Definiția cu ID-ul 909765:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

DRÉGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc.Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege.Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP., la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime?Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) dirége (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derége (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.