpînită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. La ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. II. Fig. 1. (Mai ales la participiu) A potrivi o haină pe măsura exactă a unui corp, a face ca haina să-i vină cuiva foarte bine. Nu tot astfel se înfățișau copiii domnului inspector de la poștă... în hăinuțe de catifea, turnate parcă pe măsura lor. PAS, Z. I 23. Sacoul turnat pe trup și pantalonii albi, de tenis, călcați perfect pe dungă, făceau senzație în tot portul. BART, E. 106. 2. (Familiar) A compune, a redacta (la repezeală). Mă și așez liniștit la masă și, pe nerăsuflate, torn următoarele... CARAGIALE, O. II 340. ◊ Refl. pas. Discursuri, de altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ A formula ceva (verbal sau în scris) pentru a înșela sau pentru a apăsa, a asupri pe cineva. Le-aș turna una să mă țină minte și să mă pomenească. C. PETRESCU, O. P. I 47. Să-i torni, domnule taxator, un proces-verbal drastic. BART, S. M. 89. Îi turnau fel de fel de gogoși, care de care mai umflate. CARAGIALE, O. III 34. Ca să se poată apropia de dumneei, a fost silit să-i toarne o minciună de cele gogonate. ALECSANDRI, T. 194. 3. A arunca (pe cineva) la închisoare; a închide, a aresta. Vezi să n-o feștelești... și să vă torn la gherlă. PAS, Z. IV 192. Au să vă toarne la dubă, la ocnă, la munca silnică pe viață. CONTEMPORANUL, iv 503. 4. A bate (pe cineva); a trage cuiva pumni. Îți toarnă niște propele la fălci de-ți strămută căpriorii. ALECSANDRI, T. 5. ♦ (Rar) A trînti. Cînd l-am plesnit la cap, l-am și turnat la pămînt. SADOVEANU, O. VII 184.

ZBOR², zboruri, s. n. (Învechit; Munt.) Tîrg anual, iarmaroc. Muierea-i turna vin... din plosca a nouă, de-a cumpărat-o de la zboru de-a fost la Văleni. La TDRG. La zi întîi a fiecărei luni să se strîngă lumea ca la un zbor și să privească atît la lupta leilor și tigrilor... cît și la jocurile acelui pitic. GORJAN, H. II 87. Flori ca să-mi găsească, Să se-mpodobească, La zbor ca să-mi iasă, Cununi să-mpletească. PĂSCULESCU, L. P. 164. ♦ Piață publică. Va fi dus întru lumina făcliilor, de la turnul Londrei, la zborul vechi al orașului, unde, în vederea tutulor, va fi rușinat și tăiat, pentru vinovățiile sale. NEGRUZZI, S. III 371.

SLOBOZENIE s. f. (Învechit și popular) 1. Starea unei ființe care se bucură de libertate, care nu este supusă nici unei constrîngeri și care are putința de a face ceea ce vrea. De acum buțile de vin sînt ale noastre, măi! Asta-i noaptea cînd avem și noi slobozenie la toate. SADOVEANU, O. I 204. Veți putea face cu mine, cu slobozenia mea, cu viața mea și cu voia mea, precum vă va plăcea. NEGRUZZI, S. III 320. Vrau să mă duc să trăiesc la țară, singur și slobod, fără a ruga sau a sluji pe cineva; căci slobozenia mi-i mai scumpă decît un rang mare și bogăția. KOGĂLNICEANU, S. 105. ◊ Loc. adv. Cu slobozenie = cu sinceritate, cu franchețe. Trebuie să-mi răspundeți cu toată slobozenia de voiți sau ba. DRĂGHICI, R. 174. 2. Starea unei ființe care nu se află în închisoare, care poate dispune liberă de sine. 3. Starea unui popor care dispune singur de soarta sa; libertate, neatîrnare, independență. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. ◊ (În personificări) Pe o pajiște verde, slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se giuca. RUSSO, S. 128. 4. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a da», «a cere») Permisiune, îngăduință, voie. Oamenii stăpînirii dădură slobozenie de înmormîntare. C. PETRESCU, R. DR. 155. A treia zi n-avu slobozenie să mănînce decît lapte acru și abia a patra zi puține legume. STĂNOIU, C. I. 166. A dat slobozenie ca să se poată așeza romînul orișiunde o găsi că-i mai bine de trăit. SP. POPESCU, M. G. 73. Odată a mers domnul la pădure și, părîndu-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atîta l-a bătut, pînă ce l-a lăsat mort. RETEGANUL, P. V 45. Pe urmă milostivit... În genunchie de-l vedea, Slobozenie că-i da [să-i toarne vin Badiului]. TEODORESCU, P. P. 547.

MEȘTEA zis și Meșta, vatag (16 A III 29, 156), vb. mește = a turna vin, a amesteca.

îmbutoia vt [At: COSTINESCU / P: ~to-ia / Pzi: ~iez / E: în + butoi] A turna vin în butoaie.

zgîrcenie s.f. Însușirea de a fi zgîrcit; caracterul omului zgîrcit; avariție, (înv., reg.) zgîrceală, zgîrcitură. Zgîrcenia lui mă dezgusta (STANCU). ◊ Loc.adv. Cu zgîrcenie = (exagerat de) economic; în cantitate mică; fară a exagera (în minus sau în plus). Turna vin în pahare cu zgîrcenie. • pl. -ii. g.-d. -iei. /zgîrci² + -enie.

MÎNZAT, -Ă subst., adj. I. S. m., s. f. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Vițel a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, între cîteva luni și doi ani; june. 3 mîndzați bivoliță (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 223. Trei mîndzate văcuță (a. 1742). IZVOADE, 252, cf. LB. De cum se face ziuă și scot mînzat-afară. . . Un dor nespus m-apucă și plîng, măicuță, plîng. HELIADE, O. I, 187, cf. POLIZU, CUPARENCU, V. 15. Cît ține iarna, trebuie să se deie vițeilor, mînzaților și gonitorilor o hrană bună și îmbelșugată, I. IONESCU C. 1/12. Vitele celelalte au fost 4 483 cai, iepe, mînzi, asini, 334 tauri. . ., gonitori, mînzați. id. P. 94, cf. id. D. 370, 399, COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ce știe ghițelu, junicea, mînzatu . . . dă beldiea ta ! JIPESCU, O. 48. [Făceau lupului ucis] felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stînă; care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I, 129. Ieșeai în ușă, vedeai o vacă, un mînzat, un porc. SĂM. I, 81. După vîrsta, ce se află căutînd la dinți, se zice boului: vițel cînd suge, mănzat cînd e de un an, și gonitor cînd ajunge lá vîrsta de doi ani. DAMÉ, T. 29, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Mînzata noastră a rătăcit prin pădure și m-am dus s-o caut. TAFRALi, S. 7. De pe vîrful colinei vezi desfășurîndu-se . . . izlazurile, cari hrănesc cele o sută de mioare țurcane, cele douăzeci de vaci și mînzate albe. id. ib. 46. Prin ajutorul unor curele, botnița se leagă deasupra botului la mînzați (viței mari) cari caută să sugă la vaci, după ce au înțărcat. PAMFILE, I. C. 128. Du-te după vaci,. . . că intră mînzata-n porumbu arendașului și plătește tat-tău cît nu face pielea ta. PETICĂ, O. 220. Am lăsat mînzata pe cîmp. id. ib. 239, cf. NICA, L. VAM. A doua zi a pus mînzata gospodinei la teleguță. ap. CADE. Vaca cea cu mînzat mai are o leacă de lapte. SADOVEANU, O. X, 559. Veneau, să fie ei ai dracului, cu cefile lor ca de mînzați, veneau, Anghelache, mulți, mă. PREDA, Î. 85. Toarnă vin Peste pelin, Toarnă, Neago, toarnă, Că ciocoii mi-au luat boii Și mînzatul Ipistatul. TEODORESCU, P. P. 332. Foaie verde de gutîi. . . La pămînt să punem trîi, Cîte trîi ca la Sighii. Cîte patru, patru, patru, C-o mîncat lupchii mînzatu. PĂCALĂ, M. R. 238. Frunză verde matostat, Tinerel m-am însurat, Am luat fată de bogat, Cu vacă și cu mînzat. I. CR. I, 20, cf. PAMFILE, B. 42. Pe luncă a plecat Să caute mînzat, Mînzatul ăl bălan Pierdut de trei ani. PĂSCULESCU, L. P. 190, cf. GRAIUL, I, 65, 146, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI și din MARGINEA-RĂDĂUȚI, CHEST. V, ALR I 1 080, 1 081, 1 104, 1 778, ALR II 5 680, A III 1, 3, 4, 12, 17, V 15, 16, VI 3, 4, 16, 18, 22, 26, 32, IX 3. Păcatul nu e cît mînzatul, Ca să-l vază tot satul. PANN, P. V. I, 78/7. ◊ (Adjectival) Vițeii cresc mai bine, mai frumoși, mai sănătoși și mai tari la vîrtute, precum poți culeage din vițeii cei mînzați. ECONOMIA, 81/9. Vaca cu vițelul cel mînzat o vînd. VICIU, GL., cf. CHEST. v/12. Vițăl mînzat. ALR I 1 077/80. 2. S. m. (Familiar, glumeț) Epitet dat unui bărbat necăsătorit. Râu mă aflu înșelat, Pentru ce m-am însurat, De ce n-am rămas mînzat, Să mă duc seara prin sat. F (1872), 389. ♦ (Adjectival) Care este necăsătorit. Ha, ța, ța, vițel mînzat, Ziua-n ciurdă, noaptea-n sat. Ziua-n ciurdă cu juncii, Noaptea-n sat cu voinicii. MÎNDRESCU, L. P. 155. Frunză verde de bujor, Nici la toamnă nu mă-nsor, Ci rămîi vițăl mînzat, P'îngă cei ce s-o-nsurat. ȘEZ. III, 55, cf. VI, 125, MAT. FOLK. 418. 3. S. f. (Regional) Vacă cu vițel de un an. Cf. L. ROM. 1959, nr. 2, 53. ◊ (Adjectival) 4 văcuțe mîndzate (a. 1 742). IZVOADE, 233, cf. 237. Vacă mînzată. CANDREA, Ț. O. 51. ♦ Mînzare (I 1). Cf. ALEXI, W., ALR I 1 778/109, 131, 136, 180, 190, 251, A II 1. ◊ (Adjectival) Oaie mînzatâ. ALR I 1 778/131, cf. 1 778/251. 4. S. f. (Regional) Juncă sau vacă stearpă. V. m î n z a r e (I 2). Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 254. ALR I 1 069/125, 335, 337, 345, 878. ♦ (Adjectival) Care este sterp. Vacile-au rămas mînzate, Iară eu cu muta-n spate. BUD, P. P. 50. Că vacile cele cu lapte Mi-o rămas, mîndră, mînzate. BÎRLEA, C. P. 259. ♦ Oaie stearpă (Hunedoara). ALR I 1 779/112. II. S. n. (Regional) Cîmp rămas necosit. Cf. BOCĂNEȚU, T. A. 216, H X 317. III. Adj. (Regional, în sintagmele) Fîn mînzat = otavă. ALR I 935/223. Iarbă mînzată = iarbă îmbătrînită. GLOSAR REG. – Pl.: mînzați, -te. – Și: (regional) mânzat -ă subst., adj. – Cf. alb. m (ë) z a t.

VĂRSA vb. 1. v. turna. 2. a răsturna. (A ~ paharul cu vin.) 3. a turna. (Afară ~ cu găleata.) 4. (înv.) a se scurge. (Nilul se ~ în mare.) 5. (MED.) v. vomita. 6. v. răspândi. 7. v. repartiza. 8. v. plăti.

a-i veni ca turnat expr. (d. îmbrăcăminte) a-i sta foarte bine; a se potrivi foarte bine.

DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de lemn, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unui vas (mai ales a unei sticle), o gaură etc.; astupuș. Înlătură cu luare-aminte dopul ulciorului, își turnă puțin vin în ulcică și gustă. SADOVEANU, Z. C. 59. Erau... numeroase flacoane cu dopuri de cristal. GALACTION, O. I 328. Dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ◊ Expr. (Despre oameni, glumeț) (Mare) cît un dop sau dop de saca = mic și îndesat; bondoc. Era, măre, acest Silen gras și gros ca un butoi, adecă cum i-am zice noi astăzi: dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Vai de mine și eu gioc, Și de mare-s cît un dop. ȘEZ. V 15. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsînd o gaură mică prin care se suflă cînd se cîntă. Nu mai pot zice, pentru că mi s-au stricat dopul la fluier! Dar iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36.

MÁUR², -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația așezată în antichitate în nord-vestul Africii ; persoană făcînd parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei; (la m. pl.) populație care locuia în aceste locuri. Cf. COSTINESCU. O cupă cu versuri, cu cifre de maur Ia-n mînă Bătrînul, – ca sînge de taur Un vin roșu toarnă și regelui dă. EMINESCU, O. IV, 166, cf. BARCIANU. A stat față la acea lovire pe care au făcut-o cavalerii noștri cu maurii. SADOVEANU, O. XI, 95. Umeri lați și o talie mlădioasă, tenul bronzat de maur. BART, E. 50. ◊ (Cu sens colectiv) Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I, 43. 2. Adj. Care aparține maurilor² (1), privitor la mauri. Acum vede cineva în locul baracelor. . . care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, niște căsuțe. NEGRUZZI, S. I, 70. În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. EMINESCU, O. I, 44. Spania. . . era împărțită în mai multe mici regate: Aragonia, Castilia, Portugalia, Navara, toate în luptă cu ultimele sforțări ale stăpînirei maure. XENOPOL, I. R. IV, 52. Arabida – ce te evocă Mai mult decît plajă și rocă? Aromele poate și pinii? Castelul maur sau delfinii? BLAGA, P. 191. O vastă construcție, ale cărei ziduri lungi se întîlnesc în patru unghiuri drepte, asemeni cetăților maure. BOGZA, C. O. 214. - Pl.: mauri, -e. – Din germ. Maure,, fr. Maure.

Calif de o zi – Expresia vine din basmele arabe, cuprinse în O mie și una de nopți (vezi „Lampa lui Aladin” și „Sesam, deschide-te!”). Se povestește acolo că un tînăr din Bagdad, pe nume Abu-Hassan, și-a destăinuit într-o zi unui oaspete necunoscut, visul lui de a fi calif (prinț domnitor mahomedan) măcar o singură zi. Habar n-avea că oaspetele misterios era însuși Harun al Rașid, sîngerosul și temutul calif din Bagdad, care într-adevăr a existat și a domnit în jurul anului 800. Pe Harun al Rașid l-a amuzat dorința tînărului. I-a turnat în vin un praf care să-l adoarmă; apoi a dat poruncă să fie transportat la palat și, cînd se va trezi, să i se dea toate onorurile, spre a-l face să creadă că realmente este calif. Timp de o zi, Abu-Hassan gustă din plăcerile califatului, dădu ordine și făcu pe califul în toată regula. Dar, seara, a fost din nou adormit și dus înapoi acasă. Basmul se sfîrșise. În schimb s-a născut expresia „Calif de o zi”, care desemnează un stăpînitor efemer, o persoană care numai pentru extrem de scurtă durată deține o anumită putere. În sensul acesta a folosit expresia și marele scriitor Tolstoi în romanul său Învierea la adresa unui vice-guvernator care, foarte puțină vreme, a ținut locul guvernatorului. Compozitorul francez Offenbach s-a inspirat din aceeași poveste și a compus o operetă. lar la noi, Caragiale a scris o povestire intitulată Abu Hassan, avînd subiectul basmului arab. LIT.

OLPĂ s.f. (Arheol.) Cană mare pentru turnat apă sau vin. [< gr. olpe].

OLPĂ s. f. (arheol.) cană mare pentru turnat apă sau vin. (< gr. olpe)

prófir, -ă adj. (îld. pórfir, d. ngr. porfýrios, vgr. porphýreios și -reos, d. porphýra, porfiră, purpură). Roș între cărămiziŭ și cîrmîziŭ: vin profir, poamă profiră. S. n. Vin profir: ĭa toarnă niște profir! – Fals -riŭ. V. marmanziŭ.

roșiór, -oáră adj. (dim. d. roș, în vechime roșiŭ. Cp. cu albișor, gălbior, verdișor). Cam roș saŭ roș curat (în alintătură): vin roșior, ĭa toarnă niște roșior (adică: vin roș)! S. m. Roș, soldat călare de odinioară îmbrăcat în roș (V. roș). Soldat de cavalerie care era îmbrăcat în tunică roșie pînă la 1912: România are astăzĭ 15 regimente de roșiorĭ (V. călăraș). S. f. Filimică (plantă). Dun. Un pește mic leuciscus [saŭ scardinius] erythrophthalmus, numit și babușcă, cîrjancă și ocheană, ĭar cînd e mic goghie. V. plătică.

1) vin n., pl. urĭ (lat. vinum, rudă cu vgr. oînos; it. sp. vino, pv. cat. vi, fr. vin, pg vinho. D. lat. vine germ. wein și vsl. vino). O băutură îmbătătoare care se scoate din poamă storcînd-o (saŭ și din alte fructe) și care se numește maĭ întîĭ must, ĭar după fermentare vin: vin alb, vin roș (vin negru, adică „roș închis”). Medicament cu vin: vin de chinchină. Fig. A-țĭ turna apă în vin, a te modera, a nu maĭ fi așa de pornit.

olpă sf [At: DN³ / Pl: ~pe / E: ngr ὄλπη] (Arl) Cană mare pentru turnat apă sau vin.

METEAHNĂ s. f. 1. (Învechit, rar) Necinste, perfidie, vicleșug. Să putem sta înaintea înfricoșatului județ. . . nevinovaț și fără meteahnă (a. 1 654). GCR I, 170/24. În taină, fără meteahnă și-n ascuns fără prepus să vorovim. CANTEMIR, IST. 143. 2. Infirmitate, beteșug; rană. N-au nici metahne trupești, Nici patime sufletești. MUMULEANU, C. 139/17. Rea deprindere este a defăima pe acei cari au oarecare metehne din fire și adeseori s-au criticat comediile carele iau în rîs pe cocoșați, pe șchiopi și pe cei chiori. CR (1833), 79²/35. Turnă ursul apă moartă peste toate ranele. . . turnă apoi. . . apă vie, și se vindecă Țugulea de toate metehnele. ISPIRESCU, L. 330. Începură să curgă răniții. . . Pe cei cu metehne mai grele îi duceau la spital. PAS, Z. III, 48. Vorbea cu întreruperi, repetînd unele cuvinte, așa cum vorbesc bîlbîiții cînd, de bine de rău, izbutesc să-și stăpîneascâ meteahna. V. ROM. martie 1 954, 37. Băietul meu. . . are și o meteahnă: nu vede tocmai bine de-un ochi. ȘEZ. IV, 231. ♦ (Rar) Boală (veche, rebelă); racilă, (regional) hibă. Meteahnă e un cusur ascuns ca: oftalmia periodică, cornajul. ENC. VET. 83. ◊ (Prin analogie) [Tigaia] îndată au început a pîrîi și s-au sfărmat. Ah. Doamne ! au adaos el a zice. ci să fie oareaceasta?. . . Stînd. . . pe gînduri au socotit că în sfîrșit au aflat meteahna. DRĂGHICI, R. 127/7. P. g e n e r. Defect, cusur, scădere, imperfecțiune. Nu pociu iarăși să numesc Gramatică această alcătuire, fără de numai Băgări de seamă . . . spre regulile grămăticești. . . Însuși simpatrioții mei vor să-mi găsească la această alcătuire metahne și greșeli. VĂCĂRESCUL, ap. ODOBESCU, S. I, 301. N-au cunoscut la el vreo meteahnă de scîrbiciune dup[ă] cum să întîmplă la alții (a. 1 816). IORGA, S. D. VII, 17. Unde merg, ponosluiesc, Metahnii altora găsesc. MUMULEANU, C. 137/19. Să vedem dacă greșeala, dacă meteahna convențională comisă. . . s-a îndreptat. KOGĂLNICEANU, S. A. 128. Să se apuce a ne zugrăvi și pre noi, locuitorii din capitalie, cu toate metehnele și ticăloșiile noastre. NEGRUZZI, S. I, 240. . Atîta numai că are o meteahnă. . . îi zuliară.. ALECSANDRI, T. 1159, cf. 1369. Neamurile fetei de popă tot răzăși sînt, cu aceleași daruri și cu aceleași metehne. SADOVEANU, O. IV, 260. Ironia, în popor, are o funcțiune educativă clară: ea lovește în leneși, în lacomi, în îngîmfați, pentru a îndrepta metehnele cu ajutorul glumei. CONTEMP. 1 953, nr. 330, 4/6. Știa că meteahna cea mai de temut a patronului era mînia. V. ROM. martie 1 958, 30. Îi vezi cum se nasc, le cunoști deprinderile, toate metehnele.GL 1 961, nr. 3, 5/1. Acest om nu-i de suferit; mie mi se pare că-i nebun. . . – Mie-mi place un așa argat harnic, cu toată meteahna ce o are. ȘEZ. XII, 57. Și meteahnî-i gasăști căsî noastri? Com.. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Prin sinecdocă) Nu se poate și lui Platon meteahnă să nu i se afle cu toată a lui înaltă și multă minte? ARHIVA, R. I, 159/15. ♦ Slăbiciune, patimă, viciu; manie², ciudățenie. Eu nici nu fac, nici nu gîcesc logogrifuri. . . m-o ferit Dumnezeu de-asemine meteahnă. ALECSANDRI, T. 1 156. Lăsîndu-mă pradă unei vechi metehne, m-am trezit punînd cuvinte pe ritmul roților trenului. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. REBREANU, I. 393, cf. id. NUV. 8. Cînd n-ai ce face. . . cugeți. Asta e meteahna ta cea veche. SADOVEANU, O. V, 516. Cu înaintarea în vîrstă, meteahna dascălului se înrăutățea: nu se mai asemăna cu învățații români, ci se asemăna cu marele Riemann. CIAUȘANU, R. SCUT. 24. Cutreiera prin pădurile și bălțile din preajma Bucureștilor, împreună cu un prieten al lui, vînător cu aceeași meteahnă ca și el. PAS, Z. I, 207. Pescuitul, asta-i meteahna lui. V. ROM. noiembrie 1 954, 9. – Pl.: metehne și (rar) meteahne (ALECSANDRI, Ț. 1 369). – Și: (învechit și regional) metáhnă, (învechit) metáhnie (pl. metahnii) s. f. – Etimologia necunoscută. Cf. t e a h n ă.

VĂRSARE s. 1. v. turnare. 2. răsturnare. (~ paharului cu vin.) 3. vărsat. (~ unui lichid din recipient.) 4. (reg.) scursură. (~ apei în Dunăre.) 5. v. vomitare. 6. v. repartizare. 7. v. plată.

PAHARNIC ~ci m. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Boier de divan responsabil cu băutura domnului, cu administrarea podgoriilor domnești și cu strângerea impozitelor pe vii și pe vin. 2) fam. Persoană care toarnă băutură în pahare în timpul unei petreceri. /pahar + suf. ~nic

páce f. (lat. pax, pacis, it. pace sard. page, pv. patz, fr. paix, cat. pau, sp. pg. paz. V. împac). Liniște, lipsă de războĭ, de revoltă, de agitațiune, de ceartă: o țară în timp de pace (saŭ și) în pace, în această casă e pace. Liniște, repaus: bătrînu trăĭa în pace. Liniște, tăcere: pacea codrilor. A face pace, a încheĭa pace, a te împăca, a termina războĭu, cearta: beligeranțiĭ aŭ încheĭat pace. A face pace, a restabili liniștea: poliția făcu pace între bețivĭ. A da pace, a lăsa în pace, a nu turbura, a nu deranja. A fi pe pace, 1. a fi în timp de pace, 2. a fi liniștit, a nu avea grijă: fiĭ pe pace, că eŭ voĭ îngriji de toate! Bună pace saŭ (maĭ rar) pace bună, liniște absolută: Ce maĭ este pe la voĭ? Bună pace! Ĭa dă-mĭ bună pace, ĭa nu mă turbura, ĭa pleacă de aicĭ, ĭa slăbește-mă! Pace saŭ pace bună interj. Destul, stăĭ: Ĭa toarnă o leacă de vin aicĭ. Eĭ, acuma pace, că s’a umplut paharul! Gata, s’a sfîrșit, degeaba maĭ vorbim: Plătește, și pace (adică: „haĭde, gata, să plecăm, nu maĭ încurca lumea”)! E nebun și pace! Zi-ĭ Țigan, și pace! Nu maĭ este, s’a sfîrșit, nu e nicăirĭ, a murit, ĭoc, degeaba: Eŭ strigam, dar răspuns pace! Am căutat în ladă, dar banĭ pace! L-am ajutat eŭ să meargă, dar pace (nu maĭ putea)! L-am întrebat, dar pace (adormise orĭ murise)!

picătúră f., pl. ĭ (d. picat, part. d. a pica). Mic glob de lichid care se desprinde dintr’o cantitate maĭ mare: ploaĭa cade în formă de picăturĭ. Foarte mică cantitate, un pic: o picătură de vin. Pată lăsată de lichidu care a picurat: picăturĭ de grăsime eraŭ pe scîndurĭ. Cu picătura saŭ picătură cu picătură, cîte o picătură, picurînd: acest avar bea vin cu picătura, a turna un medicament cu picătura. Pintre picăturĭ, cîte puțin, cîte odată, din cînd în cînd, cînd am timp liber: cînt și eŭ din pian pintre picăturĭ. V. strop.

FILIGRANAT, -Ă, filigranați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Lucrat în filigran (1). Broșă filigranată. ▭ Întindeau peste umăr, pocale filigranate în care robii... turnau din amfore pîntecoase, vin gros de Thasos. C. PETRESCU, R. DR. 4. ◊ (Adverbial) Se sculă de la locul său, ca să admire... o răcliță persană de fildeș, lucrată mărunt și filigranat. SADOVEANU, Z. C. 140. 2. (Despre hîrtie) Cu filigran (2).

ȚEASTĂ, țeste, s. f. (Popular) Cutie craniană, craniu, p. ext. cap. Era amiază, ceas mort, de zăpușeală, care-ți fierbe creierii sub țeastă. DUMITRIU, N. 254. Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Bătrînul Miron Iuga, fără cunoștință, cu țeasta zdrobită, rămase în picioare. REBREANU, R. II 197. ♦ Craniu descărnat de om mort; hîrcă, scăfîrlie. Toarnă-n țestele mărețe vin, și peste el otravă. EMINESCU, O. IV 139.

SFÎRÎI, sfîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (În special despre materii grase) A trosni ușor și continuu cînd arde sau se prăjește pe foc. Pe vatră sfîrîia, într-un hîrb de ceaun, friptura de purcel. SADOVEANU, O. I 351. Hribii, așezați pe spete și cu pîntecele-n sus, sfîrîiau pe cărbuni. HOGAȘ, M. N. 117. A luat pielea cea de porc... și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi și pielea a sfîrîi. CREANGĂ, O. A. I 52. ◊ (Prin metonimie) Lumina lămpii sfîrîia, împuținată și fumegoasă. C. PETRESCU, A. 118. O lampă-ntinde limb-avară și subțire, Sfîrîind în aer bolnav. EMINESCU, O. I 52. ◊ Fig. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257. ♦ A se prăji. Puse într-un hîrb de ceaun la sfîrîit slănină și bucăți afumate de porc. SADOVEANU, B. 94. 2. (Despre insecte) A produce sunete ascuțite, continue, caracteristice speciei. V. țîrîi. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor, sfîrîiau cosași. SADOVEANU, O. V 80. ◊ Fig. De pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfîrîiau a uscăciune. HOGAȘ, M. N. 172. ♦ (Despre păsări) A mișca repede și zgomotos din aripi, producînd un sunet caracteristic. V. fîlfîi. Prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Canarii sfîrîiau din pene și piuiau, privighetorile doineau, un papagal, sub o cupolă de sîrmă, se alinta și vorbea ca un copil! GALACTION, O. I 328. Păsările, stîrnite de cîine, izbucneau din cuiburi, sfîrîiau din aripi, mînate drept în față. C. PETRESCU, S. 27. 3. (Despre obiecte) A produce (printr-o mișcare de învîrtire continuă) un zgomot ușor. V. bîzîi. Fusul sfîrîie aspru între degetele osoase. C. PETRESCU, R. DR. 305. Sfîrîie roatele tipografiilor fără minută de odihnă. CARAGIALE, N. F. 60. Și tot toarce cloanța, toarce... Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i sfîrîi cuiva inima = a i se zbate cuiva inima (de dor, de dragoste). Nu știu dacă ție îți place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. ISPIRESCU, L. 387. Cum sfîrîia fusul roții, așa-mi sfîrîia inima-n mine, de dragostea Măriucăi! CREANGĂ, A. 63. A-i sfîrîi cuiva călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). ◊ Tranz. fact. Cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune. REBREANU, I. 11. Pe pragul casei lui Țigău, Rusanda își sfîrîia fusul grăbit între degete. POPA, V. 275. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-și lănțișoarele cu greutăți, cîntă cucu de nouă ori. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ A produce un zgomot ușor, continuu. Mașina se oprise pe șoseaua pustie... și motorul vibra și sfîrîia potolit. DUMITRIU, N. 272. Părintele Filip turna în pahare un vin alb, subțirel, care sfîrîia și tresărea în stropi. SADOVEANU, O. VIII 100. Iese must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei. id. F. J. 554. 4. A se mișca foarte repede (dînd iluzia că produce zgomote). Era desculț, cu ițarii suflecați pînă la genunchi, și fluierele picioarelor, subțiri ca la cocostîrc, sfîrîiau. Fugea, zbura... SADOVEANU, O. VII 358. Picioarele flăcăilor sfîrîiau, spulberau ceva nevăzut. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Fuge mai tare; Fuge ca crivățul; sabia-i sfîrîie În apărare. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Expr. Fuge (sau merge) de-i sfîrîie călcîiele = fuge foarte tare. Mergea... glonț spre acel palat minunat, de-i sfîrîiau călcîiele. POPESCU, B. II 28. – Prez. ind. și: sfîrîiesc (COȘBUC, P. II 55, NEGRUZZI, S. II 201).

MĂCIUCHÍȚĂ s. f. 1. Diminutiv (hipocoristic) al lui m ă c i u c ă (I). El merge-năinte cu măciuchița-n mînă, or cu bețigașu. JIPESCU, O. 79. Măciuchița i-o lua, După buți i-o arunca Pistoalile i le lua Vin în iele că turna. MAT. FOLK. 61. Măciuchiță Dobra Spînzură Moldova (Cîntarul). PĂSCULESCU, L. P. 75. Măciuchița glava, Cunjură dumbrava (Ochii). GOROVEI, C. 250. 2. (Regional) Ferigă (Phegopteris dryoptéris fée) (Măceșul de Jos-Băilești). ALR II 6 291/872. - Pl.: măciuchițe. – Măciucă + suf. -iță.

MĂSLINĂ¹ s. f. Fructul măslinului, comestibil, de formă ovală și de culoare brună-verzuie, care cu timpul devine neagră. Sau doară poate, frații miei, smochiia masline face? COD VOR. 126/9, cf. CORESI, L. 152/3, GCR II, 97/37. 19 oca măsline negre (a. 1 792). URICARIUL, IV, 131/19. Rodurile cele de toate feliurile de poame, măsline, alămîi, portocale, rodii. AMFILOHIE, G. 123/24, cf. PR. DRAM. 170. Să-mi cumpărați de 5 íei icre negre tescuite prima și de 1 leu măsline mari și mici amestecate. CARAGIALE, O. VII, 426. Cuconu Ioniță care gustase cîteva măsline, își turna un pahar de vin. HOGAȘ, DR. II, 105. Lăuda într-una măslinele și icrele de chefal, cumpărate de la Galați. BUJOR, S. 117. Maslinele sînt importate de către neguțători din Rumelia. N. A. BOGDAN, C. M. 46. Măsline sărate sau murate. . ., conservate. . ., verzi sau despicate. NICA, L. VAM. 156. A mîncat și un sfert de pîine neagră cu măsline putrede. C. PETRESCU, A. 352. Se hrănea gustînd brînzeturile și maslinele prin dughenile tîrgului. SADOVEANU, E. 120, cf. id. O. X. 385. Mama luase două boabe de piper, apoi două măsline. ARGHEZI, C. J. 191. Cumpăr pînea cu oca, Maslinile cu litra. ȘEZ. III, 160, cf. I, 46, 73, 105, VIII, 155. Joacă bine moș Martine, Să-ți dau pîine cu măsline. se spune celor care fac un lucru vrînd-nevrînd, mai mult în silă. Cf. ZANNE, P. I, 677. Mănîncă ghiorghinele și îngînă măslinele. se spune despre cei care nu știu să prețuiască valoarea lucrurilor. Cf. id. ib. III, 621. Îți dă o măslină și-ți cere un butoi de untdelemn. id. ib. 657. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la culoarea neagră lucioasă a măslinelor) Nu cumva venea pe la dumneata o fetișcană mărunțică, una cu niște ochi negri ca măslinele? STANCU, R. A. IV, 331. ◊ (Ca epitet) Ia stăi să-ți arăt eu, măslină lungă ce ești! ap. TDRG. Toderică Săndulescu, poreclit „măslină” după înfățișarea lui, era unul din bogătașii zgîrciți ai tîrgului. HOGAȘ, DR. II, 101. – Pl.: măsline. – Și: (învechit și regional) maslină s. f. – Din V. sl. маслина

OENOCHOE [ENOCOE] s. n. vas grecesc de metal, ceramică sau sticlă, în formă de ulcior, cu o singură toartă și cu deschidere trilobată, din care se turna în cupe amestecul de vin și apă. (< fr. oenochoé, gr. oinochoe)

RUBAIAT (< fr. rubā iyyāt ; cf. arab. ruboa, patru) Specie lirică a poeziei persane, alcătuită din patru versuri, dintre care primul vers, al doilea și al patrulea rimează, iar al treilea este vers alb. Ilustrată de marele poet persan Omar Khayyam și poetul arab Abu-Amru-Ben-Abd' Alberr Iusuf, denumit Nomari. Privește cedrul mîndru! Atîtea brațe are! Dar nu ca să cerșească, ci ca să-adune soare. Și limbi nenumărate au nuferii și crinii. Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii. (Traducere de G. POPA din Rubayatele lui Omar Khayyam) În literatura noastră, Ion Pillat, în volumul Visări păgîne, are un grup de cîteva rubaiate, intitulate Din rubaiatul lui Iusuf. Ex. Din orișice iubire dorințe vechi răsar; În zori de zi, amurgul revine parcă iar. Paharnice, ne toarnă în primăvară nouă Străvechiul vin al toamnei ce scînteie-n pahar.

SPUMOS, -OASĂ adj. 1. acoperit cu spumă. ♦ vin ~ = vin care face spumă când este turnat în pahare. 2. (fig.) fin, vaporos. ◊ (fig.; despre vorbire) viu, colorat, bogat în imagini; plin de vervă. (< fr. spumeux)

vermut n. vin alb în care s’a turnat sucul unor plante amare și aromatice.

SPUMOS, -OASĂ, spumoși, -oase, adj. (Despre ape, valuri) Care face spume, plin de spumă, înspumat. Valurile loveau spumoase în maluri, aduceau crengi și rădăcini de sălcii. DUNĂREANU, CH. 187. Cu grozave furii asupra ta pornește Spumoasele lui valuri, bătrînul Ocean. ALEXANDRESCU, M. 90. ♦ (Despre vin) Care face spumă cînd este turnat în pahare (datorită incompletei fermentări sau unui procedeu special de fabricație). Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă-nainte. COȘBUC, P. I 290. O bute împlută cu vin nou Ce fierbe, sfîrîiește, și dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ♦ Fig. Ca spuma, vaporos, diafan. Spre sud... cîțiva nori albi și spumoși se destrămau, închipuind imagini nelămurite pe crestele albastre și înalte din zare. BOGZA, C. O. 285. Gîtul zvelt ieșit din gulerul spumos de dantelă și capul cu liniile fragile. C. PETRESCU, R. DR. 74. ♦ Fig. (Despre felul de a vorbi, de a se exprima) Viu, colorat, plastic, scînteietor. Vervă spumoasă.

METEAHNĂ, metehne, s. f. 1. Defect, cusur, lipsă. Tot răzăși sînt, cu aceleași daruri și cu aceleași metehne. SADOVEANU, O. VII 279. Are o meteahnă... îi zuliară... să fugi în lume. ALECSANDRI, T. 1159. Să se apuce a ne zugrăvi și pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele și ticăloșiile noastre! NEGRUZZI, S. J. 240. 2. Boală, leziune. Pe cei cu metehne mai grele îi duceau la spital. PAS, Z. III 48. Turnă apoi de două-trei ori apă vie, și se vindecă Țugulea de toate metehnele, rămîind... sănătos și întreg. ISPIRESCU, L. 330. ◊ Fig. Pasiune, slăbiciune. Cînd n-ai ce face... cugeți. Asta e meteahna ta cea veche. SADOVEANU, O. VII 26. ♦ Supărare, necaz, neajuns. Ca să nu se întîmple cuiva vreo meteahnă de la niscaiva duhuri necurate... eu am găsit cu cale în mintea mea să mîneți aci. ISPIRESCU, L. 376.

PÎLNIE, pîlnii, s. f. 1. Obiect de metal, de sticlă, de porțelan etc., de obicei în formă de con gol în interior, terminat în partea de jos printr-un tub și care se folosește la turnarea lichidelor în vase cu gura strîmtă. Din umezeală și ceață, se înfiripă întîi o umbră mare cu ochii roșii, apoi trupul scund și hornul înalt în chip de pîlnie al locomotivei de manevră. DUMITRIU, N. 70. Iaca mai încoace un butoiaș de vin de Drăgășani... pune pilnia mare și toarnă cu vedrița, ca să bem. ODOBESCU, S. I 84. ◊ Expr. A-și face palmele pîlnie (la gură sau la ureche) = a-și așeza mîinile în dreptul urechilor sau al gurii în forma unei pîlnii, pentru a auzi sau a putea fi auzit mai bine. Nume dat unor obiecte în formă de pîlnie (1), care amplifică sunetele. Pîlnie acustică. ▭ Pîlnia telefonului = receptor telefonic. În toate pîlniile telefoanelor glasurile zbierau răgușit. C. PETRESCU, C. V. 342. (Eliptic) Răspunsul a venit atît de repede și irevocabil, încît s-ar fi spus că omul pîndea de mult, cu pîlnia de ebonită în ureche, așteptînd. C. PETRESCU, C. V. 263. 3. Rezervor, încăpere sau locaș, mai larg în partea de sus decît în cea de jos, amenajat pe un sistem tehnic pentru a înlesni introducerea sau evacuarea unui material. Pîlnie de alimentare cu cărbune a unui focar. 4. Depresiune de teren, în formă conică, în terenuri solubile. V. dolină. ♦ Groapă în pămînt făcută de un obuz sau de o bombă. Aici, domnule căpitan... îi răspunse un glas dintr-o pîlnie adîncă de obuz. CAMILAR, N. I 52. Au umblat pînă ce-au dat în pîlnia unei gropi de obuz. SADOVEANU, M. C. 91. 5. Locul în care se adună buștenii, înainte de a fi coborîți pe jilip.

năposti, (năpusti), vb. tranz. – (reg.) 1. A elibera, a da drumul, a slobozi (Papahagi, 1925). A da voie cuiva să intre undeva, ori să se depărteze (Țiplea, 1906): „Năposti-m mâna stângă” (Papahagi, 1925: 246); „Năposti-mă, soră-n casă” (idem: 251); „Ș-apoi (Fata Pădurii) l-o năpustit și moșul o venit acasă” (Apșa de Jos). (Maram.) 2. A turna, a pune: „Ai năpustit cenușa în uncrop” (Plăiuț). 3. A se repezi asupra cuiva, a năvăli, a tăbărî, a da buzna. Termen specific subdialectului maramureșean (Farcaș, 2009: 155). – Din ucr. napustyty „a elibera, a da drumul” (Candrea); din sl. napustiti „a porunci” (DLRM; Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

VĂRSARE s. 1. turnare, turnat. (~ băuturii în pahare.) 2. răsturnare. (~ paharului cu vin.) 3. vărsat. (~ unui lichid din recipient.) 4. (reg.) scursură. (~ apei în Dunăre.) 5. (MED.) debordare, vomare, vomă, vomitare, (livr.) vomisment, (pop.) borîre, borît. (~ băuturii.) 6. repartizare, trecere. (~ lui la altă unitate.) 7. achitare, depunere, plată. (~ ratei în termen.)

urcior¹ sn [At: PSALT. 36 / V: ulc~, (reg) olc~, uc~, ulgi~, ulți~ / Pl: ~oare și (reg) ~uri / E: ml urceolus] 1 Vas de lut smălțuit, de obicei cu pântecele larg și cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte (și având uneori un gurgui) folosit pentru aducerea sau păstrarea unor lichide (mai ales apă) și din care se poate bea Si: oluț, (îrg) oală. 2 (D. oameni; îe) A fi ~ fără mănușă A fi om deștept și abil. 3 (Pop; d. oameni; îe) A se uita ca cânele-n ~ A se uita chiorâș. 4 (Îe) A se face (sau a fi) oale și ~oare sau a fi - A fi mort de mult. 5 (Adesea udp „de” sau „cu”) Conținutul unui urcior¹ (1). 6 (Reg) Damigeană (1). 7 (Mol) Oală de lut, de formă lunguiață și cu gâtul mai strâmt, în care se pune, de obicei, lapte la prins. 8 (Reg) Cană (de sticlă sau din lut) în care se aduce apă sau vin la masă și din care se toarnă în pahare. 9 (Mrm; îf ulcior) Fedeleș (1). 10 (Reg) Vas în care se mulge laptele Si: siștar¹ (1). 11 (Reg) Vârtej (de apă) Si: bulboană. 12 (Olt) Vârtej de vânt Si: volbură. 13 (Reg; îe) A se duce făcând ~oare A pleca foarte necăjit, văitându-se, tânguindu-se. 14 (Olt) Petrecere care se face lunea, după nuntă, la părinții miresei, când nuntașii se duc cu un urcior¹ (1) împodobit cu flori. 15 (Reg; lpl) Sămânță care n-a fost bine răspândită la semănat, rămânând în grămăjoare.

salce¹ sf [At: LB / V: (reg) ~lcie, sarce, sarcie / E: ger Salsa, fr salse, (pad salcie¹)] 1-3 (Reg; îc ~-mare, ~-părită) Trei plante erbacee perene din familia liliaceeelor, originare din Mexic și din America de Sud (Smilax medica, officinalis și sarsaporilla). 4 (Prc) Rădăcină de salce¹ (1-3), cu gust amărui-acrișor, întrebuințată în medicină ca sudorific, depurativ etc. Si: (liv) sarsaparilă, (rar) saparină¹. 5 (Pop; îs) ~ mare (sau păzită) Leac preparat din salce¹ (4) fiartă mult în apă și apoi turnată într-un vas cu rachiu (sau vin), scoasă din rachiu, uscată, pisată și cernută. 6 (Pop; îs) ~ mică (sau purtătoare, umblătoare) Leac preparat din salce¹ (4) nefiartă, ținută în rachiu, la căldură, cu zahăr candel, stafide, roșcove etc. 7 (Reg; îe) A se pune la ~ A urma un tratament cu salce¹ (5) (păzită). 8 (Reg; îe) A intra în (sau a ieși din) ~ A începe (sau a termina) un tratament cu ceaiuri de salce¹ (4). 9 (Bot; reg; în forma sarcie) Iederă (Hedera helix).

înturna [At: CORESI, PS. 20 / V: (înv) ~truna / Pzi: întorn / E: în- + turna] (Reg) 1-2 vtr (A face pe cineva să vină sau) a veni înapoi de unde a plecat Si: a (se) întoarce, a (se) înapoia. 3 vt (D. o stare afectivă) A cuprinde pe cineva din nou. 4-5 vtr A (se) îndrepta în direcția opusă celei în care se deplasa. 6-7 vtr A (se) întoarce de pe o parte pe alta Si: a (se) învârti, a (se) suci. 8 vt (D. un obiect) A întoarce cu josul în sus. 9 vt A reveni asupra celor spuse. 10 vt (Mtp; d. farmece) A întoarce asupra celui care l-a făcut. 11 vt (Rar; d. boli) A reveni. 12 vr (Rar) A-și renega religia. 13 vt (Îe) A ~ inima pe cineva să ... A simți nevoia să ... 14 vt (D. un împrumut) A restitui. 15 vt (D. un lucru amanetat) A da înapoi, la primirea banilor.

METONIMIE ( < fr. métonymie < lat. gr. metonymia, înlocuirea unui nume cu altul) Figură de stil în care înlocuirea unui termen prin altul se face pe baza altor raporturi decît asemănarea, ceea ce o deosebește de metaforă, deși este înrudită cu aceasta. Ea apare ca un transfer de nume prin continuitate de sensuri. Termenii unei metonimii exprimă cauză prin efect, efectul prin cauză, conținutul prin obiectul care-l conține, abstractul prin concret, autorul, în locul operei, obiectul posedat, în locul posesorului, singularul, în locul pluralului. Cauza pentru efect: Ex. Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plîngînd Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gînd. (M. EMINESCU, Călin) Efectul prin cauză: Ex. Îi foșnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii... (Idem) Numele locului ca nume al produsului: Ex. Nerăbdător bunicul pîndise de la scară Berlina legănată prin lanuri de secară... (I. PILLAT, Aci sosi pe vremuri) A tăcut sub neaua vremii ale patimilor goarne, S-așteptăm să se prefacă mustul fără preț în vin, Și Cotnarul amintirii în pahare să se toarne... (Idem, Crama) Singularul în locul pluralului: Ex. Și-a fost de veste lumea plină Că steagul turcului se-nchină. (G. COȘBUC, Trei, doamne, și toți trei)

șprițui, șprițui și șprițuiesc, vb. IV (reg.) 1. (despre vița de vie) a stropi cu vermorelul. 2. (în exploatarea lemnului) a turna apă pe uluc (jilip) pentru a înlesni alunecarea buștenilor. 3. a face spălături interne la animale cu șprița (v.). 4. (despre pereți) a tencui.

*abluțiúne f. (lat. ablútio, -ónis). Spălare saŭ purificare religioasă la orientalĭ. Vin și apă pe care preutu catolic și-o toarnă pe degete după comuniune. – Și -úție.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate caracterizată prin anumite particularități. Gen de aparate. ▭ Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenții și perfecționări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putință. SADOVEANU, C. 46. Toni, organizatorul acestui gen de comerț, era un om misterios. BART, E. 267. Am scris, în două zile, zece scrisori de afaceri și mi-e capul incapabil... să mai poată turna o scrisoare de un gen susținut. CARAGIALE, O. VII 8. ♦ Fel de a fi, de a se comporta al unei persoane; manieră. Nu te prinde... – Ce nu mă prinde?... – Genul ăsta pe care l-ai ales. SEBASTIAN, T. 58. ♦ (În legătură cu felul cuiva de a scrie sau de a lucra) Stil propriu, personal. 2. (În artă și literatură) Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. Portretul a fost un gen bine reprezentat la ultima expoziție. ▭ [În poemă] se conțin toate genurile poeziei. MACEDONSKI, O. IV 89. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspectele vieții de toate zilele. Stasov definea astfel într-un chip larg cuprinzător pictura de gen drept rezolvarea unei teme actuale în artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/4. ♦ (În literatură) Fiecare dintre cele patru diviziuni obținute prin clasificarea operelor literare în epice, lirice, dramatice și oratorice, după trăsături de conținut și formă consacrate de critica și istoria literară. Romanul este o specie a genului epic. 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însuflețite pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc și care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. În limba romînă substantivul poate fi de genul masculin, feminin sau neutru. 4. (În clasificările științifice) Grup care întrunește mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. Genul felinelor.

SUSȚINUT, -Ă, susținuți, -te, adj. (Despre natura sau ritmul unei activități, al unor manifestări) Constant (pînă la capăt); stăruitor, perseverent. Dezbaterile au avut un ton susținut de seriozitate. SADOVEANU, E. 41. ♦ (Despre natura, stilul unei scrieri) Menținut la un nivel înalt, constant, ridicat. Am scris în două zile zece scrisori de afaceri și mi-e capul incapabil... să mai poată turna o scrisoare de un gen susținut. CARAGIALE, O. VII 8.

SPUMOS, -OASĂ, spumoși, -oase, adj. (Despre lichide) Cu spumă, înspumat, spumegos. ♦ (Despre vin) Care face spumă când este deschisă sticla și se toarnă în pahare, datorită fermentării incomplete sau unui procedeu special de fabricație. ♦ Fig. Ca spuma; vaporos, diafan. ♦ Fig. (Despre felul de a se exprima al cuiva) Plin de vervă; viu, colorat, plastic. – Spumă + suf. -os.

TURNA vb. v. denunța, înapoia, întoarce, pârî, reclama, reveni, spune, veni.

pâlnie f. vas conic de turnat un lichid într’alt vas: cu pâlnia se bagă vin în buți. [Slav. *PLŬNIĬA (tras din PLUNĬÕ, a umplea): serb. PUNĬE].

SPUMANT, spumanți, s. m. (Adesea adjectival) Substanță care, dizolvată într-un lichid, formează în acesta o spumă stabilă. ♦ Soluție care conține o asemenea substanță. Spumant de baie. ♦ (Despre vin) Care face spumă când este deschisă sticla și se toarnă în pahare, datorată fermentării incomplete sau unui procedeu special de fabricație. – Spumă + suf. -ant. Cf. it. spumante.

DROB, (I 1, II) drobi, s. m., (I 2, 3) droburi, s. n. I. (De obicei determinat prin «de sare») Bucată mai mare de sare; bulgăre. V. bolovan. Moș Luca, de te-a întreba cineva... de ce trag caii așa de greu, să spui că aduci niște drobi de sare de la Ocnă. CREANGĂ, A. 128. Trei iezi cucuieți, Ușa mamii descuieți, Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n țîțe, Drob de sare În spinare. id. P. 20. Drobul se plătește o para oca. I. IONESCU, P. 36. ♦ (Regional, cu determinări) Bucată mare. Că și noi te-om dărui... La ispas Cu-n drob de caș. ȘEZ. XXIII 114. 2. (Adesea determinat prin «de miel») Măruntaie de miel; mîncare preparată din măruntaiele de miel învelite în prapor și prăjite în tavă; (regional) cighir. Să tai mielul ăla al nostru și să-i mîncăm drobul. ISPIRESCU, L. 66. Dar apoi cozonacii... și plăcinta de drob! CARAGIALE, O. II 341. ◊ (În comparații și metafore) La fîntînă, o babă, zbîrcită drob și uscată scîndură, turna apă într-un urcior. DELAVRANCEA, T. 28. 3. Cutia teascului de vin. II. Arbust din familia leguminoaselor (Cytisus hirsutus).

turna vb. v. DENUNȚA. ÎNAPOIA. ÎNTOARCE. PÎRÎ. RECLAMA. REVENI. SPUNE. VENI.

șprițui² vt [At: ALR SN I h 226 / Pzi: ~esc, (reg) ~rițui / E: ger spritzen] 1 (Ban; Trs; c. i. vița de vie) A stropi cu vermorelul. 2 (Buc; în exploatarea lemnului) A turna apă pe uluc pentrua înlesni alunecarea buștenilor. 3 (Buc) A face animalelor spălături interne cu șprițul⁵ (3). 4 (Reg; c. i. pereți) A tencui.

turna (torn, -at), vb. – 1. (Înv.) A se întoarce, a se inapoia, a veni înapoi. – 2. A vărsa, a împrăștia un lichid. – 3. A pune în pahare vin sau altă băutură. – 4. (Impers.) A ploua cu găleata. – 5. A topi, a modela. – 6. A crea, a făuri, a inventa. – 7. A face, a fabrica. – 8. (Arg.) A reține, a aresta. – Mr. tornu, turnai, turnare, megl. torn, turnari, istr. tornu. Lat. tornare (Philippide, Principii, 48; Șeineanu, Semasiol., 163; Pușcariu 1748; REW 8794), cf. it. tornare, prov., cat., sp., port. tornar, fr. tourner. Pentru evoluția semantică, cf. vărsa, sp. verter. – Der. înturna, vb. (a da înapoi, a se întoarce; a ocoli, a schimba direcția, a se roti; a înapoia, a restitui; a opri, a deține, a conține); înturnat, s. n. (cotitură, regres); înturnător, adj. (carecare face să cotească sau să se rotească); înturnătoare, s. f. (regres, restituire), înv.; turnat, adj. (pus în pahare; modelat, alipit; potrivit, dichisit); turnător, s. m. (care topește metal); turnătorie, s. f. (topitorie); turnătură, s. f. (act magic care se execută aruncînd apă în calea cuiva); turnăței, s. m. pl. (varietate de tăiței); răsturna, vb. (a trînti; a da jos, a tăvăli); răsturnător, adj. (care răstoarnă); răsturniș, s. n. (coastă abruptă). Der. neol. turnant, adj., din fr. tournant; turnesol, s. m., din fr. tournesol; turneu, s. n. (voiaj, expediție, se spune mai ales despre călătoriile de inspecție sau despre cele ale companiilor teatrale), din fr. tournée; turnir (var. înv. turner), s. n., din germ. Turnier; turnură, s. f., din fr. tournure.

anticorosiv, -ă adj.^[1] (Substanță) care împiedică coroziunea ◊ „În prezent, ei [roboții] își găsesc utilizarea în lucrări de montaj și sudură, de turnare sub presiune și de efectuare a acoperirilor anticorozive.” R.l. 9 VII 84 p. 6 [scris și anticoroziv] (din anti- + corosiv; cf. fr. anticorrosion (PL); DEX)

BRUMAT, -Ă, brumați, -te, adj. 1. Acoperit de brumă. Albinele și mînjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbiști brumate. STANCU, C. 79. Perdeaua de sălcii de pe malul Dunării părea brumată, ca aburită de răsuflarea apei. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Spunea de-un trandafir brumat În doina ei. COȘBUC, P. I 255. ◊ Fig. Bărbia ii era acoperită cu păr moale, ca și cînd ar fi brumată. SLAVICI, O. I 95. 2. (Rar) De culoarea brumei; brumăriu. Să se mai ducă-n păcate... Și mioarele brumate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 387. 3. Fig. Aburit. Îți sună în urechi clinchet de pahare brumate, ca niște clopoței de argint. PAS, Z. I 174. Turnă cu mîini nesigure, din cana brumată, încă o stacană de vin. PAS, L. I 25. 4. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat fin de praf alburiu. V. brumăriu (2). Prune brumate, ▭ Din vița brumată, Spre buzele-ți roșii, își tind tămîioșii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. – Variantă: (rar) îmbrumat, -ă (CORBEA, în POEZ. N. 133) adj.

NĂSTRAP s. m. (Olt.; mai ales la pl.) Picătură, strop (care sare dintr-un lichid în fierbere sau cînd se toarnă un lichid dintr-un vas în altul). În oalele de pâmînt vinul sfîrîie și face năstrapi, parcă pune sodă în el. boceanu, gl. Vinul cel bun cînd îl pui, îl torni în pahar, face năstrapi, sar scîntei din el. i. cr. vii, 154. N-a sărit măcar un năstrap de apă. plopșor, c. 119, cf. gr. s. v, 122, alr sn iii h 833/27. ♦ Fiecare dintre stropii care se formează pe suprafața exterioară a vaselor noi de pămînt sau de lemn, cînd sînt umplute cu apă. Cf. cade, ciaușanu, v. 182. ◊ Loc. vb. A lăsa năstrapi = (despre vasele de pămînt sau de lemn) a asuda. Cf. ciaușanu, v. 174. ♦ Broboană de sudoare. Cf. cade, h v 148, ciaușanu, v. 182, alrm i/i h 9. ♦ (Rar) Stropitură de noroi. Cf. cade. – Pl.: năstrapi. – Și: năstrîp (alrm i/i h 9/810) s. m., năstrapă (ciaușanu, v. 182; pl. năstrăpi, id. ib.) s. f. – Cf. strop, năstrapă¹.

MUȘTAR s. n. 1. Nume dat mai multor plante erbacee anuale din familia cruciferelor: a) (și în sintagmele muștar alb, BRANDZA, FL, DER, muștar bun, PANȚU PL.) plantă cu tulpina înaltă de 30-60 cm, cu fructul galben acoperit cu peri albi și cu semințele de culoare albă-gălbuie pînă la galbenă închis; (regional) rapiță albă, rapiță de muștar (Brassica alba); b) (și în sintagmele muștar negru, BRANDZA, FL. GRECESCU, FL. 78, muștar de cîmp, GRECESCU, FL. 78) plantă cu tulpina înaltă de 100-150 cm și cu semințe de culoare brună-roșiatică sau aproape neagră; (regional) rapiță de muștar (Brassica nigra); c) (și în sintagmele muștar sălbatic, PANȚU, PL., DS, muștar de cîmp, PANȚU, PL., SIMIONESCU, FL. 163) plantă cu florile galbene, cu fructele silicve; (regional) hrenoasă, rapiță de cîmp, rapiță sălbatică (Brassica sinapis); d) (și în sintagma muștar alb sălbatic, BRANDZA, FL. 129, PANȚU, PL.) plantă cu frunzele verzi-albăstrui pe partea inferioară, cu flori galbene dispuse în racem (Brassica elongata). Podoabă iaste împărăția ceriului grăunțului de muștari ce luo omul și semănă întru agrul lui. CORESI, TETR. 29. Ca grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate. semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1648), 45^v/21, cf. CHEIA ÎN. 14^r/28, COTEANU, PL. 26, LB. Prin grăpare, o sumă de buruieni rădăcinoase precum ar fi holbura . . . , ridichioara (rapița sălbatecă, muștarul) . . . se dezrădăcinează. PAMFILE, A. R. 72. Din rapiță sălbatică . . . se dobîndește un galben alămîi, înmuind muștarul cu o zi înainte în apă rece. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 46. Rădăcina de muștar, fiartă în vin, se bea dimineața și seara . . . contra treapădului. ȘEZ. XV, 89. Sămînța de muștar rîjnită sau pisată chiar atunci este foarte folositoare . . . mai ales la răceli și junghiuri. VOICULESCU, L. 224, cf. H I 168, XII 5, 20, 114,* F i g. Semînța acestor nelegiuiți și îndrăciți, s-ar cădea, ce ar fi parte bărbătească, să se scopească ca să nu mai resară muștar și ardei (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 364. ♦ Sămînța muștarului (1), cu gust și miros înțepător, întrebuințată (sub formă de făină) la prepararea unui condiment picant sau la cataplasme contra durerilor nevralgice; condiment sub formă de pastă moale de culoare galbenă-verzuie, preparat din semințe de muștar (1) cu diferite ingrediente. Și-i turnară și muștariu pe nări (a. 1698). GCR I, 320/32. Muștarul și piperul fierte dăzmeardă trupul. PISCUPESCU, O. 194/18, cf. ALECSANDRI, T. 941. Îi recomandă din nou să-și puie numaidecît un muștar la ceafă. VLAHUȚĂ, D. 271. Făina de muștar amestecată cu puțină făină de grîu . . . se pune la junghiu. N. LEON, MED. 51. Muștar alb pisat mărunt cu lapte dulce. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 23. Muștar preparat. NICA, L. VAM. (Sinapis alba) se cultivă la noi mai puțin, deși din semințe se scoate muștarul de masă, făina de muștar, fiind întrebuințat și în farmacii, iar planta se folosește și ca nutreț verde. SIMIONESCU, FL. 316, cf. H X 420, I. CR. II, 242. Cînd vita turbă, să iei muștar sau herceță, usturoi o căpățină, tisă și oțăt bun 1/2 ocă, să amesteci la un loc toate, să torni în vită. ȘEZ. X, 115. ◊ E x p r. (Familiar) A(-i) veni cuiva muștarul la nas sau a-i ieși muștarul pe nas, a-i sări muștarul = a se supăra, a se enerva, a se înfuria. Cf. ZANNE, P. IV, 2. Să nu-i supărăm, căci, dacă le sare muștarul, e rău. PAS, Z. III, 264. ♦ (Familiar) Sînge. Din cauza unei lovituri primite, lui Nicușor îi curge muștarul. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. 2. C o m p u s e: (regional) muștarul-stîncilor = mirodea (Hesperis alpina). PANȚU, PL.; muștar-de-baltă = rapiță-sălbatică (Sissymbrium palustre). ANTIPA, P. 762. 3. (Regional) Mîncare gătită din usturoi pisat amestecat cu apă, oțet și sare (Ludișor-Făgăraș). CHEST. VIII 80/16. Muștariu este o mîncare de post. ib. – Pl.: (rar) muștaruri (POLIZU, ZANNE, P. IV, 733) și muștare (PONTBRIANT, D.). – Și: (învechit) muștari, muștariu, mușteri (BUDAI-DELEANU, LEX.), (regional) mușitar (I. CR. II, 242), mușdari (PĂCALĂ, M. R. 23), mustar s. n. – Din magh. mustár.

HOLERCĂ s. f. (Regional) Rachiu. Să ne toarne un strop de holercă de-ntărire? CAMILAR, N. I 225. Noi avem holercă. Vin n-avem. SADOVEANU, O. V 132. Țuică și holercă. CREANGĂ, P. 325. – Variante: horilcă (SADOVEANU, F. J. 95), horincă (RETEGANUL, P. III 84) s. f.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. C. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

MAIDAN s. n. 1. Teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localități, folosit ca arenă sportivă (v. p r ă v i r i ș t e), ca teren de luptă (v. c î m p), ca loc de plimbare și de adunare a oamenilor (v. p i a ț ă, s c u a r), ca loc de desfacere a mărfurilor (v. t î r g, o b o r), ca loc de depozitare a gunoaielor (v. t o l o a c ă, t ă p ș a n) etc. Ca și un împărat cînd are ședea la un meidean înainte căruia are alerga voinicii, unii la halcă, alții la sigeată. VARLAAM, C. 57. Cei ce străjuia la porți n-au simțit cînd s-au cuprins și porțile și ulițele toate și meidanul orașului de mijloc. M. COSTIN, O. 298, cf. 256. L-au îngropat afară den târg, unde zic meideanul den afară. N. COSTIN, L. 462. Pre unii... la meidanul luptii îi strigă. CANTEMIR, HR. 24, cf. id. ist. 100, 186. Încă și meideanul acela unde se face târgul Făinii în deal... niminea să nu-l astupe cu cas[ă] sau dugheane, ci să rămîie loc slobod (a. 1741). IORGA, S. D. VI, 238. Au așteptat boierii caimacami pre domnul în meideanul ce este din gios de fîntîna Papii. GHEORGACHI, LET. III, 289/31. Chipul de a sămăna meidanurile care, cu tăiatul pădurii, s-au golit și apoi s-au și curățit bine. COD. SILV. 15. La răsăritul soarelui... să arăta în medean, țiind în mînă o lance împodobită cu peane. IST. AM. 47^v/20. Toate hiarăle făcîndu-să stăpîne cetăților, aleargă ulițile și să primblă prin meidanuri. CRITIL, 55/25. L-au scos la meidan, adecă la loc de priveliște, și stând vezirul de față, au poruncit la gelați de l-au început a tăia din toate încheieturile. DIONISIE, C. 223, cf. LB. Au cutezat a ieși fățiși la medean înaintea unei armie... AR (1829), 26¹/17. S-au mutat într-alt loc, tot în ace pădure, unde ave meidean mai deschis. DRĂGHICI, R. 261/15. Medeanul Jandarmilor. Această piață îi una din cele mai frumoase a Berlinului. KOGĂLNICEANU, S. 88. Nimic nu este mai curios decît a se videa pe țăran sosind în medeanuri și iarmaroace ca să-și vîndă grîul. CALENDAR (1859), 85/18, cf. BARCIANU, V. Din dosul casei mele este un maidan deșert. Pe la ceasul acesta nu trece nime prin el. ALECSANDRI, T. 1727. Odată venise lui Oșlobanu rîndul să cumpere lemne: și așa.. . iese cîne-cînește în medean... și găsește un țăran,.. cu un car încărcat cu lodbe de fag. CREANGĂ, A. 82. Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. SLAVICI, N, I, 252. La colțul stradei, într-un mic maidan, se întâlniră cu vro patru copii de seama lor, care se jucau. VLAHUȚĂ, O. A. I, 143. Cînd ajunse în medean, la crîșma lu Troscut, calul se opri ca întotdeauna. DUNĂREANU, CH. 23. Iute apoi fuge-n medean și cumpără un sac de pîne uscată. PAMFILE, S. T. 163, cf. id. A. R. 27. Medeanul din fața mănăstirii, unde se vinde și se cumpără. HOGAȘ, DR. I, 13. În orașul de provincie banal... La colțul străzii, pe maidan, A apărut un cort. TOPÎRCEANU, P. O. 113. Aștepta să i se prezinte la apel foștii tovarăși de haimanalîc pe medeanuri și în zăvoaie. C. PETRESCU, O. P. II, 78. Să adune un sac mare de cîrpe de pe maidane. STĂNOIU, C. I. 135. Și căuta istoricul maidan Cu spini ca creste de cucoși pe gard, Cum înfloreau în fiecare an... Și a găsit în loc, un bulevard. D. BOTEZ, F. S. 39. Trecînd prin medeanul plin de lume, am plecat fluierînd la locul de întâlnire. BRĂESCU, A. 110. Lîngă el s-au ridicat copiii... care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. În medeanul cel mare al tîrgușorului era o nemaipomenită îngrămădire de lume. SADOVEANU, O. I, 180, cf. 509, 512, XI 286, id. D. P. 151, id. N. F. 102, id. Z. C. 80. De la zaplazul curții se deschidea un medean larg, în care se aduna lumea de prin sate. CONTEMP. 1948, nr. 104, 6/4. Numeroasele cîrciumi cu umbrare mari... înconjurau maidanul tîrgului. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. L-am lăsat pierdut ca pe-un pisic aruncat pe-un maidan. V. ROM. septembrie 1954, 38. Treceam într-o seară pe lîngă un mare maidan din vecinătatea orașului. V. ROM. octombrie 1955, 118, cf. 162, decembrie 1954, 55. Nu sînt noroaie și praf și gropi șí maidane cu hoituri și gunoaie. PAS. Z. I, 171. Miroase crunt a curechi răsuflat, aruncat prin maidane. CAMILAR, N. I, 27, cf. ȘEZ. VIII, 159. Dobili cînd li bate, Mnii di mnii di turci vine, Mîna pi slugî-ș(i) pune Șî la median cî ișă. VASiLiU, C. 27. Turnați galbeni cu sumanul, Să se umple medeanul. I. CR. II, 155. Mîndra șeade pe maidan Și-mi înșiră la mărgean. POP., ap. ȘIO II, 244, cf. CHEST. IV 124/733, cf. ALR SN III h 904, A V 14, 25, VI 9, 26. ◊ E x p r. A scoate (sau rar, a da) sau a ieși în (sau la) maidan = a scoate sau a ieși la vedere, a (se) arăta; a (se) da pe față, a (se) descoperi. Multe boclucuri de acestea ieșea la meidan. IST. Ț. R. 71. Se uitasă această slujbă întreită, iar acu iar au găsît-o de au scos-o la medean (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 226/2. Vă veți îngrozi de ați știe, noul nostru pământean Ce-au lucrat el pe sub cumpăt și au ieșit la meidean. BELDIMAN, E. 106/36. Tarafurile... Care au mai ieșit la maidan? ALECSANDRI, T. I, 407. Atunci puii scoaseră la maidan pe mîntuitoriul lor. MARIAN, O. I, 139. De aproape l-oi ruga, Ca să facă d-un divan, Să mă scoață la măidan. PĂSCULESCU, L. P. 202. A ajunge la maidan = a izbuti. Ca s-ajungem la măidan, ne trebuie mulți bani, multă lume și sudoare, JIPESCU, O. 84, cf. ZANNE, P. VI, 192. (Olt). A face maidan = a încura calul. Dară Corbea ce-mi făcea? Pă Roșu câ-ncăleca, Puțîntel maidan făcea, Pînă cînd bine-nfierbînta. MAT. FOLK. 148. Cînd frîul îl slobozea, Cu pintenii îl înghioldea, Mitutel măidan făcea. ib. 169. A bate maidanul (sau maidanele) = (mai ales despre copii) a-și pierde vremea hoinărind sau jucîndu-se; a umbla fără rost pe drumuri. Băieții puteau să mai bată maidanul, PAS, Z. I, 219. 2. F i g. Interval de timp; răgaz. Turcii... au zăbovit mai mult de două săptămîni și într-acest maidan de vreme (cca 1821). ȘIO II₁, 244. ♦ F i g. Moment favorabil, ocazie prielnică. Aflase meidean și vreme a grăi rău de boieri. N. COSTiN, LET. II, 91/17. În zilele acestui domn pre mult medean avea boierii cei mari. . . atît domnul cît și boierii greci. . . făcînd tuturor boierilor [pămînteni] venituri și lefi îndestule și rădicături (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 235/9. 3. (Regional) Șes situat pe o suprafață înaltă de teren, tăpșan (COSTINESCU, ALR SN III h 815); mică ridicătură de pămînt pe un șes (chest. iv 90/178_a), „pe coasta unui deal, măgură ori munte” (H XI 332); deal (ALR I 406/746, 782, LEXIC REG. 82); fața dealului, arșiță (ALR I 387/746, 782). Cerul era aproape de pămînt, dă-l ajungeai cu mîna, cînd te suiai p-un mâidan. ȘEZ. III, 191. Iar la capul dealului, La crucea medeanului, La crîșma-mpăratului, Trei voinici că mi-au sosit. BIBICESCU, P. P. 315. Asară urlau în vîrful maidanului cutare vreo șase lupi. H II 25. Cînd am ajuns noi în maidan și cum am zis ho!... [lupul] a croit-o di vale-n tufiș. ib. 31. ♦ "Coamă (pe mijlocul arăturii)*¹. ALR SN I H 31. 4. (Regional) Zidire, clădire mare. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. - PI.: maidane și maidanuri. – Și: (învechit) maideán, măideán, (învechit și popular) măidán, (Mold.) meidán, meideán, medeán, medán, (Olt.) dăiman (GR. S. V, 120) s. n. – Din tc. meydan, maydan. Cf. bg. м е (й) д а н. – Dăiman, prin metateză.

ÎNTOARCE vb. 1. a se înapoia, a reveni, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Când te-ai ~ acasă?) 2. v. recidiva. 3. v. reflecta. 4. v. replica. 5. v. răsuci. 6. (pop.) a cârni. (~ cârma spre dreapta.) 7. a da. (A ~ filele la o carte.) 8. v. răsturna. 9. v. îndrepta.

PRITOCI, pritocesc, vb. IV. Tranz. A turna vinul dintr-un butoi într-altul, pentru a-l limpezi după ce drojdia s-a așezat la fund; p. ext. a turna o băutură dintr-un vas într-altul. El însuși... a cumpărat [vinul] chiar din vie, el l-a pritocit, șase ani de-a rîndul, el l-a tras acum în butelii: era curat ca aurul. SLAVICI, N. I 335. Voi, chelari de bufi, Vin să-mi pritociți, Vin din nouă buți Prin oale, prin cane. TEODORESCU, P. P. 58. ♦ Fig. A schimba dintr-un loc într-altul. Mie nu mi-ai luat taxa, îi aminti Filip, pritocind banii dintr-o mînă în alta. GALAN, B. I 49. ♦ A scoate de mai multe ori la rînd zeama dintr-un vas cu murături sau cu varză turnînd-o de fiecare dată la loc (cu scopul de a face să se amestece bine sarea dizolvată). Pepenii se pot mura și în beci și afară... La 10 zile îi pritocim. ȘEZ. VIII 10. – Variantă: pitroci (C. PETRESCU, R. DR. I, 29) vb. IV.

ÎNAPOIA vb. 1. a da, a plăti, a restitui, (rar) a returna, (pop.) a întoarce, a înturna, (înv.) a reînturna. (Ți-am ~ datoria?) 2. a rambursa, a restitui. (A ~ creditul primit.) 3. a reda, a restitui, (rar) a retrimite, (pop.) a întoarce, (înv.) a remite. (A ~ cuiva bunurile luate.) 4. a se întoarce, a reveni, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Cînd te-ai ~ acasă?)

ÎNTOARCE vb. 1. a se înapoia, a reveni, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Cînd te-ai ~ acasă?) 2. a reapărea, a recidiva, a reveni, (reg.) a se înturna. (I s-a ~ boala.) 3. (FIZ.) a se răsfrînge, a se reflecta, a se repercuta, a reveni, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră se ~ la întîlnirea unui obstacol.) 4. a răspunde, a replica. (I-a ~ vreo două!) 5. a (se) învîrti, a (se) răsuci, a (se) roti, a (se) suci, (reg.) a (se) rotila. (~ cheia în broască.) 6. (pop.) a cîrni. (~ cîrma spre dreapta.) 7. a da. (A ~ filele la o carte.) 8. a răsturna, (reg.) a îmburda. (A ~ mămăliga.) 9. a îndrepta, a întinde, a ochi, a ținti. (A ~ arma spre mine.)

REVENI vb. 1. a se reîntoarce, a se returna, (pop.) a se reînturna. (A ~ la punctul de plecare.) 2. a recădea. (A ~ în poziția inițială.) 3. a se înapoia, a se întoarce, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Cînd ai ~ acasă?) 4. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrînge, a se reflecta, a se repercuta, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră ~ la întîlnirea unui obstacol.) 5. (MED.) a se întoarce, a reapărea, a recidiva, (reg.) a se înturna. (Boala i-a ~.) 6. a se răzgîndi. 7. a se dezmetici, a se reculege, a se regăsi, a se trezi, (înv.) a se dezmeți, a se recuceri, a se remite, (rar fig.) a se dezbăta. (Și-a ~ destul de repede și a acționat normal.) 8. (livr.) a incumba. (Îți ~ o datorie de onoare.) 9. a i se cădea, a i se cuveni, (înv. și reg.) a-i veni. (Dă-mi partea care-mi ~.) 10. a costa, a face, a fi, (rar) a prețui, (înv. și reg.) a veni, (înv.) a costisi. (Cît ~ metrul de stofă?)

coș³ sn [At: PSALT., 168/5 / Pl: ~uri / E: vsl кошь] 1 Obiect portativ de diferite forme, cu sau fără mânere, din papură sau din nuiele împletite, în care se păstrează sau se cară provizii sau obiecte Si: (reg) corfa, coșară (1), coșarcă (1), coșniță, cotarcă, paner, târnă. 2 Conținutul unui coș³ (1) Si: (reg) corfă, coșară (2), coșarcă (2), coșniță, cotarcă, paner, târnă. 3 (Pex; șîs ~ de gunoi) Coș^J (1) sau cazan din material plastic, tablă etc. pentru depozitarea gunoiului. 4 (Îe) A arunca la ~ A renunța la păstrarea unui obiect lipsit de valoare. 5 (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat la înălțime pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să treacă mingea pentru a se marca un punct. 6 Punct marcat la baschet. 7 (Îs) ~ propriu Coșul³ (5) echipei proprii, care trebuie apărat. 8 (Îs) ~ advers Coșul³ (5) echipei adverse, în care trebuie introdusă mingea. 9 (Îe) A reuși ~ul A reuși să marchezi un punct. 10 (Spc) Unealtă de pescuit pentru prinderea peștilor mici, împletită din nuiele de răchită sau de mlajă, având diferite forme și dimensiuni Si: coșarcă (5), cutița-lesei, leagăn, spele, târnog, vârșă, vintire. 11 (Spc; îs) ~ de raci Unealtă din nuiele pentru prinderea racilor. 12 (Rar) Stup. 13 Împletitură de nuiele umplută cu pământ sau cu bolovani, folosită la construirea unor diguri contra inundațiilor sau în fortificații provizorii contra proiectilelor Si: coteț. 14 (Reg) Coșar¹ (7). 15 Ladă mare de nuiele sau de scânduri în care se păstrează cereale Si: hambar, sâsâiac, tron. 16 (Înv) Coșciug. 17 Împletitură de nuiele care se așază pe loitrele unui car, când se transportă legume, fructe, cereale etc. Si: coșar¹ (9). 18 (Pex) Platformă a căruței care seamănă cu o ladă și care servește la transportul diferitelor materiale. 19 (Lpl) Cele două funduri împletite care se pun la căruță numai când se transportă lucruri mărunte Si: chelnă, codirlă. 20 Dric. 21 Acoperiș de pânză sau de piele al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge Si: burduf cobâră, coviltir, poclit. 22 Parte a morii de forma unei pâlnii mari în care se toarnă grăunțele de măcinat. 23 (Pop; îe) A băga (sau a turna) în ~ A căpăta rând la moară. 24 (Îae) A începe să macini. 25 (Fig; îae) A-ți veni rândul să faci ceva. 26 (Înv; îe) I-a căzut (sau i-a picat) din ~ A sărăcit. 27 (Înv; îe) A Ie lua din ~ A începe să piardă din noroc. 28 (Înv; îae) A da de mare necaz. 29 Pâlnie în formă de piramidă la mașina de treierat, în care se bagă snopii. 30 Ladă a teascului în care se toarnă boabele de struguri și se strivesc. 31 (Pex) Coșar¹ (10). 32 (Pex) Plasă pe care se îmblătește. 33 Cilindru făcut din coajă de brad și legat cu sfori de tei în care baciul pune brânză sau caș la dospit. 34 Îmbrăcăminte în care se pun penele unei perne. 35 Colac al fântânii Si: ghizd. 36 (Mol; înv; îs) ~ de piatră Unitate de măsură a pietrei egală cu un stânjen sau 4 fârtaie. 37 (Trs; Țes) Urzitor. 38 Cavitate prin care trece fumul din sobă spre a ieși în afara casei Si: horn. 39 Parte de deasupra vetrei țărănești, sprijinită de stâlpi, care trage fumul spre a-l elimina Si: bageac, buduroi, fumar, hogeac, horn, urloi. 40 Construcție deasupra acoperișului, pe unde iese fumul din sobe. 41 (Pex) Cilindru pe unde iese fumul la un vapor cu aburi. 42 (Pex) Cilindru pe unde iese fumul unei locomotive cu aburi. 43 (Pex) Conductă pe unde sunt evacuate gazele de ardere dintr-o instalație cu focar. 44 (Pop; îla) Tras pe ~ Murdar. 45 (Fam; îe) A șters ~ul A pățit-o. 46 (D. oameni; pop; îe) Parcă-i pus pe ~ Este (foarte) slab. 47 (Pop; îae) Pare afumat. 48 (Atm; îs) ~ul pieptului Torace. 49 (Pop; îe) A fi tare în ~ A fi puternic. 50 (Îae) A fi sănătos. 51 (Pop; îe) A rupe pe cineva în ~ A-i trage cuiva o bătaie strașnică. 52 (Pop; îe) A se rupe în ~ A munci cu sârguință. 53 (Pop; îe) A fi rupt (sau fript) în ~ A fi foarte flămând. 54 (Îae) A fi prăpădit de foame și de sete. 55 (Pex) Carapace a racului.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credință, idee. Te-am întrebat... să-ți aud părerea. SAHIA, N. 39. Lăsați-l, mă, zice altul; asta e părerea lui. CARAGIALE, P. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂLCESCU, O. II 271. Cîte capete, atîtea păreri ( = cîți oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ◊ Expr. A-și da (cu) părerea. v. d a³. A fi de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2. Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim.; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I 236. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai așa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit și el, așa într-o părere, de bună-cuviință, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. CREANGĂ, A. 119. Cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașu Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. ALECSANDRI, T. 1006. ♦ (Învechit) Arătare, nălucire, apariție. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul și-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocolește tristul pat. BOLINTINEANU, O. 97. Căprioara cum îl simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ Expr. O părere de... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustața căruntă. SADOVEANU, O. VII 239. ♦ Senzație, închipuire. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? CREANGĂ, P. 24. 3. (Numai în expr.) Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii... și se duce. CREANGĂ, P. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căință. Și păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, P. 91.

PROEMINENT, -Ă, proeminenți, -te, adj. Care iese mult în relief, care este (cu mult) mai ridicat decît suprafața înconjurătoare. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente... căra această căruță. SAHIA, N. 65. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi... turnată în bronz cu tot proeminentul reliev al însuflețitelor sale sculpturi. ODOBESCU, S.III 68. ♦ (Despre persoane) Care iese din comun (prin calitățile sale intelectuale); remarcabil, excepțional. Cu ocazia împlinirii a 17 ani de activitate teatrală, Uniunea Sovietică a invitat la Moscova personalitățile teatrale cele mai proeminente din toată lumea. SAHIA, U.R.S.S. 149.

coșurel sn [At: ȘEZ. VII 187 / Pl: ~e / E: coșuri³ + -el] 1-32 (Șhp) Coșuleț (1- 32). 33-38 (Șhp) Coș³ (38-40) (mic). 39 (Spc) Pâlnii deasupra hambarului, prin care se toarnă vama.

ZARĂ s. f. Lichid albicios și acrișor care rămîne după ce s-a ales untul din smîntînă. Tot în acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65. Uit’te oleacă de zară, mînîncă și pace! CONTEMPORANUL, VII_II 5. Cînd zara e proaspătă și groasă, se mănîncă cu mămăligă. Unii săteni vara beu zară proaspătă. ȘEZ. VII 98.

SPATE, spate și spete, s. n. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Partea de dindărăt a corpului omenesc, de la gît pînă la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzînd regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. V. spată³. Oamenii stăteau cu spatele la zid. DUMITRIU, N. 156. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. GÎRLEANU, L. 39. Oleoleo, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. ◊ Fig. Stăteam... pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde. HOGAȘ, M. N. 56. ◊ Loc. adv. În spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Ducea un sac în spate. DUMITRIU, N. 88. Și zicînd aceste... își ia ranița în spate și pușca de-a umăr. CREANGĂ, P. 307. Robinson, luînd broasca în spate, au dus-o acasă. DRĂGHICI, R. 85. (În contexte figurate) Eu... port două sute de ierne în spate. NEGRUZZI, S. I 245. Pe spate = a) culcat cu fața în sus. Stătea pe spate cu mîinile sub cap. DUMITRIU, N. 133. Cei mai mulți dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alții pe spate. SADOVEANU, O. VI 118; b) înapoi, spre ceafă. Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă Și pe spate-și lasă capul. EMINESCU, O. I 154. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate. NEGRUZZI, S. I 42. Din (sau la, pe la, de la, în) spate (sau din, la etc. spatele cuiva) = în (sau din) urmă (sau în, din urma cuiva), înapoia cuiva Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. La spate au auzit vorbă romînească. C. PETRESCU, A. 323. Din spatele fabricii apărură soldații. SAHIA, N. 37. În spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. DELAVRANCEA, H. T. 263. I se părea că-l trage cineva de la spate. ISPIRESCU, L. 36. Vine, tiptil, în vîrful degetelor, pe la spatele mele. CREANGĂ, O. A. 66. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă, Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. EMINESCU, O. I 148. (Pe) la spate sau (pe) la spatele cuiva = pe ascuns, din umbră. Îl știu eu cît e de priitor și de darnic la spatele altora. CREANGĂ, P. 250. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știi de cineva, a nu mai lua în seamă pe cineva. Comșa, ne putem întoarce spatele de pe acum. C. PETRESCU, Î. II 58. A-l strînge pe cineva în spate, se spune cînd cineva se înfioară (de frig sau de spaimă). Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic (despre ceva), a nu avea habar. Începu și mai tare să se jure și să se dezvinuiască că nu știe nici cu spatele cum de-au venit... în buzunar la dînsul. SBIERA, P. 157. Mama, sărmana, nu știa de asta nici cu spatele. CREANGĂ, A. 55. Adus de spate v. adus. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în spate v. frică. A avea spete = a avea sprijin, protecție. N-avea spete nicăire Nici prieteni. CONTEMPORANUL, VI_II 255. (Familiar) A face (cuiva) spatele darabană v. darabană. A da (ceva) după spate v. da³ (I 9). A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede, pe nerăsuflate. Ipate, care dă oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Mă doare în spate = puțin îmi pasă, nu mă sinchisesc. Mă doare în spate... de nevricalele ei. DUMITRIU, B. F. 45. A arunca ceva pe spatele cuiva sau, rar, a lăsa ceva (cuiva) pe spate = a împovăra pe cineva cu ceva, a lăsa pe cineva să se descurce cum o ști. Au aruncat toată greutatea reconstrucției țării pe spatele clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 2/6. Îmi strînse mîna cu căldură, mulțumindu-mi că l-am întovărășit, și-mi lăsă trăsura pe spate cu două ore de plată. GANE, N. III 161. 2. Partea de dinapoi a unor obiecte, opusă feței; parte a unei poziții sau a unei formații, contrară direcției, fațadei sau părții spre care este orientată. Nu pot cădea deci în spatele satului. CAMIL PETRESCU, U. N. 320. Ce ne facem, domnule prefect, dacă în spatele trupei se ridică din nou satele? REBREANU, R. II 228. Să încalece și să cadă în coasta și în spatele lor. DELAVRANCEA, O. II 217. ♦ Parte a unei haine care acoperă partea dorsală a corpului. 3. Spetează a unui scaun; rezemătoare. Asta n-o mai cred! spuse, lăsîndu-se pe spatele jîlțului. C. PETRESCU, Î. I 9.

palávră f., pl. e (ngr. sîrb. turc. palavra, d. sp. palabra și -vra, care vine d. lat. parabola, povestire, parabolă. V. parabolă, parolă, parlament). Iron. Laude mincinoase, brașoave, mincĭunĭ spuse din gustu de a flecări: a turna la palavre. V. comédie.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

OBOROC, oboroace, s. n. (Și în forma obroc) 1. Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut din scoarță de tei, care servește (la țară) ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora. V. baniță, mierță. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. CREANGĂ, P. 5. La măsură a ieșit... Dintr-un snop Un oboroc. TEODORESCU, P. P. 151. ◊ Expr. A pune (sau a ascunde, a ține etc.) ceva sub obroc (sau oboroc) = a feri ceva de văzul lumii, a ține ascuns. Ești cel ce astăzi ai lumină; nu o pune subt obroc! las-o să lumineze aproapelui tău. GALACTION, O. I 247. Bată-te pustia noroc, că te-am pus sub oboroc. ȘEZ. I 3. ◊ Fig. Lumina științei de carte nu a mai zăbovit sub obroc pentru cei mulți. I. BOTEZ, ȘC. 8. 2. Coș de nuiele fără fund, în care se prinde crapul (din stuf). Punem oborocul unde umblă ori trece peștele. SADOVEANU, Î. A. 112. 3. (Bucov.) Un fel de ciubăraș în care se înmoaie rufele. Pînă i-or fierbe oalele la foc, ca să toarne în obroc peste cămeși, s-au pus la stative și s-au fost dat la țăsut. SBIERA, P. 309.- Variante: oboroacă (SADOVEANU, O. VII 81, ALECSANDRI, T. 920) s. f., obroc s. n.

A SE ÎNTURNA mă întorn intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se înapoia; a se întoarce. 2) înv. A se întoarce cu fața (spre ceva sau cineva). /în + a turna

DESTUPA, destup, vb. I. Tranz. 1. A scoate dopul unei sticle sau capacul unui vas înfundat; a desfunda. Destupă sticla și turnă o licoare groasă. SADOVEANU, P. M. 186. Au zărit ploștele... și s-au mirat foarte de dînsele... Pe urmă au destupat pe cea cu vin și plecînd-o într-o parte, au văzut că curge din ea ceva de coloare cam gălbinie. SBIERA, P. 69. Îl poftesc atunci la oblonul trăsurii și-i zic ritos:... mai destupă o putină pentru hatîrul meu. ALECSANDRI, T. I 159. 2. A da la o parte (învelitoarea care acoperă un obiect, o gaură, o deschizătură); a descoperi, a dezveli. Eu la maica m-oi ruga, Fereasta mi-a destupa, Tot la tini m-oi uita. ȘEZ. VII 84. 3. (Rar, cu privire la pămînt, pădure) A desțeleni, a defrișa. La împroprietărire [în 1864] s-au schimbat clăcașii din locurile lor cele bune și destupate de pădure și li s-au dat altele rele și coperite cu pădure. I. IONESCU, M. 510.

MOARĂ mori f. 1) Construcție prevăzută cu instalații speciale pentru măcinarea cerealelor. ~ de vânt. ~ de apă. ~ cu aburi. ◊ A turna apă la ~a cuiva (sau a-i da cuiva apă la ~) a-i crea cuiva o situație favorabilă (pentru a înfăptui ceva negativ). A-i veni cuiva apa la ~ a) a-i apărea cuiva posibilitatea de a face ceva; b) a se schimba situația în folosul cuiva. A se bate cu morile de vânt a) a întreprinde acțiuni inutile; b) a lupta cu dușmani închipuiți. A ajunge de la ~ la râșniță a sărăci. ~ stricată (sau hodorogită, spartă, neferecată) palavragiu; flecar. A lua cuiva apa de la ~ a) a împiedica pe cineva să facă ceva; a paraliza cuiva mișcările; b) a lipsi pe cineva de un avantaj. A trăi ca găina la ~ a trăi în belșug. 2) Mașină pentru mărunțirea unor materiale tari (minereuri, pietriș etc.) /<lat. mola

pîrnáĭe f., pl. ăĭ (cp. cu sîrb. parni, de abur, și cu ung. pernye, spuză, cenușă care vine d. pára, abur, vsl. para, abur. V. pîrlăŭ și sperlă). Munt. Mold. sud. Oală foarte mare de făcut mîncare. Fig. Iron. Arest, închisoare: l-a turnat la pîrnaĭe. Dobr. Doniță de muls vaca.

* salátă f., pl. e și sălățĭ (ngr. saláta, d. it. salata, azĭ insalata, care vine d. salare, a săra; pv. salada, fr. -ade; bg. rut. saláta). Mîncare de legume saŭ de alte plante (frunze, cotoare saŭ fructe) peste care s’a turnat sare, oțet orĭ zeamă de lămîĭe și undelemn și la care se pot adăuga oŭăcoapte țîrĭ ș.a. (Salata de ardeĭ copți se face cu sare, oțet și undelemn). Plantă erbacee ale căreĭ frunze îs bune de făcut salată, ca lăptuca, păpădia, susaĭu, măcrișu ș.a. Salata mieluluĭ, fetică.

țighér și cighír n., pl. urĭ (ung. csiger, sîrb. cinger, rus. cihirĭ, vin de poame, probabil, rudă cu sicheră). Trans. Vin de poame (în L. V. cinghir). Mold. sud (țighir și țihir). Zeama care se stoarce din tescovină după ce s’a scos vinu și s’a turnat puțină apă. Bz. (țiver, pl. e, probabil fără legătură cu țeavă). Vasu din care ĭese rachiu și trece în serpentinu (trimnicu) pus în durbacă. V. livej).

MOVILĂ s. f. 1. Ridicătură de pămînt naturală mai mică decît dealul, de formă conică, care se află, de obicei, în regiunile de cîmpie și, mai rar, în cele de podișuri joase; măgură. V. g o r g a n, c o l i n ă, d î l m ă, d î m b, m u ș u r o i¹ (4). Și acolo, deasupra Șiretului, la movila cea mare a Tecuciului, au odihnit trii zile. URECHE, LET. I, 127/10. L-au aflat pre om. . . arînd la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. NECULCE, L. 11. Această cetate iaste acum . . . așezată la un loc prea nepotrivit, pe coastele unor movile. IST. AM. 10^v/16. Iată că lîngă-o movilă, domnul Ștefan s-au oprit. ALECSANDRI, P. I, 33, cf. 21, 24, id. T. I, 358. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pămînt, de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. VLAHUȚĂ, O. A. II, 138. Pe movilele cele mari din zări, aprinseră focuri. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 647. Cîrduri de gîște, și ici-colo porci, se bălăcesc în gîrlă, în dreptul movilei. CAMIL PETRESCU, O. I, 245. Au așezat stînele Pe toate movilele. ALECSANDRI, P. P. 54. Zărea într-o movilă un român arînd în silă. id. ib. 168, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213, RETEGANUL, TR. 123. ◊ (În context figurat) Să știi, Purice, băiete, că nu-i mai fi moșinoi, Ci, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi. NEGRUZZI, S. I, 129. ♦ (Regional) Stîncă (Ceahlău-Piatra Neamț). ALR I 400/556. 2. Ridicătură făcută de om cu pămînt sau pietre, obiecte etc.: a) (Învechit) Val de pămînt (în preajma unor ziduri de cetate). Venind acolo pre hătmănie, . . . lua cetățile cu movilile. HERODOT (1645), 67. Nu va întră în cetatea aceasta, zice D[o]mnul, și nu va săgeta acolo săgeată. . . și nu va turna preste ea movilă (n i c i s ă r i d i c e v a l î m p o t r i v a e i B 1938). BIBLIA (1688), 282¹/59. b) Ridicătură de pămînt făcută de mîna omului în amintirea unuia sau mai multor morți (căzuți pe cîmpul de luptă). V. t u m u l. Stă movila și acmu pe drumul Bâiei de la Suceavă, care să pomenești Movila lui Răzvan pănâ astădzi. M. COSTIN, O. 46. Le stau movilele și pănă astăzi deasupra satului Tăuteștilor. id. LET. I, 232/35. Oastea lui Mihai Vodă i-au înfrîntu la sat, la Verbiia pre Jijiia, unde stă movila făcută de lrimiia Vodă deasupra acelor trupuri. N. COSTIN, L. 595. Și la purces au pus de-au făcut și o movilă mare în codru, ca să rămîie de pomenire. NECULCE, L. 307. Timuș puse a se îngropa rivalul său cu mare pompă și o movilă înaltă acoperi rămășițele acestui oștean. ASACHI, S. L. II, 27. Am urmărit pînă la Alexandria movilele romane, și de aici. . . am mers la movila numită Gosgan. BOLLIAC, O. 265. ♦ Pămînt ridicat peste un mormînt. Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama . . . Movila era rece, tăcută, umedă. EMINESCU, G. P. 40. Mai la vale de măr și de fîntînă, cîteva movili proaspete de țărînă și cîteva cruci de Iemn. SADOVEANU, Z. C. 28. Mormintele erau despuiate de iarbă, ca și cum ploaia le-ar fi spălat, căutînd să străbată prin movilele lor, adînc, pînă la sicriele de lemn. T. POPOVICI, S. 461. c) (Regional) Fiecare dintre micile ridicături de pămînt sau de pietre făcute în jurul unui țăruș, al unui pom etc., pentru a însemna hotarul dintre două proprietăți, dintre pădure și fínaț, dintre două comune etc.; mușuroi¹, (regional) gomilă, holum. V. m e j d ă, m e j d i n ă. O moghilă unde se împreună trei hotare. MARIAN, NA. 281. În loc de pietre sau bouri, se făceau și gropi sau se ridicau movile care se văd și astăzi. PAMFILE, A. R. 22, cf. I. BRĂESCU, M. 68. Se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vîrf și începu să vegheze. PREDA, M. 112, cf III 12, XVII 32, I. CR. II, 348, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 112, ALR II 5 069, ALR SN III h 809, com. din ORAVIȚA și FRATA-TURDA. Movilă săpată (sau găunoasă) = movilă (2c) dintre vechile semne de hotar, în care s-au făcut săpături spre a se vedea dacă nu cumva ascunde comori. Cf. IORGA, S. D. VI, 45, VII, 207, URICARIUL, XX, 143. Unele din aceste movile. . . le întîlnim în vechile hotarnice sub acest nume: „. . .întri Drujăști și la movila săpată, apoi. . . în deial și la movila săpată; de acolo peste cîmp la movila săpată”. PAMFILE, A. R. 23, cf. id. COM. 54. d) (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și arătînd felul materialului) Grămadă, morman; maldăr¹ (3), vraf. Și pre acia pre toți i-au tăiat, unde pe urmă movile de cei morți au strîns. URECHE, LET. i, 127/2. Și zise Iacov fraților lui: adunați pietri, și adunară pietri și făcură movilă. BIBLIA(1688), 23²/42. În fieștece loc ridică grămezi de morți și movile de oase. MOLNAR, RET. 120/17. El strînge și adună movilele de bani. NEGRUZZI, S. II, 200. În grădini, în cîmp, pe dealuri, prin poiene și prin vii, Ard movili buruienoase, scoțînd fumuri cenușii. ALECSANDRI, P. III, 33. Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, O. I, 92. Tretinul. . . sta culcat într-un colț pe-o movilă de gunoi. ID. N. 22. Torceam împreună cu dînsa. . . cîte-o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, id. P. 69. Culca la pămînt o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cît era ea de mare. ISPIRESCU, L. 193. Și el e emirul și are-n tezaur Movile înalte de-argint și de aur. MACEDONSKI, O. I, 142. Movili de porumb se dau la lopată. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Pe trotuarul halei o movilă de capete de vită, alta de burtă, alta de părți de vită. SP. OPRESCU, M. G. 51. Satul, mănăstirea ardeau încă și păreau, de o parte și de alta, movili de jar. SĂM. V, 1 003. Sălciile, în lungul Dunării, însemnau movili negre și fantastice de frunziș nemișcat. SADOVEANU, O. VII, 339. Ședea turcește pe movila de pietriș. POPA, V. 85. Hamalii încetaseră lucrul și, lungiți pe movilele de cărbuni, dormeau trudiți, BART, S. M. 59, cf. 83. Nu vedea. . . movilele de cărămizi și moloz. C. PETRESCU, A. R. 25, cf. 22. Se prăvăleau la vale, alâturîndu-se, în gemete, movilelor de răniți și morți. CAMILAR, N. I, 49. Culegeau holda săracă laolaltă. O strîngeau laolaltă, într-o unică movilă, V. ROM. octombrie 1958, 144. Ștefan apucă arcul și săgeata, ținti, și un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. în locul ei se văzu numai o movilă mică de păcură. ȘEZ. III, 235. Ari-o movilă di bani. Com. din MĂRGINEA-RĂDĂUȚI. Movilele de piatră de pe marginea drumului. Com. din FRATA-TURDA. 3. P. a n a l. (Regional) Mușuroiul¹ sobolului (Adam-Tecuci). ALR I 1 175/614. 4. (Regional) Termen depreciativ pentru un cal mare, masiv și neîngrijit (Săliște-Turda). Cf. DR. V, 212. 5. Mogîldeață (2). Doctorul făcu un salt în laturi și atunci dădu peste o movilă, peste un ghem mișcător . . . De lîngă el se ridică o momîie omenească. SADOVEANU, P. M. 300. – Pl.: movile și movili. – Și: (regional) moghílă s. f. – Movilă (formă hipercorectă) < moghilă < v. sl. могыла, ucr. могила.

miéd, s.n. (reg.) Băutură din miere și apă; „lichidul dulce ce se capătă turnând apă peste fagurii storși de miere; mursă” (Glosar, 1949): „Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied” (Bârlea, 1924, II: 180). – Din sl. medǔ „miere, vin” (Scriban, DEX, MDA); cf. rus. mëd, lit. medus, gr. methu, pol. miód, gal. medd, lat. medus, scrt. madh, madhu „miere, băutură dulce” (< i.-e.).

*súpă f., pl. e (fr. soupe, d. souper. V. supeŭ). Fertură de carne turnată în farfurie fără carne, dar cu orez, grisă, tăĭțeĭ ș. a. (Carnea rămasă constituĭe rasolu. Cĭorba saŭ borșu e supă acră). – În Trans. Bucov. zupă (d. germ. suppe, care vine d. fr. soupe).

vin sn [At: PSALT. HUR. 58^r/10 / Pl: ~uri, (îvr) ~ure / E: ml vinum] 1 Băutură alcoolică obținută prin fermentarea mustului de struguri Si: (îrg) viniță¹ (1), (arg) mol⁶, molan², molete³, motorină. 2 Cantitate determinată de vin (1) Si: (îrg) viniță¹ (2), (arg) mol⁶, molan², molete³, motorină. 3 (Trs; îs) ~ acru Oțet preparat din vin. 4 (Ban; îs) ~ prăfript Țuică făcută din vin. 5 (Olt; mai ales d. copiii mici; îe) A vărsa ~ul mărtanului A plânge. 6 (Reg; îe) A-i ieși (cuiva) ~ul în nas A fi bețiv. 7 (Pfm; îe) A (i) se sui (sau a i se urca cuiva) ~ul la (sau în) cap A se ameți de băutură. 8 (Trs; îe) A lua drumul ~ului A cădea în patima beției. 9 (Rar; îe) A pune (sau a-și turna) apă în ~ A-și tempera pornirile. 10 (Reg; îe) A bea ~ de unde cântă broasca A bea apă. 11 (Mol; îls) ~ călcat de broaște Apă (1). 12 (Îvr; fig) Beție (1). 13 (Lpl) Varietăți de vin (1). 14 (Bis; spc) Element esențial, împreună cu pâinea, pentru săvârșirea tainei sfintei euharistii. 15 (Pex; udp „de”, care indică felul) Băutură alcoolică obținută prin fermentarea mustului (îndulcit) de mere, de pere, de prune etc. sau a sucului² (îndulcit) extras din trestia-de-zahăr, din cocotier etc. 16 (Med; pex; urmat de determinări care indică felul) Preparat medicinal lichid rezultat prin dizolvarea în vin (1) a unor substanțe medicamentoase sau prin macerarea în vin a unor plante medicinale. 17 (Bot; înv) Viță² de vie¹ (Vitis vinifera). 18 (Înv) Plantație de vie¹ (1). 19 (Trs) ~ sălbatic Viță de Canada (Parthenocissus quinquefolia).

UDA, ud, vb. I. 1. Tranz. (Subiectul este apa sau alt lichid) A umple de umezeală, a face să fie ud. V. umezi. Ploaia-l udase pînă la piele. EMINESCU, N. 35. Nici ploaia îl udă, nici soarele-l arde, se spune despre cel ce nu se sinchisește de nimic. ◊ Absol. Un vînt repede, o ploaie furioasă începură a bate și-a uda, și ținură așa pînă aproape de ziuă. BOLINTINEANU, O. 414. ♦ (Subiectul este omul) A muia în apă sau în alt lichid, a face să fie ud. Fă punte mîndrei să treacă, Fă punte cu lăstărei, Să nu-și ude ciucurei. HODOȘ, P. P. 63. Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ (Hiperbolic) Ele plîngeau de udau pămîntul. CREANGĂ, P. 175. ◊ Refl. Ce șede pe apă Și nu se udă? (Umbra). TEODORESCU, P. P. 247. Dimineața-i rouă mare, Și se udă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ♦ (Cu complementul «gură») A bea puțin, pentru a-și potoli setea. Drumul e lung... Facem popas de-o clipă, femeia își udă gura cu apă. STANCU, D. 198. Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată. TEODORESCU, P. P. 171. ◊ Fig. (Cu alte complemente) Făt-Frumos... au cerut de la babă să-i deie puțină apă să-și ude sufletul. SBIERA, P. 123. ♦ (Cu complementul «mîncare», «prînz») A bea în timpul mesei vin sau alte băuturi. ♦ Refl. (Cu subiectul «ochii») A se umple de lacrimi. Murise biata mămuca... Mi se udă ochii cînd mă gîndesc la ea. ALECSANDRI, T. 50. 2. Tranz. (Subiectul e omul) A turna apă peste plante, peste semănături; a stropi. Dîdinițo, ai stropit tu leandrii?... Și zici că i-ai udat bine? BASSARABESCU, V. 59. Grădinarul... îl puse... să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. Un rînd de răchiți... În toată sara și dimineața le uda cu apă din izvorul ce găsise aproape. DRĂGHICI, R. 52. ♦ (Subiectul este o apă, mai ales curgătoare) A străbate un ținut (alimentîndu-l cu apă). Vezi Iordanul care udă cîmpii verzii Palestine. EMINESCU, O. IV 115. 3. Refl. A urina.

film-gigant s. n. Film de o lungime neobișnuită, cu foarte mare figurație ◊ „Se turnează filme-gigant de 34 ore în care apar mii de figuranți.” Cont. 22 III 63 p. 5. ◊ „După «Căderea Troiei», «Ultimele zile ale orașului Pompei», primul film-gigant apare deja ca un matur super-spectacol.” Cont. 4 VII 69 p. 5 (din film + gigant)

FĂCLIE, făclii, s. f. 1. Lumînare mare de ceară. Era împodobită numai cu aur, cu petre nestemate și cu făclii de jur împrejur, ce ardeau în niște sfeșnice de aur. ISPIRESCU, L. 237. Ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse și cu brațele deschise. CREANGĂ, P. 251. O făclie e înfiptă într-un stîlp de piatră sură. EMINESCU, O. I 50. Nu mă poci apropia... De para făcliilor, De fumul tămîilor, De mirosul florilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ Fig. Se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. GALACTION, O. I 46. Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Și stele făclii. ALECSANDRI, P. P. 2. ♦ Fig. Flacără, văpaie, căldură. Vin’ s-aprinzi a ta simțire La a dragostei făclie. ALECSANDRI, P. I 191. 2. Fig. Forță aducătoare de libertate, de adevăr, de cultură. V. far. Mai viu ca oricînd strălucește astăzi măreața făclie a socialismului internațional, făclia lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563.

PRODUCERE s. 1. confecție, confecționare, executare, fabricare, facere, făcut. (~ unor obiecte de îmbrăcăminte.) 2. realizare, turnare. (~ unui film.) 3. degajare, dezvoltare, emanare, emanație, radiere. (~ de căldură.) 4. emitere. (~ unor sunete armonioase.) 5. cauzare, declanșare, determinare, generare, pricinuire, prilejuire, provocare, (rar) provocație. (~ unei puternice reacții.) 6. declanșare, dezlănțuire, iscare, izbucnire, începere, pornire, stîrnire, venire, (înv. și reg.) scornire, (înv.) prorupere, prorupție. (Înainte de ~ furtunii.) 7. creare, determinare, pricinuire, provocare, stîrnire. (~ unei stări de...) 8. (înv.) producție. (Una din cauzele ~ bolilor.) 9. apariție, ivire. (~ unui nou fenomen.) 10. înfăptuire, realizare. (~ Unirii.)

rană¹ sf [At: PSALT. HUR. 62^r/5 / Pl: răni, (înv) ~ne, (reg) rănuri / E: slv рана] 1 Ruptură internă sau exterioară a țesuturilor corpului unei ființe vii sub acțiunea unui agent distrugător Si: leziune, plagă, (înv) rănitură, (reg) ojdă². 2 (Îe) Bun de pus (sau de legat) la ~ Se spune despre un om foarte bun. 3 (Îe) A pune (sau a turna) sare (sau oțet etc.) pe ~ A întărâta pe cineva. 4 (Îe) A pune degetul pe ~ A arăta în mod lămurit adevărata cauză a unei situații neplăcute. 5 (Îe) A prinde vulpea la ~ Se zice despre cei care fac mofturi. 6 (Îs) ~na-trânjilor Pelagră. 7 Semn care rămâne după vindecarea unei plăgi Si: cicatrice. 8 (Îvr) Rănire. 9 (Fig) Suferință morală. 10 (Înv) Lovitură. 11 (Înv; îf rane) Bătaie (1). 12 Tortură. 13 (Înv; fig) Lovitură morală. 14 (Înv; fig) Încercare sufletească.

EUHARISTÍE (< fr., gr.) s. f. (REL.) Taină și act de venerație în cele mai multe biserici creștine, constând în împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor. E. a fost instituită de însuși Iisus Hristos la Cina cea de Taină când, mulțumind lui Dumnezeu-Tatăl, a identificat pâinea pe care a frânt-o și vinul pe care l-a turnat în pahar cu trupul și sângele său, anticipând jertfa de pe cruce. E. se săvârșește exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii, punctul culminant fiind prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau preot. Această prefacere este explicată, în Biserica catolică, prin doctrina transsubstanțierii. Spre deosebire de ortodocși și catolici, protestanții admit numai prezența spirituală a lui Hristos în e.

LICOARE, licori, s. f. 1. Băutură fină, savuroasă. În rîsetele celorlalți, le turnă cîte un pahar de apă plin cu licoarea gălbuie de prună. DUMITRIU, N. 181. Oamenii o folosesc [plosca] să poarte de la unul la altul, la prilejurile de veselie, licorile acestor locuri, cu livezi și vii generoase. BOGZA, C. O. 366. ♦ Lichid (de obicei medicamentos). 2. (Chim.) Lichid folosit ca reactiv în anumite reacții chimice. – Scris și: liquoare (ALECSANDRI, T. 1709).

RACHIU, rachiuri, s. n. Nume generic dat diferitelor băuturi alcoolice extrase din fructe, din drojdia de vin sau obținute prin amestecul alcoolului cu apă (uneori cu adaos de esențe); vinars, palincă. V. țuică. Moșneagul stă la masă cu trei necunoscuți, bea rachiu tare, își povestește necazurile. C. PETRESCU, S. 49. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dau foc cu chibritul. BART, E. 323. Moș Nichifor a tras o dușcă de rachiu din plosca lui cea de Brașov. CREANGĂ, P. 117. E rachiu de la Pitești, Cînd bei te înveselești. TEODORESCU, P. P. 176. ◊ Rachiu de drojdie v. drojdie. – Variante: (regional) rachie, rachii (ȚICHINDEAL, F. 58, BUDAI-DELEANU, Ț. 345, ȘEZ. I 276), răchie, răchii (POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 58, SBIERA, P. 306), s. f., răchiu (SBIERA, P. 256) s. n.

SILF, silfi, s. m. (În mitologia popoarelor celtice și germanice) Personaj care întruchipa (împreună cu silfida) elementul aerului. Silfi ușori, gentile trupe, Ar tot turna, zburînd în grupe, O ambrozie delicată. MACEDONSKI, O. I 67. Ei aurita aripă silfului meu au smult. NEGRUZZI, S. II 68. Ades, cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele Din sfere luminoase, din aer bălsămit. ALEXANDRESCU, M. 77.

CĂUȘ (pl. -șe) sn. 1 Lingură mare de lemn cu coada foarte scurtă, cu care se scoate făină sau grăunțe din sac (🖼 995): cînd le cer un ~ de făină ori o mînă de sare (NEGR.); Mold. (P): vine Drăguș la ~, vine vremea să-mi ceară ajutor, vine timpul să aibă nevoie de mine ¶ 2 Lingură mare de lemn cu coada lungă, și de diferite forme, cu care se bea apă la izvor (🖼 996): trebuia... să beau cu ~ul din butoiul companiei (LUNG.) ¶ 3 Lingură mare, cu coada lungă, cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă (🖼 997) ¶ 4 🏠 = CANCIOG ¶ 5 ⛵ Lopățica cu care se scoate apa intrată în luntre; numită și „răscol”, „ispol” sau „scofiță” ¶ 6 🏚 Ciutura de la roata morii de apă, numită și „cupă” sau „blid”: apa cade ou repegiune în ~e și le învîrtește (ION.) [comp. pol. kousz].

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

GĂLEATĂ, găleți, s. f. 1. Vas de lemn sau de metal cu care se scoate apa din fîntînă (v. vadră, căldare), în care se mulge laptele (v. doniță), în care se transportă diverse materiale etc. Oamenii își treceau din mînă în mînă cărămizile, gălețile cu var și ciment. STANCU, U.R.S.S. 159. Apa îngheață în găleată pînă la fund. BOGZA, A. Î. 520. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască... Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleți. COȘBUC, P. II 167. ◊ Expr. A ploua (sau a turna sau a curge) cu găleata = a ploua torențial. Ploaia curgea cu găleata în spinarea udă lipindu-i cămașa. C. PETRESCU, R. DR. 59. Și unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata și îndată ajunse apa pînă la genuche iepelor. ISPIRESCU, L. 28. 2. Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc. Ciobanii măsoară tot laptele ce iese cu găleata de 12 oca. I. IONESCU, M. 366. 3. (Învechit) Impozit pe cereale. Robirea completă a lor [a clăcașilor] veni însă foarte tîrziu, căci pînă în secolul al XVII-lea ei puteau a se muta de la o moșie la alta, plătind găleata de ieșire. BĂLCESCU, O. II 14.

PÎRNAIE, pîrnăi, s. f. (Regional) 1. Oală mare de pămînt, pentru gătit sau pentru păstrat alimente. Așa e omul: un ciocan, încă unul și-al treilea, pînă ajungi la tinichea torni, parcă torni într-o pîrnaie. DELAVRANCEA, S. 6. Că-i bună Carnea de oaie, Mămăliga Din pîrnaie. TEODORESCU, P. P. 510. ♦ Conținutul unei asemenea oale. Midas-împărat bău o pîrnaie de sînge de taur și atît îi fu de ajuns ca să nu mai fie între cei vii. ISPIRESCU, U. 113. 2. închisoare, temniță. – Pl. și: pîrnaie (I. BOTEZ, ȘC. 7).

ÎNCORDAT, -Ă, încordați, -te, adj. 1. Pus în stare de tensiune prin concentrarea forțelor. Porumbițe... cu aripile întinse și-ncordate, zboară. ODOBESCU, S. III 34. Cu brațe lungi, groase, încordate, S-apropie în grabă. ALECSANDRI, P. III 347. ♦ Care exprimă o stare de tensiune, de încordare. Expresia încordată a feței. 2. Fig. Concentrat, atent, înfrigurat, febril. Așteptară amîndoi, încordați, țipetele următoare. DUMITRIU, N. 209. Mereu încordat, ca un arc, Traian Buciu parcă turna din clocotul vieții sale nestăvilite sînge aprins în mădularele motorului. MIHALE, O. 170. M-ai ținut în orice clipă cu simțirile încordate. MACEDONSKI, O. I 94. 3. (Despre arc) Cu coarda întinsă. Cantemir se arătă și el o clipă cu arcul încordat, sus pe mal. SADOVEANU, O. VII 40. Zbîrnîie arcele-ncordate. ALECSANDRI, P. II 16. ♦ Fig. (În legătură cu raporturile dintre oameni) Înăsprit, neprietenos, putînd da naștere la conflicte. Situație încordată. Relații încordate.

ÎNGHEȚ, înghețuri, s. n. 1. Stare a atmosferei în care temperatura coboară sub zero grade, provocînd înghețarea apei din natură, a pămîntului etc. Cînd se lasă înghețul, casele în construcție sînt bătute în scînduri pînă în primăvară. PAS, Z. I 27. Înghețul pe sub streșini dă sloi, pe cîmp dă vînt. COȘBUC, P. II 185. Începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata... apoi dete un îngheț. ISPIRESCU, L. 28. Stihii a lumii patru, supuse lui Arald, Străbateți voi pămîntul... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. 2. Fig. Răceală, fior de frig. Cînd a bănuit că se apropie de ziuă, l-a trecut înghețul prin vine. POPA, V. 75. Dar azi vălul cade, crudo!... Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț. EMINESCU, O. I 30. Înghețul morții inima-mi slei. NEGRUZZI, S. II 31.

PEDESTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj. 1. Care merge, care călătorește pe jos. Străinul se prăvăli spre cal și slugile lui pedestre îl aburcară în șa. SADOVEANU, O. VII 32. Aici iar pedestri trebui să trecem podul dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tușile clavirului. NEGRUZZI, S. I 194. ♦ (Adverbial) Tu pedestru (precum din canoane) Trebuie să mergi o, Spiridoane. BUDAI-DELEANU, Ț. 137. ♦ (Substantivat) Pieton. Pas cu pas, suflînd greu, pedeștrii treceau prin neaua măcinată. SADOVEANU, O. VI 123. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. Nici un pedestru nu era pe uliți, afară de fanaragiii care strigau regulat «raita». NEGRUZZI, S. I 15. ♦ (Rar) Care ajută la mersul pe jos, care ține de mersul pe jos; care se efectuează mergînd pe jos. Căci la un caz cumva de-ncurcătură, Nu văd nici uși deschise, nici ferestre Pe unde teafăr să purced afară, Utilizînd resursele-mi pedestre. TOPÎRCEANU, B. 96. În nici una din celelalte bătălii ale sale el nu se știe să fi făcut un atac pedestru în persoană. HASDEU, I. V. 237. 2. (Mil.; învechit și arhaizant, despre soldați, despre trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. V. infanterist. În capul mulțimii pedestre, care înălța în lumină sănețe și coase, urmau boierii cei în vîrstă. SADOVEANU, O. VII 130. ♦ (Substantivat, la pl. în forma pedestri) Pedestraș. Mihai. află că ardelenii erau treizeci și două de mii de pedestri, cinci mii de călăreți cu cincizeci și trei de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 28. În genunchi cădeau pedeștrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. Iar pedestrul doborît în cumplita năpustire, Subt a calului izbire, A căzut și a pieriți. NEGRUZZI, S. II 82. – Pl. și: pedestri.

TINICHEA, tinichele, s. f. 1. Placă sau foaie subțire de oțel, avînd diverse întrebuințări; tablă. A avut o cutie mare de tinichea, plină de tutun. SAHIA, N. 76. Pe creasta casei, d-o parte și de alta, scîrție, la fiece bătaie de vînt, două limbi de tinichea. DELAVRANCEA, S. 3. D-asupra cîtorva trepte de piatră, se afla ușa cu două canaturi de stejar, căptușite cu tinichele. ODOBESCU, S. A. 131. ♦ (Depreciativ) Metal de calitate inferioară. Zîmbea... arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. Automobilele lor de tinichea nu mai făceau două parale pe-un ger de cinsprezece grade sub zero. C. PETRESCU, A. 450. ◊ Expr. A fi, a rămîne (sau a lăsa pe cineva) tinichea = a rămîne (sau a lăsa pe cineva) fără nici un ban. Eu am venit în București cu ceva părăluțe... tu zici că ești tinichea de tot. CARAGIALE, O. II 245. A ajunge la tinichea = a se îmbăta. Așa e omul: un ciocan, încă unul ș-al treilea, pînă ajungi la tinichea. DELAVRANCEA, S. 6. 2. Cutie, vas, recipient făcut din tablă. Se năcăjea, să toarne gaz dintr-o tinichea murdară într-o căniță albă de faianță. SADOVEANU, O. V 131. Lăptăresele stăteau cinchite lingă tinichelele pline și într-o tăcere adîncă așteptau mușteriii. DUNĂREANU, CH. 76. Hangiul s-aplecă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz. CARAGIALE, O. I 362. 3. (Depreciativ) Decorație, medalie. 4. (Regional) Scîndură subțire, de obicei de brad. Un pătul pe șase furci, învălit cu tinichele de brad. La TDRG. (Și în forma tenechea) Prețul cherestelei variază după felul ei... Tenechelile 7 pînă la 10 fiorini suta. I. IONESCU, M. 738. 5. (Popular) Zgardă de cîine. - Variantă: tenechea s. f.

VIABIL, -Ă, viabili, -e, adj. (Despre ființe, fig. despre organizații sociale, idei etc.) Care are putere de viață și este capabil să trăiască; care poate să se mențină viu, să dăinuiască, să dureze. Una din cele mai viabile rămășițe ale capitalismului este naționalismul burghez. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 39. Națiunile socialiste... sînt mult mai unite și mult mai viabile decît orice națiune burgheză. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 2/1. [Natura] aruncă fărămăturile monstrului neviabil în topitoare, pentru ca să le toarne mai tîrziu într-un tipar normal. CARAGIALE, N. F. 21.

PUMN, pumni, s. m. 1. Mînă închisă, cu degetele strînse și îndoite. Își răzimă pumnul de straja săbiei. SADOVEANU, O. VII 168. Își sprijinea pumnul sub bărbie cu degetul mic. CAMIL PETRESCU, N. 54. Dealuri neregulate... încep a se ivi pe la ferestre, ca niște pumni monstruoși. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A sta cu capul în pumni = a-și ține capul sprijinit la tîmple în pumni, uneori ca expresie a unei concentrări. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. A rîde în pumni = a rîde pe ascuns, pe înfundate și cu satisfacție. A plînge în pumni = a plînge pe ascuns, de necaz sau de durere. Mergeam zgribuliți și plîngeam în pumni, de plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz. CREANGĂ, A. 30. A bate (cuiva) în (sau din) pumni = a-și lovi pumnii unul de altul pentru a necăji pe cineva; a face în ciudă cuiva sau a lua în rîs pe cineva. Mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea, și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău. CREANGĂ, A. 63. Cioara cum se văzu scapată din primejdie, zbură într-un fag și bătu în pumni vulpii c-o amăgit-o. ȘEZ. III 188. A se bate cu pumnii în (rar peste) cap v. bate (I 1). A se bate cu pumnii în piept v. bate (II). (În metafore și comparații) Deodată, trupul lui Manlache s-a închircit strîns pumn și s-a răsturnat. Apoi s-a întins țeapăn ca un trunchi de copac și n-a mai clintit. POPA, V. 159. (Exprimă, în mod relativ, ideea de foarte mare sau foarte mic) Ochiuri de fereastră, cît pumnul, se uitau chiorîș la boier. SADOVEANU, P. 49. Și viind și muma lor, care plînsese de dînșii cu lacrimile cît pumnul, îi îmbrățișă și dînsa. ISPIRESCU, L. 70. O grămadă de cățeluși, mici cît pumnul și orbi ca sobolii. ODOBESCU, S. III 42. ◊ Expr. Un pumn de... = ceva mic, firav. Nimeni n-ar fi bănuit atîta suflet și energie într-un pumn de femeie. BART, E. 315. A strînge (sau a încleșta) pumnii = a lua o atitudine amenințătoare. A i se încleșta pumnii și fălcile = a se încorda, a fi cuprins de mînie, de indignare. Pumnii și fălcile i se încleștau, auzind strigătele amenințătoare ale subprefectului. BUJOR, S. 121. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). Cuscrul Ilie își trase un pumn în căciulă. SADOVEANU, O. VII 351. Cînd i-am tras un pumn o făcut hîc și o căzut de-a rostogolul în celalalt colț al vagonului. ALECSANDRI, T. I 311. 3. Mîna ținută cu palma făcută căuș (de obicei pentru a putea reține un lichid). Eleflerescu aprinse o țigară, fumînd în pumn. C. PETRESCU, C. V. 295. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. COȘBUC, P. I 222. 3. Conținutul mîinii făcute căuș; cantitate (mică) de ceva, număr (mic) de oameni. V. mînă. Trei pruni, frățini ce stau să moară își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Duse la gură un pumn de zăpadă. I se păru dulce ca o porție de înghețată. BART, E. 308. Luă în șorț vro doi pumni de mălai. ISPIRESCU, L. 333. ◊ Fig. Pumnul acela de oase fără de astîmpăr, energia aceea se cheltuia așa zadarnic. ANGHEL, PR. 5. 4. Măsură de lungime (azi întrebuințată numai de pescari). [Armăsarul] este sur, de 16 pumni de înalt, de 6 ani. I. IONESCU, D. 262. 5. Manșetă (împodobită cu cusături și găurele) la mînecile cămășilor țărănești.

taĭ, a tăĭá v. tr. (lat. pop. taliare, a tăĭa; it. tagliare, pv. pg. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar). Despart cu un instrument tăĭetor: a tăĭa lemne cu toporu, a tăĭa pîne, a tăĭa (a reteza) capu cuĭva. Ucid: l-aŭ tăĭat Turciĭ. Croĭesc: acest maestru taĭe bine. Fig. Opresc, împedic, suprim: a tăĭa cuĭva subvențiunea, pofta, vorba, pretențiunile. Suprim, elimin, șterg: a tăĭa un pasagiŭ dintr’o pĭesă. Traversez, trec peste: a tăĭa drumu. Desfac în 2-3 grupe cărțile de joc pe care mi le oferă cel ce le împarte și le pun unele peste altele alt-fel decît cum eraŭ ca să nu existe nicĭ o bănuĭală de înșelăcĭune. A tăĭa cuĭva calea saŭ drumu, 1. a-l opri, 2. a trece pe dinaintea cuĭva care merge. A le tăĭa (minciunile, palavrele), a le turna, a le croi, a spune marĭ mincĭunĭ. A te tăĭa capu, a te pricepe: a făcut cum l-a tăĭat capu. A tăĭa cuĭva nasu, a-ĭ da peste nas, a-l face maĭ modest. A te tăĭa (o durere) la pîntece, a avea tăĭeturĭ (colicĭ). A tăĭa în carne vie, a proceda, a pedepsi sever și fără considerațiunĭ. V. intr. Îs tăĭos: acest cuțit taĭe bine. V. refl. Îmĭ fac o tîĭetură: copilu s’a tăĭat la deget. Mă încrucișez: liniile drumurilor se taĭe. Mă brînzesc, mă stric: laptele s’a tăĭat. A ți se tăĭa picĭoarele saŭ genunchiĭ de frică, a nu maĭ putea sta în picĭoare de frică. A ți se tăĭa inima, a te întrista.

MEI subst. 1. Subst. (Și în sintagmele mei mărunt. ALRM SN I h 144, mei românesc, ib., FD I, 182, mei păsăresc, ALRM SN I h 144) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu inflorescența ramificată și cu flori albe-gălbui, folosită ca nutreț pentru vite ; (regional) mălai, părîng, păsat (Panicum miliaceum). Și intră dracul pituliș, ca o grăunțe de meiu, suptu copita calului lu Sisin (sec.. XVI). CUV. D. BĂTR. II, 286² /12, cf. ANON. CAR., COTEANU, PL. 14, BUDAI-DELEANU, LEX., lb. În clima și pămîntul județului Dorohoi cultivatorul produce în mare mai cu seamă cereale, adică grîu, secară, ovăz, orz, porumb, mei și hrișcă. I. IONESCU, D. 151, cf. BARONZI, L. 138, BRANDZA, FL. 480, DAMÉ, T. 183, GRECESCU, FL. 595. Păsatul. . . este fructul mălaiului numit și mălaiul mărunțel sau mei. PAMFILE, I. C. 243. Mălaiul tătărăsc sau mălai mare. . . are fructe asemănătoare cu ale porumbului, iar spicul cu cel al mălaiului sau meiului. id. ib. 246. Mălaiul, malaiul mărunțel, pasatul (Panicum miliaceum) se numește în Muntenia mei. ȘEZ. XV, 66. Pe suprafeți tot mai restrînse se seamănă meiul. SIMIONESCU, FL. 310. Zboară coasa prin trifoi Și prin mei, lîngă zăvoi. ARGHEZI, S. P. 108. Mama Váleriei se miră de buchiile cît sămînța de mei așternute pe hîrtiuțele străvezii. V. ROM. martie 1 954, 115, cf. H I 19, II 11, 87, 116, X 30, 95, 198. Samănă mălaiul (meiul) și-l lasă să crească și să se coacă. SBIERA, P. 55, cf. ALRM SN I h 144. ◊ Mei mărunt (sau păsăresc) = varietate de mei ale cărei flori sînt dispuse în spiculețe care formează o inflorescență compusă; meișor (Panicum capilare). Cf. GRECESCU, FL. 595, PANȚU, PL. 2. S. n. P. r e s t r. (Cu sens colectiv) Semințe de mei (1), folosite în trecut ca hrană pentru oameni, azi mai ales pentru păsări; (regional) păsat. Numai grîul s-au oprit să nu treacă, iar meiul și orzul nu iaste oprit (a. 1698). IORGA, B. R. 43. S-au făcut grîu mult, mei mult și alte bucate (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 343/28. Parte de grâu i orzu și meiu ce au ieșit pă fieșcare an iarăși nu arată cît le-au vîndut (a. 1 800). BUL. COM. IST. V, 290. Mălaiul cel mărunt (meaiul), din carele se face păsat foarte bun pentru hrana oamenilor. ECONOMIA, 35/25. Atît soldații cît și ofițerii sau boierii aveau de la stăpînire pe fiecare zi mertic de carne, de pîne de grîu sau de mei și de lumînări. BĂLCESCU, M. V. 595. Meiul pare a fi fost temelia hranei locuitorilor din țările române pînă adînc în timpurile moderne, cînd popușoiul (porumbul) veni să înlocuiască această antică cereală. XENOPOL, I. R. I, 56, cf. CANDREA, F. 399. După ce se usucă meiul acela, îl macină. PAMFILE, Ș. T. 203, cf. id. DUȘM. 197. Cu ocazia călătoriei sale. . . supușii lui Atila. . . i-au dat de mîncare mei și de băut mied. DR. II, 757, cf. NICA, L. VAM. A turnat diavolii mei pâ șanțu ăla și a împins corabia pînă la poarta împăratului. ȘEZ. III, 75. Scos-a Ban plugurile. . . Să-ntoarcă ogoarele, Să-mi samene meile. MAT. FOLK. 77. Flămîndul codri visează și vrabia mei. PANN, P. V. I, 129/25. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Cine se teme de vrăbii, nu seamănă mei (= cine nu are curaj, nu realizează nimic). Cf. id. ib. 699. Pe drumul lui Scarlat Tot mei vărsat (Furnicarul). GOROVEI, C. 164. Pe cîmpul lui Gălbănat Numai mei vărsat (Stelele). PAMFILE, C. 33. ◊ E x p r. (Rar) Cît ai zice mei = într-o clipă, cît ai zice pește. Și cît ai zice mei, se văzu încongiurat de o mulțime de paseri. ISPIRESCU, L. 75. Și cît ai zice mei, făcu mici fârîme pe necuratul de zmeu. id. ib. 131, cf. ZANNE, P. II, 540. **(Adverbial, rar, în sintagma) Gol mei = foarte sărac. Cf. DDRF, ZANNE, P. I, 214. 3. S. n. P. ext. Meiște. S-au pus. . . lîngă gard den sus de meiu altă piatră (a. 1 725). URICARIUL, VII, 17. 4. Subst. Compuse: mei-păsăresc = plantă erbacee cu frunze în formă de lance și cu fructele ca niște boabe mici, alburii, foarte lucitoare (Lithospermum officinale). Cf. COTEANU, PL. 15, DR. V, 559, LB, BRANDZA, FL. 376, DAMÉ, T. 185, GRECESCU, FL. 406, ALR I 410/727 ; mei-păsăresc (sau nebun) = mohor (Setaria verticillata și viridis). Cf. BRANDZA, FL. 480, GRECESCU FL. 596. Mohorul (Setaria viridis), numit și parin, parîng, mei-nebun, crește prin păpușoiști. ȘEZ. XV, 87, cf. PĂCALĂ, M. R. 25, ALR II 5 203/723, 5 249/769, 928 ; mei-tătăresc = mătură (Sorghum vulgare). Asemănătoare meiului sînt măturele sau meiul-tătăresc. SIMIONESCU, FL. 311, cf. ALR SN I h 145 ; mei-pădureț (sau -sălbatic) = meișor (Milium effusum). Cf. DAMÉ, T. 184, GRECESCU, FL. 608; mei-lung sau meiul-canarilor = iarba-canarașului (Phalaris canariensis). Cf. TDRG, PANȚU, PL. – Pl.: (2,3) meiuri (VISSARION, B. 195) și meie. – Lat. milium, -ii.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

CRIVĂȚ s. n. 1. Vînt puternic și rece care suflă iarna dinspre nord-est, aducînd scăderea temperaturii, mai rar vara, aducînd un aer dogoritor. Nu știi niciodată cît o să ție crivățul. SLAVICI, V. P. 157. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul... EMINESCU, O. I 148. Afară-i vijelie, Și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea. GHICA, S. 243. ◊ (Poetic) Iarna vine, vine pe crivăț călare! Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (Personificat, în basme) Ajunseră la muma Crivățului și o rugă să le spuie drumul. ISPIRESCU, L. 117. 2. (Rar) Nord. Spre crivăț, peste Ozană, vine Tirgul Neamțului. CREANGĂ, A. 72.

In vino veritas! (lat. „În vin e adevărul”)- Expresie veche de peste două mii de ani, dar cu cît mai veche, cu atît mai vestită, ca și vinul la care se referă. Paternitatea ei e atribuită lui Alceu, poet grec care a trăit cu șase veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta și a scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos și Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreț. El dezvăluie atunci taine, intimități, adevăruri pe care le ascunde cînd e treaz. Expresia se utilizează și în zeflemea. Germanii folosesc citatul propriu: Die Wahrheit ist im Wein, căruia i-a dat o semnificație mai satirică decît înaintașul său Alceu, creatorul expresiei. Versiunea latină recunoaște că omul, la băutură, spune adevărul. Varianta germană actualizează ideea: „Die Wahrheit ist im Wein; Das heißt: In unsern Tagen, Muß einer betrunken sein, Um Lust zu haben, die Wahrheit zu sagen”. (Adevărul e în vin;/ Asta înseamnă că în zilele noastre/ Trebuie cineva să fie beat/ Ca să aibă chef să spună adevărul). Deosebirea de nuanțe se cuvine reținută, spre a cunoaște sensul adevărat în care trebuie folosită expresia care se silește să afle și ea adevărul! LIT.

COFĂ, cofe, s. f. Vas cu un singur fund și cu toartă, făcut din doage de brad, în care se aduce și se ține apă (sau se adună fragi, afine etc.). V. doniță. În colțul dinspre ușă stătea o cofă cu apă. CAMILAR, N. I 325. Luă cofa și ulcica și coborî în bordei, repede. SADOVEANU, O.II 523. Veneau fetele cu cofele ca să ia apă și flăcăii duceau boii ca să-i adape. POPESCU, B. III 6. ◊ Expr. A pune sau a băga (pe cineva) în cofă = a lăsa mai prejos, a lăsa (pe cineva) în urmă prin pricepere sau viclenie; a înfunda. Alți coțcari te bagă-n cofă. TOMA, C. V. 474. Plouă (sau toarnă) cu cofa = plouă foarte tare. Cantitate (de apă, de fragi etc.) care încape într-o cofă. Acuma hai să aducem o cofă de apă de la fîntînă. SADOVEANU, N. F. 32.

turna¹ [At: PSALT. 112 / V: (îvr) tor~ / Pzi: torn / E: ml tornare „a învârti, a răsuci”] 1 vr (Înv) A se întoarce de undeva Si: a se înapoia, a reveni. 2 vi (Înv) A se abate din drum. 3 vt (Înv) A da înapoi Si: a restitui. 4-5 vtr (Înv) A (se) îndrepta în altă direcție. 6 vt (Înv; c. i. privirea) A orienta în altă direcție. 7 vr (Îvp) A se întoarce (pentru a se adresa) către cineva. 8 vr (Înv; d. un eveniment, un fapt etc.) A se schimba. 9 vt (Înv) A abate pe cineva de la rău Si: a converti, a îndrepta. 10 vt (Reg) A răsturna la pământ Si: a doborî. 11 vrr (Reg; rar) A se trânti (16). 12 vt (C. i. un lichid) A face să curgă (în sau pe, peste ceva) Si: a vărsa. 13 vt (Pfm; îe) A ~ gaz (sau ulei, untdelemn, spirt) peste (sau în) foc A întărâta pe cineva care este deja înfuriat. 14 vt (Pfm; îe) A ~ ulei pe rană A alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu înțelegere și compasiune. 15 vt(a) (Pfm; îe) A ~ în el sau a ~ca într-un vas (sau sac) spart Se spune despre cineva care bea (sau mănâncă) foarte mult. 16 vt(a) (Reg; îe) A ~ bobocilor A nu avea de lucru. 17 vt(a) (Reg; îae) A vorbi cu nesocotință. 18 vt(a) (Reg; îe) A ~ pe cămăși A opări rufele. 19 viim (Fam; de obicei cu determinările „cu găleata”, „cu cofa” etc.) A ploua torențial. 20 vr (Rar; fig) A veni în cantitate, în număr mare. 21 vr (Pop; rar; d. ape curgătoare) A se vărsa. 22 vt (Trs; Ban) A voma. 23 vt A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru că, prin răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect solid de forma tiparului). 24 vt (C. i. obiectul obținut) A confecționa prin turnare (12). 25 vt (Arte) A realiza în bronz forma definitivă a unei sculpturi după un mulaj de ghips. 26 vt (Fam; fig) A face un lucru cu ușurință. 27 vt (Pfm; îe) A ~ (la) copii (sau plozi) A naște mulți copii. 28 vt (Pfm; și reg; îe a ~ propele la fălci) A trage cuiva pumni Si: a bate. 29-30 vt (Fam; fig) A compune (sau a spune) ceva în grabă, fără a se gândi mult (cu abundență de cuvinte). 31 vt (Fam; fig) A formula ceva (verbal sau în scris), cu scopul de a induce în eroare, de a pedepsi pe cineva. 32 vt (Pfm; îe) A ~ gogoși (sau verzi și uscate) A minți. 33 vt (Fam; îe) A-i (sau a i le) ~ A vorbi cuiva deschis, pe șleau. 34 vt (Fam; fig) A denunța pe cineva Si: a pârî. 35 vt (Pop) A așeza în (sau pe) ceva Si: a pune. 36 vt (Arg; îe) A ~ (pe cineva) în ghips A bate foarte tare. 37 vt (Pfm; fig) A duce pe cineva la închisoare Si: a închide.