RETINĂ, retine, s. f. Membrană nervoasă, sensibilă la lumină, situată în fundul ochiului și alcătuită din mai multe straturi de celule, pe care se formează imaginea vizuală. – Din fr. rétine.

HIPOPION s.n. Aglomerare de puroi pe fundul ochiului ca urmare a inflamației corneei și a retinei; pioftalmie. [Pron. -pi-on. / < fr. hypopyon, cf. gr. hypo – sub, pyon – puroi].

UMOARE s.f. 1. Lichid în care se scaldă celulele organismului. ◊ Umoare apoasă = lichid transparent în care se află camera anterioară a ochiului; umoare vitroasă = masă gelatinoasă care umple tot fundul ochiului; corp vitros. 2. (Liv.) Dispoziție sufletească de moment. ♦ Dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament. [Cf. lat. humor, fr. humeur, it. umore].

NEURORETINITĂ s. f. inflamație a fundului ochiului, printr-un edem papilar, hemoragii și exsudate retiniene. (< fr. neurorétinite)

PIOFTALMIE s. f. acumulare de puroi pe fundul ochiului. (< fr. pyophtalmie)

UMOARE s. f. 1. lichid în care se scaldă celulele organismului. ♦ ~ apoasă = lichid transparent în care se află camera anterioară a ochiului; ~ vitroasă = masă gelatinoasă care umple tot fundul ochiului; corp vitros. 2. dispoziție sufletească de moment. ♦ dispoziție obișnuită, stabilă a cuiva; fire, temperament. (< fr. humeur, lat. humor)

retină f. membrană ce tapițează fundul ochiului formată prin expansiunea nervului optic.

RETINĂ, retine, s. f. Membrană sensibilă la lumină care se află în fundul ochiului și pe care se formează imaginea vizuală. Pornim prin galeria nesfîrșită. Felinarele își pîlpîie flacăra pe perete. Imagini răzlețe și stranii se prind de retină. BOGZA, Ț. 66. Și străbătînd a norilor perdele Cu-nveninate ace de lumină, Sclipeau în întuneric șapte stele. Eu le simțeam arsura pe retină. TOPÎRCEANU, B. 88.

STICLOS, -OASĂ, sticloși, -oase, adj. 1. Ca de sticlă, lucios (și neted) ca sticla. Duminica de 6 iunie se vestea călduroasă, cu un cer sticlos. CAMIL PETRESCU, O. II 16. Cel mai mărunt rămînea mereu în urmă. Luneca pe dîmburile sticloase, gîfîia, înota în nămeți. C. PETRESCU, O. P. II 98. E un cer sticlos deasupra ca o boltă de metal. VLAHUȚĂ, O. A. 139. ◊ Ger sticlos = ger uscat (cu cerul senin). Era ger sticlos și Ionică fiind cu ciobote în picioare, călcînd pe un lunecuș căzu în apa Ozanei și se udă. CĂLINESCU, I. C. 43. ♦ Fontă sticloasă = fontă albă, foarte dură, care conține mangan. 2. (Despre ochi, privire) Fix și lipsit de expresie. În pat, Filip tremura, cu ochi sticloși ațintiți în tavan. DUMITRIU, V. L. 38. Ochii lui Dorcea deveniră dintr-o dată mici, sticloși. CAMIL PETRESCU, N. 8. Era palidă, cu buzele strînse, cu privirea sticloasă și fixă. C. PETRESCU, A. 469. ◊ (Adverbial) Se uitau sticlos în gol. DUMITRIU, N. 57. ♦ Strălucitor, viu. Zări înaintea lui un țigănuș, cu dinți albi în gură, cu ochii sticloși în cap și cu un păr creț și negru. VISSARION, B. 113. 3. (În expr.) Umoare sticloasă = masă gelatinoasă transparentă care se găsește între cristalin și fundul ochiului.

hipopion sn [At: D. MED. / Pl: ~oane / E: fr hypopion] Aglomerare de puroi pe fundul ochiului ca urmare a inflamației corneei și a retinei Si: pioftalmie.

umoare sf [At: AMFILOHIE, G. F. 270^v/4 / V: (înv) hu~, umor, humor, (îvr) umore sm / Pl: ~ori, (înv) ~oruri / E: fr hummeur, lat humor, -oris] 1 Lichid biologic (sânge, limfă, bilă etc.) care constituie mediul intern în care trăiesc și își desfășoară activitatea celulele organismului Si: (Îvr) udătură (5), (înv) umezeală (12). 2 (Îs) ~ apoasă Lichid transparent care se află în camera anterioară a ochiului. 3 (Îs) ~ vitroasă (sau sticloasă, înv, stecloasă) sau (îvr) umore sticlit Masă gelatinoasă transparentă care se găsește între cristalin și fundul ochiului. 4 (Îvr) Umiditate (1). 5 (Liv) Temperament. 6 Dispoziție sufletească (bună sau rea). 7 Bună ~ (sau hu~) Dispoziție spre veselie, spre optimism. 8 (Îs) Rea ~ sau ~ rea Dispoziție spre tristețe, iritare, mânie.

sticlos, ~oasă [At: BARASCH, I. N. 17/14 / V: (reg) stec~ / Pl: ~oși, ~oase / E: sticlă + -os] 1-2 a, av Cu aspect de sticlă (14) prin luciu, strălucire, transparență Si: vitros. 3 a (Atm; îs) Umoare ~oasă Masă gelatinoasă trasparentă care se găsește între cristalin și fundul ochiului. 4 a (Îs) Fontă ~oasă Fontă albă, dură, care conține mangan. 5 a (D. ger) Uscat. 6 a (D. ochi, privire) Care este fixat asupra unui obiect Si: pironit. 7 a (D. ochi, privire) Lipsit de expresie. 8 a (D. ochi, privire) Strălucitor.

DUS ~ă (duși, ~e) fig. Care denotă lipsă totală de atenție. ◊ ~ pe gânduri îngândurat. Ochi duși în fundul capului ochi adânciți în orbite. /v. a duce

ORTOSCOP s. n. 1. aparat de polarizație pentru observarea intersecțiilor de cristal în lumina polarizată. 2. aparat pentru examinarea fundului de ochi și a irisului. (< fr. orthoscope)

RETINOGRAFIE s. f. fotografiere a fundului de ochi. (< fr. rétinographie)

ATROPINIZÁRE (după fr.) s. f. Administrare terapeutică a atropinei (ex. a. pupilei pentru examenul fundului de ochi).

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Fiecare dintre cele două fețe plane (mobile) și opuse ale unui butoi sau ale altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Fund de ochi = totalitatea membranelor interne ale ochiului, accesibile examenului oftalmoscopic, în urma căruia pot fi identificate unele boli oculare. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adâncul apei, a se cufunda; b) a dispărea din viața publică, a se retrage; c) a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte depărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecționate.^[1] – Lat. fundus.

DUS², -Ă, duși, -se, adj. 1. Plecat (fără a se mai întoarce). Te du de la casa mea, dar te du și dusă să fii. RETEGANUL, P. II 68. ◊ (În unele construcții fixe) Ochi duși în fundul capului = ochi adînciți în orbite (de obicei din cauza bolii, oboselii, bătrîneții). ◊ Expr. Dus (pe ceea lume sau din lume) = mort. Copila, privind și pricepînd mișcarea vieții din juru-i, își aducea aminte și de clipele trecutului, de dragostea mamei duse, – și cu tot sufletul se îndrepta spre hătrînii aceștia buni. SADOVEANU, O. IV 289. Căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așază care pe unde pot și adorm ca duși din lume. RETEGANUL, P. I 12. Sermana s-a chinuit așa pînă despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! CREANGĂ, P. 98. (Substantivat) Vorbește dușilor de pe lume. ISPIRESCU, U. 126. A dormi dus = a dormi foarte adînc. Alți cîțiva dormeau duși, cu mînile desfăcute în lături, cu capetele răsturnate într-o parte, asemeni morților. CAMILAR, N. I 132. Intrai în odaie, unde Grigoriță dormea dus, mă dezbrăcai repede și mă trîntii în pat. HOGAȘ, DR. 258. (Poetic) Natura doarme dusă, tăriile în pace. EMINESCU, O. IV 408. ♦ (Despre noțiuni de timp și despre întîmplări văzute în mers) Trecut, dispărut. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse? RUSSO, O. 100. ◊ (Substantivat) O clipă să mai gust din cele duse. VLAHUȚĂ, P. 67. 2. Fig. Desprins de realitate, străin de ce se întîmplă în jur, absent, îngîndurat. Nastasia sta dusă. Recita în gînd, ca pe niște rugăciuni, scrisorile ce le primise de la Mitrea. SADOVEANU, M. C. 185. Rămîne cu ochii duși. CAMIL PETRESCU, T. I 104. Și ascultă, dus din lume, a ei dulci și timizi șoapte. EMINESCU, O. I 51. ◊ Expr. Dus pe gînduri = preocupat, absorbit de gînduri. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. VLAHUȚĂ, O. A. 449. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Sta jos pe covor, dus pe gînduri. CARAGIALE, O. III 81. (Cu construcția schimbată) Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, V. 41.

LACRIMAL, -Ă, lacrimali, -e, adj. (Numai în expr.) Glandă lacrimală = glandă din cavitatea oculară care produce lichidul ce umezește ochiul. Canal lacrimal = canal prin care se scurge lichidul produs de glandele lacrimale din orbita ochiului în fundul gurii.

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

fugi vi [At: COD. VOR. 128/12 / Pzi: fug / E: mlp fugire (=fugere)] 1 (Construit, adesea, cu pp „de”, rar „dinaintea”, „din fața”, înv, „de către”) A se depărta repede, spre a evita un pericol. 2 A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere Si: a se refugia. 3 (D. un deținut) A evada. 4 (D. un ostaș) A dezerta. 5 (D. o persoană dintr-o țară cu regim totalitar) A părăsi în mod ilegal țara, pentru a cere azil politic în alt stat. 6 (Îe) A ~ în lume A pleca de acasă (fără să se știe unde). 7 (D. îndrăgostiți) A-și părăsi pe ascuns familia, plecând să trăiască împreună. 8 A se deplasa cu pași repezi, în fugă¹ (8) Si: a alerga (15), a goni. 9 (Îe) A-i ~ (cuiva) pământul (rar, terenul) de sub picioare Se spune când cineva își pierde echilibrul și este gata să cadă. 10 (Fig; îae) Se spune când cineva își pierde cumpătul. 11 (D. lapte și d. alte lichide) A da în foc (când fierbe). 12 (Pop; d. o lăuză; îe) A-i ~ laptele A nu mai avea lapte. 13 (Îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A fi inconștient, ca mort. 14 (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele (la cap, la inimă) A se congestiona. 15 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii în fundul capului A i se tulbura vederea. 16 (Reg; îe) A ~ din săltate A sălta. 17 (Urmat de determinări introduse prin pp „după”) A alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, a-l prinde. 18 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii după cineva A privi insistent, cu admirație, cu dor pe cineva. 19 (Îae) A-i plăcea de cineva. 20 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii pe ceva A nu-și putea fixa privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). 21 (Fig; d. vreme sau d. unități de timp) A trece repede. 22 (Fig; d. peisaje din natură) A se perinda prin fața ochilor cuiva care trece în viteză (într-un vehicul sau, în trecut, călare). 23 A se retrage dintr-un loc. 24 (La imperativ) Pleacă! 25 (La imperativ) Du-te repede! 26 (La imperativ) Lasă-mă-n pace! 27 (Fam; îe) Fugi de-aici! Pleacă! 28 (Îae) Nu mai spune! 29 (Fam; îe) Fugi de-acolo! Da' de unde! 30 (Îae) Nici gând să fie așa! 31 (Urmat de determinări introduse prin pp „de”) A se sustrage. 32 (D. obiecte; îe) A-i ~ printre (sau dintre) degete A-i aluneca cuiva ceva din mână. 33 (D. persoane; îae) A scăpa cu abilitate dintr-o împrejurare. 34 (D. persoane; îae) A nu se lăsa prins.

ARCUIRE, arcuiri, s. f. Faptul de a (se) arcui; (concretizat) formă arcuită, arc. Numai ochii, căzuți în fundul a două gropi, sub arcuirea sprintenelor crescute, abia de se mișcau, privind la cei ce intrau în casă. ARDELEANU, D. 43.

CÎRJĂ, cîrji, s. f. 1. Baston cu partea superioară bifurcată și prevăzută cu o bară transversală, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului. Proptit în cele două cîrji, Sender. își zvirlea picioarele paralizate înainte, grăbind spre poartă. CAMILAR, N. I 87. Trecea în cîrjă sprijinit Pe ulița pustie, Și-n caterincă ostenit El învîrtea necontenit O veche melodie. IOSIF, PATR. 39. 2. Băț puțin încovoiat la partea de sus, care servește de sprijin la mers. V. baston. Se-nloarseră unii spre alții, să nu-l vadă pe Corcodel, care venea sprijinit în cîrjă: era galben ca ceara, cu ochii scurși în fundul capului. CAMILAR, TEM. 260. Judecătorii rămîn uimiți văzind pe moș Trifu pășind încet spre ei, răzămat în cîrja lui de alun. BUJOR, S. 146.3. (învechit) Baston care servește ca simbol al puterii. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. – Pl. și: cîrje (SAHIA, N. 16, ALECSANDRI, P. P. 151).

SCĂFÎRLIE, scăfîrlii, s. f. Țeasta capului; craniu. Ochii duși în fundul capului, iar nasul subțire, dar cîrn ca al unei scăfîrlii de mort. DUMITRIU, N. 161. [Buza] de deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia capului. CREANGĂ, P. 240. ◊ Fig. Din fruntea unei scăfîrlii de piatră, un brad își întinde ramurile în jos, ca niște brațe. VLAHUȚĂ, O. A. 415. ♦ (Familiar) Cap. Ai înnebunit, Iolampie... rîse unul. Cine ți-a băgat în scăfîrlie că trebuie să mori azi, numaidecît azi? CAMILAR, N. I 404. Vino încoace de-ți arată scăfîrlia. GALACTION, O. I 83.

SCÎNTEIOS, -OASĂ, scînteioși, -oase, adj. (Învechit) Strălucitor; scînteietor. Fumuri albe se ridică în văzduhul scînteios. ALECSANDRI, P. III 17. ♦ (Despre ochi) Scînteietor, lucitor, Niște sprîncene lungi și negre pe sub cari luceau în fundul capului doi ochi mici, scînteioși. GANE, N. I 58. Privind fețele cele turburate cu ochi scînteioși, puteai gîci că nu le prea mergea bine. CONTEMPORANUL, III 571. Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburînd o herghelie de armăsari zmeioși Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși. ALECSANDRI, P. III 283.

STICLIT, -Ă, sticliți, -te, adj. (Despre ochi) Cu privirea fixă (și strălucitoare); pironit, ațintit. Elefterescu a rămas cu ochii^[1] sticliți și gura căscată. POPA, V. 227. Ședea-n fundul cortului cu ochii sticliți. TEODORESCU, P. P. 142. – Variantă: (Mold.) steclit, -ă (SADOVEANU, D. P. 86) adj. corectat(ă)

MOARTE s. f. 1. Încetare a vieții; oprire a tuturor funcțiilor vitale; (învechit, rar) mortăciune (III 2). V. d e c e s. De moarte nu te temei (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/25, cf. 453/3, 454/24. Înrema me turbură-se întru mene și frica morției cădzu spre mene. PSALT. 104, cf. 25, 85, 336. E plin de venin, moarte-purtătoriu (a. 1569-1575). GCR I, 10/7. Prentru păcatele unuia întră întru toți oamenii osînda și prentru greșalele, moartea și toate realele și toate boalele (a. 1579-1580). id. ib. 26/6. Și cînd veri naște coconul, cu moartea să ti să cumpănească (a. 1600-1625). id. ib. 64/10, cf. 67/19, 113/29. Nime să nu se tiamă de moarte (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 80/26, cf. 340/12. S-au nemerit de i s-au prilejit moartea de mănule lui (a. 1646). GCR I, 121/31. Moartea iaste lipsirea vieții, carea făcîndu-se, îndată înceată toate lucrările ceale viețuitoare. MAIOR, P. 99/11. Și moartea este viață pentru cei care o cer ! CONACHI, P. 114. Să fii blagoveștită în vecii vecilor că m-ai scăpat de la moarte. ALECSANDRI, T. I, 201, cf. id. O. 251. De a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față. EMINESCU, O. I, 97. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și. . . se amestecau cântecul bulinelor, miorlăitul mîțelor și mii de alte glasuri cari urlau a moarte. GANE, N. I, 142. Mai bine moartea decît dezonoarea ! CARAGIALE, O. II, 67. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44. Foșnește gálbenu-i frunziș a moarte. PĂUN-PINCIO, P. 86. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I, 265. Groaza de misterul morții îl îngheța, oprindu-i bătăile inimei. BART. E. 345. Se mai poate moarte fără pricină și nuntă fără minciună ? ȘEZ. II, 74. Cînd urlă clinii, vestesc a moarte. ib. VI, 27. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate. De la mîndră, de la moarte ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. id. ib. 189. Boală lungă, moarte sigură. N. LEON, MED. 3. Moartea, coada boalelor. ZANNE, P. VIII, 341, cf. 339. (Personificat, adesea sub înfățișarea unui schelet omenesc cu coasa în mînă) Moartea fără de veste vine, ca un leu răgîndu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 452/16. Se vinie moarte sprinși. PSALT. 105. Să arătă putearnic și biruitoriu mare, și împărat morției (a. 1600-1650). GCR I, 138/5. Brațul morții a izbit pe frații miei. MARCOVICI, D. 1/13, cf. 14/3, id. C. 4/1, 16/10. Dumnezeule! . . . m-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139/17. În țărnă toate Le-au prefăcut cruda moarte ! CONACHI, P. 211, cf. 83, 106, 286. Băzboiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. cf. 7. Cînd mîna morții rece s-apasă Pe-al vieții fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir ! ALECSANDRI, O. 158, cf. id. P. I, 144, id. T. I, 44, 451. Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192, cf. 311, 313. O palmă îi trase moartea lui. ISPIRESCU, L. 10. Moartea groaznică . . . Înghețată sărutare-și- aplecase peste ea. MACEDOSNKI, O. I, 70. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. A. II, 167. Moartea pășise, parcă, peste hotarele vieții și viața se tupilase în adîncurile . . . firii încremenite. HOGAȘ, M. N. 165. Nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți ! REBREANU, R. II, 64. l-am zis morții: – Mergi nainte Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu. MINULESCU, V. 35. Spovedește-te, nevastă, Că moartea e la fereastră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 458, cf. 506. Moartea se arată bolnavilor sub forma unei babe hîde și urîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinții mari, cu degete lungi și subțiri, avînd în mînă o coasă. ȘEZ. III, 113. Cînd mai îmbătrîni o leacă, mai veni moartea pe la cumătru-său. RĂDULESCU-CODIN, Î. 121. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar moartea ! PAMFILE, J. I, 127. Dare-ar moartea-n gîtul tău, morticica ! id. ib. ◊ (Învechit) Fără moarte = nemurire. Îmbrăca-se-va întru fără moarte (a. 1569-1575). GCR I, *14/35. Să va îmbrăca putredul acesta în neputredire, și mortul acesta întru fără moarte (a. 1650-1675). id. ib. 233/33. Moarte ta, D[oa]mne, fără moarte fu îngerilor. MOLITVENIC (sec. XVII), 306. ◊ L o c. a d j. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor. Ce veniți să strigăm înpâratului celui fără de moarte. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Mort pre cruce unul făr' moarte și în groapă ca un mort pusără-te. ib. 305. Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii. ISPIRESCU, U. 19; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. Bocanci făra moarte ! reflecta Ioniță. PREDA, D. 141. De moarte = a) l o c. a d j. și a d v. mortal. Ranele unele sîmnt de moarte. . . mai vărtos aceaste rane, ce să ating de inimă, sau de crierii capului. PRAV. 125. Niște oameni mulți vor ucide pre vrunul cu rane de moarte. ib. 272. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. C. PETRESCU, Î. II, 45. (F i g.) „Cuvintele din bătrîni” și „Magnum etymologicum” ale d-lui Hăsdeu sînt de la sine lovitura de moarte a dicționarului academic. MAIORESCU, CR. II, 204; b) l o c. a d j. (rar) funerar, mortuar. Ce ai, de cînd pe sînu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? EMINESCU, O. I, 97; c) l o c. a d j. (Învechit, în textele bisericești, despre păcate, greșeli) care atrage osînda veșnică. Nece ura vină de moarrte nu aflară întru menre. COD. VOR. 102/8, cf. 56/5. Cela ce va face acest lucru . . ., face o dată trei păcate mari di ceale de moarte. PRAV. 195. Atunci aș fi curățit de toate, De greșeale cealea ce-s de moarte. DOSOFTEI, PS. 59/20; d) l o c. a d j. și a d v. f i g. grozav, cumplit, teribil. Trebuie să cerceteadze acela giudeț. . . cel ucis de-i va fi fost stăpînu-său cu vrăjmășie de moarte. PRAV. 323. Mă-mpresoară greutăți de moarte. DOSOFTEI, PS. 49/15. Veade un om mare foarte Cît s-au spăimîntat de moarte. BĂRAC, A. 35/12. Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268. Cel care jacaș fiind de moarte A luat pelea de pe sărman . . . De-l vezi deodată blînd, smerit foarte. . . Să fugi de dînsul că-i comedian. ALECSANDRI, T. 548. O altă femeie. . . ar fi ieșit. . . jignită de moarte din casă. EMINESCU, N. 115. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. id. O. I, 174. Slabă și stîlcită, cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. Un geamăt ieși de lîngă pom, și apoi o tăcere de moarte se făcu. ISPIRESCU, L. 83. În cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei. REBREANU, I. 217, cf. 106. Noi alergam prin vagon împleticindu-ne. . . călcînd de moarte călătorii morți de oboseală. BRĂESCU, A. 95. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. El se plictisește de moarte. SADOVEANU, O. IV, 145. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II, 692. Că tu poți încăleca, Multe buți a deșerta, Și de moarte a te-mbăta. ȘEZ. II, 33. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 273. Bolnav de moarte și ar mînca de toate. PAMFILE, J. II, 155. ◊ L o c. v b. (Învechit și popular) A face moarte (de om) sau a-i face cuiva moarte = a omorî, a ucide. De vor cunoaște c-au făcut numai o dată, să-l ciarte cu ocna; iară de va fi făcut și altă dată, să i să facă moarte. PRAV. 33. Ori cine-ș va găsi fata sa cia de trup curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, ib. 101. Cum vreai moartea să ți-o fac, Ori cu pușca împușca-te-om, Ori cu sabia tăia-te-om? BIBICESCU, P. P. 291. (F i g.) Vai de mine, ce să fac, Că toate fetele-mi plac. . . Nevestele moarte-mi fac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 365. Una mie foarte-mi place, Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. A-și face moarte (singur sau el însuși, cu mîna lui) = a) a se omorî, a se sinucide. Eu singură îmi voi face moarte: FL. D. (1680), 91 ^v/10. Alții zic cum el însuși să-și fie făcut moartea (începutul sec. XVIII), ap. ddrf. De mi-i da unde n-oi vrea, Moarte-mi fac cu mîna mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 274, cf. 173; b) f i g. a face eforturi disperate, a se da de ceasul morții. Pisica își făcea moarte să ajungă untul. CIAUȘANU, GL ◊ E x p r. Ceasul morții (sau de moarte) v. c e a s. Fiorii morții sau fiori de moarte v. f i o r. Somnul morții v. s o m n. Sudoare (sau sudori) de moarte sau sudoarea (sau sudorile) morții v. s u d o a r e. Soră cu moartea v. s o r ă. Pe viață și (sau ori) pe moarte = din toate puterile, cu înverșunare, punîndu-și în joc viața ; pentru totdeauna. Tecla se îndrăgosti de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. 51. (Cu topica inversată) Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A fi (ori a se afla pe (patul de) moarte sau pe patul morții sau a se lupta cu moartea sau (regional) a trage a moarte (sau de moarte sau pe moarte) a trăgîna de moarte, a (se) chinui de moarte, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a-i fi (cuiva) moartea pe ascultate = a fi în agonie. Stancu lui Stîncilă înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Trage să moară, chinuie de moarte. ALR II 4 170/105.A dat în rostu morții, trage să moară. ib. 4 170/769, cf. MAT. DIALECT, I, 231. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. (Cu topica inversată) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11/7. Ca de frica morții = înfrigurat; febril. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. Cu limbă (sau cu grai) de moarte v. l i m b ă. Cu moartea-n suflet = extrem de mîhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I, 94. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate ; a se frămîntă extrem de mult. Muma smeului. . . se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. Un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-l putea mișca. ZAMFIRESCU, R. 71. A băga (pe cineva în groaza (sau în grozile) morții v. b ă g a. (Regional) A da (sau a intra) moartea în cineva = a-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A arunca (sau a azvîrli, a băga) moartea în țigani = a învinui pe nedrept pe cineva, a arunca vina pe alțií. Poate că tu ai pățit așa lucru și-acum arunci moartea-n țigani ! JIPESCU, O. 149. A da mîna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL., id. V. 180. A scăpa din gura morții = a scăpa dintr-o mare primejdie. Chiar din gura morții scapă. BĂRAC, A. 63/22. (Regional) S-a strîmbat moartea la el, se spune despre cineva care a murit. Cf. MAT. DIALECT, I, 231. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I, 93. A nu avea moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. Lucrul acesta nu mai are moarte,(așa-i) de bun. PAMFILE, J. II, 155. E rău de moarte v. r ă u. Moartea cu coasa (în mîini) = epitet depreciativ pentru un om slab. Cf. PAMFILE, J. I, 127. A fi murit și moartea (în cineva) = a fi prăpădit, lipsit de vlagă. Cf. id. ib. II, 155. Nu-i moartea chioară ?, se spune cînd moare cine nu trebuie. ♦ (În limbajul bisericesc, și în sintagma a doua moarte) Pierdere a vieții veșnice. Nu cruță de moarte sufletul. PSALT. HUR. 66^v/12. Deaci pohta începîndu, naște-se păcatu, și deca se sfîrșaște pâcatulu, naște moarrlea. cod. vor. 114/2. Se știe, că cinre întoarce păcătosulu din rrătăcirea caiei lui mîntui-va sufletulu lui dintru moarrte. ib. 136/19. Izbăvit-ai sufletul mieu de moarte. PSALT. 108. Nu voiu moartea păcătosului, pînă se va întoarce și viu să fie. CORESI, EV. 22. Că Dumnezău porunci, grăind, cinsteaște tatâ-tău și mumă-ta, și cela ce va grăi rău tătăni-său, sau mîni-sa, cu moarte să moară. N. TEST. (1648), 20^r/3. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. DOSOFTEI, PS. 39/11. Brațul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte. MARCOVICI, c. 12/8. ♦ F i g. (Rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții; (în limbajul bisericesc) împărăție a celor morți. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7. Și-n moarte tot va mai suna Un cîntec de iubire plin. BLAGA, L. U. 23. ♦ F i g. Dispariție, pieire. Prieteșugul singur e nesupus el moartei. ALEXANDRESCU, O. I, 337. Moartea treptată a ceea ce este vechi și nașterea a ceea ce este nou constituie o lege a dezvoltării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 766. 2. Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului, sfîrșit al vieții. Aceasta cale gicăluiiu pânră la moarrte. COD. VOR. 38/15, De acolo, după moartea tătîni-său mută-se el întru această țeară. CORESI, l. 25/1 La murtea lui să fii a jipan Mărzea marele spat[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 173/17. Fu acolo până la moartea lui Irod. N. TEST. (1648), 4^v/9. Înștiențare pentru moartea marelui Petru imperatorului a toată Rusii (a. 1757). GCR II, 53/15. Înaintea morții sale chemîndu-l, l-au sfătuit întîi cu multă înțelepciune. VĂCĂRESCUL, IST. 251. După moartea tatălui acestora, se dete împărăția la Aidin, fecioru cel dintîiu. GORJAN, H. I, 1/21. Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi. NEGRUZZI, S. I, 54. Cel ce pentru lege, pentru țară moare, Își privește moartea ca o sărbătoare. BOLINTINEANU, O. 39. Nu-mi trebuiești nici la moartea mea. PAMFILE, J. II, 155. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, E. 95. După moarte și cal de ginere, se spune despre un lucru care a fost obținut prea tîrziu. Cf. DDRF. 3. (De obicei urmat de determinări) Moarte considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. Eu da-te-voiu spre mare muncă, și ea moarte omori-te- voiu (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 153/17. Și-i pierdea cu groaznice morți. MOCA, 365/7. Vinele și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său lui Hristos. VARLAAM, C. 76. M-au înfricoșat tare: cum mă va omorî cu ră moarte. HERODOT (1645), 47. De va fi cel rănit mâncat niscare bucate greale . . . atunce nu-i i moartia de rană. PRAV. 128, cf. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Și pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele și groaznice morți i-au omorît. NECULCE, L. 291. Voi suferi tristă foarte, Moarte tristă de ocară. AARON, ap. GCR II, 193/37. Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă. REBREANU, R. II, 90. Și cine ne-a despărțit Fie-i moartea din cuțit ! HODOȘ, P. P. 127. 4 Moarte bună v. b u n. 4. Omor, ucidere; (adesea determinat prin „de om”) crimă, asasinat; p. e x t. măcel, masacru. Mai apoi, să sculară tarandinii asupra lor, și, așa, mare moarte să făcia la războiul acest grecesc,. HERODOT (1645), 410. Vom să facem voroavă și pentru ucidere, ce să dzice moarte de om. PRAV. 84. Alte morți și ucideri ce să fac. ib. 110. S-au aflat o moarte de om pe aceștu hotar (a. 1649). BUL. COM. IST. IV, 166. Din ce tîmplare să feace acea moarte-n feredeu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 29^r/1, cf. id. PS. 26/10, 47/14. [Cain] cu moarte lui Avel pre Dumnezău mînie (cca 1750). GCR II, 63/22, Boiarii văzînd atîta moarte și vărsare de sînge nevinovat al creștinilor, le păru rău. MINEIUL (1776), 145^v2/17. Împungîndu-l cu sabia sa, au omorît pre Asan, și fugind de acolo, îndată au mers la pretenii săi, și spuindu-le moartea, s-au sfătuit să se desbine. ȘINCAI, HR. I, 229/2. Prunci. . . hotărîți morții, din pricina fricii sau a rușinii maicii lor. GOLESCU, Î. 33. Se învoiră apoi a amâna pentru cîtăva vreme moartea unora díntr-înșii. BĂLCESCU, M. V. 393. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. CREANGĂ, P. 33. A fost moarte de om. . . – Zici că omul a fost ucis de aprozi. DELAVRANCEA, O. II, 142. E pace! Auzi? E pace ! S-a terminat cu moartea și tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53, cf. BOUREANU, S. P. 1. ◊ (Jur.; înv.) Moarte grabnică (sau de grabă) v. g r a b n i c. Moarte vajnică (sau apestitoare) v. v a j n i c, apestitor. ◊ L o c. v b. (învechit) A da morții = a ucide, a omorî. Din cei vinovați pre nici unul morții n-au dat. R. GRECEANU, CM II, 194. ◊ E x p r. (Familiar) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ (Învechit, și în sintagmele pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală; execuție. Nemică n-au faptu dos[to]inicu morrției. COD. VOR. 82/29, cf. 68/10. Certaria ucigătoriului nu iaste alta numai moartia. PRAV. 86. În voia și putearia giudețului stă acest lucru, să sâmășluiascâ certaria morții, ce să cade să dia celuia, ce-ș va hotri muiaria sa. ib. 178, cf. 323. ◊ E x p r. La moarte, formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. Se strigă din mulțimea care a intrat: – La moarte ! . . . La moarte ! CAMIL PETRESCU, O. II, 470. (Învechit) Vinovat morții = pasibil de pedeapsa capitală. Toți giudecară pre el a fi vinovat morției. N. TEST. (1648), 61^v/17. 5. (Învechit și regional) Mortalitate provocată de un flagel; p. e x t. molimă, epidemie. Trimite-voiu pre voi moarte de ciumă și de lingoare (cca 1560). CUV. D. BĂTR. I, 10/8. În vremile acealea să făcu pre la satele ce sănt împrejurul Ierusalimului foamete mare și moarte de ciumă (cca 1705). GCR I, 354/20. În cetatea Solunului au potolit și foametea și moartea. MiNEiUL (1776), 161^r1/31. De va fi la Ovidenie. . . vînt, peste an vor fi boliști și moarte chiar. PAMFILE, VĂZD. 11. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. ȘEZ. XIII, 104. Șî după asta s-a-ntîmplat o moarte, o ciumâ-i zicea atunci. VÎRCOL, V. 21.6. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). Tu vrei cu moartea în mînă oamenii a îngrozi. HELIADE, O. I, 421. Bietile dobitoace, neștind cursa piste care era să dee, trecea fără grijă. . . pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65/23. ◊ E x p r. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e. . . sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. Cf. CIAUȘANU, V. 180. 7. (Regional) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (1) (Marginea-Rădăuți). ALR II 4381/386. 8. Compuse: (regional) moartea-găinii sau moartea-calului = groapa de după urechi. M-a lovit la muartia găinii. ALR I 51/744, cf. 51/100, 148, 170, 247, 269, 270, 273, 285, 289, 308, 350, 542, 684, 748, 760, 768; (regional) moartea-calului sau moartea-cailor = tîmplă. ALRM I/I h 20; moartea-găinilor = a) (Med. vet.) cobe. Paserile și mai ales găinile mor de boală, numită și boala, ciuma, holera sau moartea-găinilor. PAMFILE, R. 74, cf. ALRM SN I h 251; b) epitet depreciativ pentru un om sau un animal (în special pentru un cal) slab, firav, jigărit. Cf. PAMFILE, B. 81. Moartea-găinilor . . . (i se zice calului „cînd nu e pe plăcerea stăpînului și anevoie se poate scăpa de el”. DR. V, 108; (Bot.; regional) moartea-porcilor = zîrnă (Solanum nigrum). Cf. PANȚU, PL. ; moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). Cf. BRANDZA, FL. 269, DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL. ; (regional) moartea-stelnițeior = păducherniță (Lepidium ruderale). La țară să întrebuințează o plantă numită păducherniță sau moartea stelnițelor (Lepidium ruderale). BIANU, D. S. 547, cf. N. LEON, MED. 54, PANȚU, PL. – Pl.: morți, a- Gen.-dat. și: (învechit și regional) moartei, (învechit) morței, morției. – Și: (învechit, suspect) múrte s. f. – Lat. mors, -tis.

GENUNE, genuni, s. f. (În stilul poetic) Prăpastie – fără fund, abis. Ni-s ochii arși... Căci am luptat pe margini de genuni. CAMIL PETRESCU, V. 86. Stîncîle, zguduite din înălțime... se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor. HOGAȘ, M. N. 176. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I 177. – Variantă: genună, genune (SADOVEANU, F. J. 697), s. f.

ÎNECA, înec, vb. I. 1. Refl. A muri prin asfixie în apă (sau în alt lichid). Dacă mă înec eu acuma, se prăpădește bătrîna. DUMITRIU, P. F. 22. Gălăciuc e al șaselea care se prăbușește cu puntea înecîndu-se. SAHIA, N. 41. Să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A se îneca la mal = a suferi un eșec într-o acțiune tocmai în momentul cînd era pe punctul de a fi dusă la bun sfîrșit. Am pățit-o chiar ca cela care s-o înecat la mal. ALECSANDRI, T. I 120. ◊ Tranz. fact. (Subiectul este o persoană, un agent exterior sau un lichid) Sîngele cerbului o dată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile, îndreptîndu-se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cît pe ce era să-l înece. CREANGĂ, P. 226. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. I 147. Un vînt... pre toți corăbierii I-a-necat, Numai unul a scăpat. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Fig. Apa Bistriții voi trece, Dar dorul o să mă-nece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ♦ A se sinucide aruncîndu-se în apă. Să știi dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. ISPIRESCU, L. 271. 2. Refl. (Despre o navă) A se scufunda. Vaporul s-a înecat. (Tranz.) Doi cîrmaci o corabie o îneacă. PANN, P. V. II 165. ◊ Expr. A i se îneca (cuiva) corăbiile = (glumeț) a fi trist, a fi indispus. Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile. STANCU, D. 14. Părea că într-una îi ninge și-i plouă... Ori neguțător închipuindu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile în Marea Neagră. SADOVEANU, V. F. 146. Iar te-o apucat năbădăicile, vere Ghiftui?... Iar ți s-o înecat corăbiile? ALECSANDRI, T. 561. ♦ Fig. A se cufunda, a se afunda, a se înfunda. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri și în fînețe. GALACTION, O. I 37. Vechea zidire se îneacă în întuneric. VLAHUȚĂ, N. 180. (Tranz.) Cît de plăcut e să-ți îneci ochii în albastrul fără fund al cerului. DELAVRANCEA, T. 65. 3. Tranz. (Cu privire la terenuri, semănături etc.) A acoperi cu apă, a inunda. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Munți se pornesc, stînci se sfarmă... păraiele pietre-neacă. CONACHI, P. 114. ◊ Fig. A venit și ziua nunții... satul a înecat porțile și șatra. GALACTION, O. I 73. Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile, De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 4. Tranz. Fig. A copleși, a înăbuși. Și-n fund lunca de lozii verde-deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decît semănăturile, le îneacă. PAMFILE, A. R. 94. Ghica Grigore, viind la domnie, a găsit țara secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii. GHICA, S. 6. 5. Refl. A nu mai putea respira din cauza opririi în gît (sau a pătrunderii pe trahee) a unui aliment (sau a unui corp oarecare); a se sufoca, a se asfixia, a se înăbuși. De cum începu să soarbă din cafea, se înecă, tuși. DELAVRANCEA, la TDRG. Mă-nec din piept Și n-am puteri de vorbă multă. COȘBUC, P. I 197. Poate [cocoșul] va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca și-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ♦ Tranz. A înăbuși, a sufoca. Tusea mă îneacă. Fumul de țigară îl îneca. ◊ Absol. Puterea patimei... îneacă și nădușește. CONACHI, P. 282. ♦ (Despre voce, vorbe etc.) A se stinge brusc, a deveni neclar. Copilul țipa și se zbătea, spunînd mereu aceleași vorbe din ce în ce mai înecate în hohote de plîns. DUMITRIU, V. L. 14. Vocea soldatului părea că se îneacă. SAHIA, N. 75. ♦ Tranz. (Despre plîns, lacrimi) A podidi (împiedicînd respirația). Nu știa singură ce e, – dar simțea c-o îneacă lacrimile. VLAHUȚĂ, N. 69. Cu mînile-amîndouă eu fața îmi ascund, Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ Refl. Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plîns amar. RETEGANUL, P. II 56. Plînge mîndra de se-neacă. HODOȘ, P. P. 80.

STINGERE, stingeri, s. f. Faptul de a (se) stinge. 1. Încetare a arderii unui foc, a unei flăcări. [Flacăra] clipește-abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. (Cu pronunțare regională) În stîngerea flăcărilor, o tăcere mare ne învălui pe toți ca o taină. SADOVEANU, O. VII 349. 2. Întrerupere a unei surse de lumină, dispariție a unei lumini; apusul soarelui. Și-n stîngerea de soare Părea un chip din basmuri. COȘBUC, P. I 186. Duce-m-aș fără-ncetare, Ca vulturul să pătrund Peste-a ochilor hotare Orizonul fără fund. Să văd stingerea de soare În adîncul ocean Ș-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. ◊ (Poetic) Înainte de stingerea asfințitului, începură să se strîngă în adunarea de la școală. MIHALE, O. 518. ♦ Semnal prin care se anunță într-o cazarmă trecerea la odihna de noapte; timpul cînd se dă acest semnal. (Cu pronunțare regională) Sara pînă tîrziu, cînd tremura în noaptea de-afară fiorul stîngerii, se auzea ca dintr-o hrubă murmurul teoriei. SADOVEANU, O. VI 255. 3. Moarte. Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă! EMINESCU, O. I 116. ♦ Dispariție, pieire. (Cu pronunțare regională) O căzut pe biata Moldova... toate rălele ce pot aduce stîngerea unui neam întreg. ALECSANDRI, T. II 9. ♦ Dezastru, prăpăd. Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine. ISPIRESCU, L. 278. 4. Încetare a unei obligațiuni, a unei acțiuni penale, a unui împrumut, a unui privilegiu. S-a acoperit numai de banii împrumutați, dînd acestuia un venit sigur pentru stingerea datoriilor. CĂLINESCU, E. 20.

BROBOANĂ, broboane, s. f. (Mai ales la pl.; de obicei cu determinarea «de sudoare») Picătură mare de sudoare. Broboane de sudoare rece i se înșiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsă, bătut de razele fierbinți ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. GÎRLEANU, L. 39. Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum ii varul, cu ochii ca sticla duși în fundul capului, fără o rază de viață broboane mari de sudoare pe frunte. CARAGIALE, S. 115.

BUHAV, -Ă, buhavi, -e, adj. 1. Umflat la față (de beție, de boală, de somn etc.); buged, buhăit. Celălalt, mai tînăr mult, coclit însă și buhav... oglindea pe fața-i rînjitoare și botoasă josnicia cea mai murdară. M. I. CARAGIALE, C. 45. Pare gras pentru că-i așa buhav la față și voluminos, ochii mici, verzui, duși în fundul capului. VLAHUȚĂ, O. A. 256. 2. Moale, fleșcăit. Carnea devenea buhavă și fără gust. GHICA, S. 541.

CIVIT, -Ă, civiți, -te, adj. (Munt.) Albastru-închis; vînăt. Parcă-l văd, c-o mînă în șerparu-i civit, alergînd de colo-colo. DELAVRANCEA, S. 18. Birjarii... înfășurați în dulămi roșii și civite își înfundau căciulile pe ochi. MACEDONSKI, O. III 81. În fund de tot, înălțîndu-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steșicului, învelite în umbre viorii, civite și negre. ODOBESCU, S. A. 442.

ÎNFOCAT, -Ă, înfocați, -te, adj. 1. Înfierbîntat peste măsură, fierbinte, aprins, incandescent. Armăsarul suflă... aer înfocat. ISPIRESCU, L. 31. Dă poroncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie. CREANGĂ, P. 249. ◊ (Prin exagerare) Cucoarele... vin din fundul lumii, de prin clime înfocate. ALECSANDRI, P. A. 119. ♦ Care răspîndește căldură mare, care arde și dogorește ca focul. Soarele răsărea mare, înfocat, și crîngurile și cîmpiile pline de rouă se umpleau de fulgere de lumină. SADOVEANU, O. I 254. După zilele acestea lipsite de scînteiere, soarele răsări într-o dimineață înfocat, vărsînd parcă flăcări, încălzind totul în cîteva clipe. GÎRLEANU, L. 41. O geană roșie răsări-ntr-un vîrf și crescu repede, iar după cîteva clipe rotogolul înfocat [al soarelui] scăpăra de lumină și de tinerețe. SANDU-ALDEA, U. P. 102. ♦ Fig. (Despre ochi) De foc, focoși, scînteietori, vii. Mă privea cu ochii mari, înfocați. SADOVEANU, O. I 315. Doi ochi strălucitori și înfocați, doi ochi de drac... priveau din fundul căruței... Cine a văzut în viața sa asemenea ochi... nu-i mai uită niciodată. CONTEMPORANUL, III 618. Ochii săi negri, mari și înfocați, părul său lung... DACIA LIT. 260. ♦ De culoarea focului, roșu-aprins. Avea... o barbă înfocată, revărsată pe piept. SADOVEANU, P. M. 154. Și pe purpura-nfocată, în lădițe de sandal, Floarea tainică de lotus întristat se vestejește. MACEDONSKI, O. I 104. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele... toate s-adunară. EMINESCU, N. 29. 2. Fig. Însuflețit, înflăcărat, pasionat. Cu prilejul discuției înfocate ce s-a încins asupra artei pentru artă și a artei tendenționiste, s-a spus aproape tot ce se poate spune despre această miraculoasă artă pentru artă. IONESCU-RION, C. 99. Uimit, nebun de dragoste, tînărul depuse o înfocată sărutare pe fruntea iubitei sale. ALECSANDRI, O. P. 120. ◊ (Poetic) Viața însă nu-ncetează... Din cenușa cea mai rece izbucnește înfocată. MACEDONSKI, O. I 31.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

AFUND l. adv. Spre fund, la adîncime, adînc: unde e vîltoare, apa te trage ~; au trebuit să se bage și mai ~ în codrul cel des (SB.); a da ~; a băga ~, a cufunda; a se da ~, a se cufunda, a se duce la fund, Fig. a pieri din ochi, a dispărea: și eu m’am dat ~, pînă s’a dus muscălimea din țară (DLVR.). II. AFUND adj. tr.-Carp. Adînc: apele line sînt ~e; a săpat o groapă ~ă. III. AFUND (pl. -duri) sn. Adîncime; fund: aruncîndu-i din ~ul nărilor umede duhoarea dulce de lapte (CAR.) [lat. ad afundum].

hodorog², hodoroage, s.n. (reg.) coș înalt și fără fund pentru prinderea peștelui în bălțile (ochiurile) cu apă mică.

FUND², funduri, s. n. (Urmat adesea de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. Floarea Voiculesei își aplecă privirile spre fundul întunecat al cănii. MIHALE, O. 204. Mînca privind în fundul farfuriei. SAHIA, N. 57. Îîndată se pomeni cu cei doi arapi negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, L. 107. De la munte pîn’ la mare parcă-s funduri de căldare (Mușuroaiele). TEODORESCU, P. P. 235. ♦ Cantitate rămasă pe fundul unui vas. Izu Protopopescu grăbește să termine un fund de sticlă. C. PETRESCU, A. 452. ♦ Parte (mobilă) care formează baza sau capacul unui butoi sau al altui recipient. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute... ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, O. A. 256. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc.; cîrpător. Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și zmuncind cofa goală de pe fundul ei. SADOVEANU, B. 22. Aburi se ridică molatici în tavan, de pe mămăliga ce asudă pe fund. VLAHUȚĂ, O. A. 97. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V 5. 2. Partea de jos, închisă a unei cavități naturale; limita de jos. Apele se-ndeasă-n ropot Tulburate preste prunduri, Neguri tresărind se-nalță Din prăpăstii fără funduri. IOSIF, P. 74. Luînd sulița, înțepă fundul fîntînei de mai multe ori. ISPIRESCU, L. 318. Marea, că-i mare, și încă are fund, dar inima omului. ALECSANDRI, T. I 382. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, serailii... ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. NEGRUZZI, S. I. 286. ◊ Fig. În fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. SADOVEANU, O. I 129. Ochii i s-au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai țineau. C. PETRESCU, S. 157. E greu... cînd ai voi să grăiești cuiva o vorbă, care-ți vine din fundul inimii, și nu poți. SLAVICI, O. I 151. Îți trimet o salutare călduroasă din fundul sufletului. CARAGIALE, O. VII 267. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adîncul apei, a se cufunda; b) fig. a dispărea din viața publică, a nu mai fi văzut în lume, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Adîncime. Era aci vorba de tone de cărbuni, tone de fontă, de gîlgîitul uleios al țițeiului, de harta fundurilor neexplorate încă ale pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/1. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. Camera lui era cea mai din fund. C. PETRESCU, C. V. 42. Ioana dădea de mîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I. 147. La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. BART, E. 35. ◊ Fig. Minaretele a două-trei geamii și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei. MACEDONSKI, O. III 65. ◊ Expr. Fundul-fundului = punct foarte depărtat, extremitate. Cunosc calea codrului Pînă-n fundul-fundului. ALECSANDRI, P. P. 207. ♦ (Cu determinări indicînd o regiune) Punct foarte depărtat de centrul politic sau cultural. Un fund de țară. ▭ Ne aflam și cîțiva... prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeași mahala, într-un oraș din fundul Moldovei. BART, S. M. 12. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. Malca... se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. 3. Partea unui obiect confecționat care se opune deschizăturii. Fundul buzunarului. Fundul sacului. ▭ Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar. C. PETRESCU, C. V. 117. ◊ Expr. Sac fără fund = om lacom, nesățios. ♦ Partea de deasupra a unui acoperămînt de cap. Purta o căciulă... cu fundul turtit. SADOVEANU, O. III 543. Cunoștea pădurea Cotoșmanei cum își cunoștea fundul căciulii. GALACTION, O. I 267. 4. (Regional, rar) Pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. Dar, ce-i drept, [ciubotele] făceau paralele acele; căci pusese piele bună de fund. CREANGĂ, A. 103.

măsea sf [At: PSALT. 110 / V: (reg) ~sauă (Pl: măsauă) mășauă / Pl: ~ele / E: ml maxilla „maxilar”] 1 Fiecare dintre dinții situați în partea posterioară a maxilarelor, după canini Si: molar (1). 2 (Îs) ~ de minte sau ~ua minții (ori, pop, ~ întreagă, din capăt, din fund, din urmă, cea tânără, a ochiului) Fiecare dintre cele patru măsele situate la capătul interior al maxilarelor, care apar la sfârșitul adolescenței. 3 (Reg; îs) ~ua cățelii (sau cățelească) Măsea de lângă dintele canin Si: premolar. 4 (Îe) A clănțăni din ~ele A tremura de frig. 5 (Îe) A-i crăpa (sau, rar, a-i scăpăra) ~aua sau ~elele (în gură) A fi foarte nerăbdător să... 6 (Îae) A avea mare nevoie (de...). 7 (Îe) A nu avea ce pune (nici) pe o ~ sau a pune abia pe o ~ ori (nici) cât (să) pui pe o ~ A avea foarte puțin de mâncare. 8 (Pop; îe) A nu avea cu ce-și stropi ~ua A nu avea ce bea. 9 (Îae) A fi sărac. 10 (Îe) A trage (sau a o lua, a suge) la ~ sau a pune (ori, pop, a-și încălzi, a-și pili, a-și stropi) ~ua A bea mult băuturi alcoolice. 11 (Pop; îe) A nu-l durea (pe cineva) -ua (de ceva) A nu-i păsa de ceva. 12 (Pop; îe) Fiecare știe unde-l doare ~ua Fiecare om își cunoaște necazurile. 13 (În legătură cu „a bate”, „a pălmui”; îlav) De-i sar (sau crapă, trosnesc) ~elele sau de-și culege ~elele (de pe jos) Extrem de tare, de mult etc. 14 (Îe) A lepăda (pe cineva sau ceva) ca pe o ~ stricată A se debarasa de cineva sau de ceva fără părere de rău. 15 (Pfm; îe) A-i scoate (sau a-i vinde) (cuiva) și ~elele (din gură) A-i lua cuiva tot ce are Si: a sărăci. 16 (Pop; îlav) Cât te-ai scobi în ~ Repede. 17 (Îs) Oltean (sau, rar, mehedințean) cu douăzeci și patru de ~ele Se spune despre un oltean aprig, îndărătnic. 18 (Pgn; îae) Om voinic și isteț. 19 (Îc) ~ua-ciutei Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori mari, roși Si: (reg) cocorei, cocoșei, ghicitori, turcarete (Erythronium dens canis). 20 (Bot; reg; îae) Brândușă-de-primăvară (Crocus heuffelianus). 21 (Reg; îae) Ghiocel (Galanthus nivalis). 22 (Bot; reg; îc) ~ua-calului Varietate de porumb mare în bob. 23 (Reg) Fiecare dintre penele de lemn dreptunghiulare înfipte în obada roții morii, cu ajutorul cărora se pune în mișcare prâsnelul. 24 (Reg) Fiecare dintre bucățile de lemn prinse în jurul roții sau al carului, care pune în mișcare joagărul Si: (reg) șiștori. 25 (Îs) Roata cu ~ele (pe dungă) Roată dințată a joagărului Si: (reg) șuștorar. 26 Fiecare dintre penele grindeiului la piuă. 27 Cui din capătul grindeiului la plug, care prinde grindeiul de rotile sau care prinde cârligul de jug Si: (reg) ciocâlteu, ciocârlie, cocoș, cui, popă. 28 Fiecare dintre colții grapei Si: dinte. 29 Parte a custurii la coasă, care se leagă de toporâște Si: (reg) coadă, mănușă (16), mână. 30 Dinte la coasă care intră într-o gaură din toporâște, numită locul măselei Si: (reg) bonțoc, cățel. 31 Colț la capătul de sus al leucii carului, de care se leagă lanțul sau cârligul care prinde loitra de leucă Si: (reg) boț, burete, ceafă, clenci, coilul de jos, creastă, crestușnod, gât, umăr, ureche. 32 Cui cu care sunt prinse cele două scânduri la sanie prin care se leagă tălpile de proțap. 33 Fiecare dintre dinții rupți la colț ai ferăstrăului, ca să se facă mai largă tăietura în lemn și să meargă ferăstrăul mai ușor. 34 (Olt) Cep de lemn care se bate în bârnă, în dosul canatului care trebuie să rămână fix. 35 (Reg) Înfloritură de pe ștergare.

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

MĂSEÁ s. f. I. 1. Fiecare dintre dinții situați în partea posterioară a maxilarelor, după canini; molar. Măsealele leilor frînse. PSALT. Ochii lui sînt di mascur și dinții mari și măsălile după cum iaste și mărimea trupului. HERODOT (1 645), 112, cf. 499, ANON. CAR. Măsele vrăjmașilor săi zdrobia (sec. XVIII). ARHIVA R. I, 46. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărăm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I, 139. Și tot toarce, cloanța toarce, Din măsele clănțănind Și din degete plesnind. ALECSANDRI, P. I, 6, cf. id. T. I, 106. Măselele și dinții i-au căzut mai bine de o mie de ani. CREANGĂ, P. 52. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, O. I, 137. Este bună la pregătirea aburului care va tămădui măselele. PAMFILE, VĂZD. 90. Se uita la Dănuț ca la mîna dentistului după ce ți-a scos măseaua. TEODOREANU, M. II, 18, cf. 136. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 447, cf. 449. RETEGANUL, TR. 44. Tu tînără cu mărgele, El bătrîn fără măsele. HODOȘ, P. P. 158. În țevile plămânilor, În gingiile măselelor. ȘEZ. II, 92, cf. 20, 182. Urechile ca leucile, Măselele ca piuele, Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304, cf. MAT. FOLK. 1436. Mă doare măsaua. ALR II 2 946/848. De ai venituri mititele Mai oprește din măsele, se spune ca îndemn la economie și cumpătare. Cf. ZANNE, P. V, 654. De la noi și pînă la voi, Tot în zele Și-n măsele Și-n parale mărunțele (Cîntarul). GOROVEI, C. 61. ◊ Măsea de minte sau măseaua minții (sau, popular, întreagă, din capăt, din fund, din urmă, cea tînără, a ochiului) = fiecare dintre cele patru măsele situate la capătul interior al maxilarelor și care apar la sfîrșitul adolescenței. Cf. DR. V, 289, 816, ALR II/I MN 16, 6 922. (Regional) Măseaua cățelii (sau cățelească) = măseaua de lîngă dintele canin; premolar. Cf. ALR II 2 943/310, 836, 848. ◊ Fig. Directorul se lăsă pe-o enormă măsea de stîncă. AGÎRBICEANU, A. 380. ◊ E x p r. A clănțăni din măsele = a tremura de frig. Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele. CREANGĂ, P. 246. A-i crăpa (sau, rar, a-i pocni, a-i scăpăra) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi foarte nerăbdător (să. . .); a avea mare nevoie (de. . .). Mă uitam. . . așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară. . . și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5, cf. ZANNE, P. II, 269. A nu avea ce pune (nici) pe o măsea sau a pune abia pe o măsea sau (nici) cît (să) pui pe o măsea = (a avea) foarte puțin de mîncare. [Lupul] îl mîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Dară de unde să le ajungă ce bruma le aducea el? Abia puneau p-o măsea. ISPIRESCU, L. 174, cf. ZANNE, P. II, 267, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu avea cu ce-și stropi măseaua = a nu avea ce bea ; a fi sărac. Cf. BARONZI, L. 43, ZANNE, P. II, 268. A trage (sau a o lua, a suge) la măsea sau a pune (ori a-și încălzi, a-și pili, a-și stropi) măseaua = a bea mult (băuturi alcoolice). Ercule își încălzi măseaua și se cam turlăci. ISPIRESCU, U. 33, cf. 103. Vorbele dascălului Pândele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I, 225, cf. ZANNE, P. II, 267, 268, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A nu-l durea (pe cineva) măseaua (de ceva) = a nu-i păsa (de ceva). De te-ar calici numai pe tine. . . nu m-ar durea măsaua. CONV. LIT. IV, 310, cf. ZANNE, P. II, 269. Fiecare știe undel doare măseaua = fiecare om își cunoaște păsurile, ZANNE, P. II, 266. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate”, „a pălmui”, pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i sar (sau crapă, trosnesc) măselele sau de-și culege măselele (de pe jos) = extrem de tare, de mult etc. Cf. id. ib. 269. A lepăda (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau de ceva) fără părere de rău. id. ib. 266. A-i scoate (sau a-i vinde) (cuiva) și măselele (din gură) = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l sărăci. Cu sila-ți vinde și măselili din gură. JIPESCU, O. 62, cf. ZANNE, P. II, 268. Cît te-ai scobi în măsea = repede. ZANNE, P. II, 268. Oltean (sau, rar, mehedințean) cu douăzeci și patru de măsele, se spune despre un oltean sau, p. gener., despre un om voinic și isteț. Cf. BARONZI, L. 42, ZANNE, P. VI, 201, 244. 2. C o m p u s e: măseaua-ciutei = nume dat mai multor plante: a) plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori mari, roșii; (regional) cocorei, cocoșei, ghicitori, turcarete (Erythronium dens canis); b) (regional) brîndușă-de-primăvară (Crocus heuffelianus). ALR SN III h 643; c) (regional) ghiocel (Gálanthus nivalis). aALR I 1932/200. Măseaua-ciuti, chipărușu, bune de vătămătură. JIPESCU, O. 73, cf. H IV 44, IX 49, 141, 306, XI 311, 327 ; măseaua-calului = varietate de porumb mare în bob. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. II. (Regional) 1. Nume dat la diferite părți ale unor obiecte sau unelte, asemănătoare cu măseaua (I 1). a) (La moară) Fiecare dintre penele de lemn dreptunghiulare înfipte în obada roții, cu ajutorul căreia se pune în mișcare prîsnelul. De obezile roții sînt prinse măselele. Cînd se rupe o măsea se zice că este o știrbină sau o știrbitură la roată. DAMÉ, T. 152, cf. 151, 159, PAMFILE, C. 185, 189. Lovi c-un ciocan în șele, De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103, cf. VASILIU, C. 183, ȘEZ. VII, 188, H II 13, 81, 186, 214, 244, 254, III 18, IV 11, XIV 248, ALR SN I h 163, ALR II 6 749/95, 141, 886. b) (La joagăr) Fiecare dintre bucățile de lemn prinse în jurul roții sau al carului, care pune în mișcare joagărul; (regional) șiștori. Cf. ALR II 6437 bis/228, 365. Roata cu măsele (pe dungă) = roata dințată a joagărului; (regional) șuștorar. Cf. ib. 3 437/310, 353, 6 456/27, 265. c) (La piuă) Fiecare dintre penele grindeiului. În curtea fostului primar se învîrtea încet o roată de piue și trei „săgeți” izbeau pe rînd cu măselele lor de cremene. AGÎRBICEANU, A. 529, cf. ALR II 6471/172, 250, 260. d) (La plug) Cuiul din capătul grindeiului, care prinde grindeiul de roțile sau care prinde cîrligul de jug ; (regional) ciocîlteu, ciocîrlie, popă, cui, cocoș. Cf. ECONOMIA, 21/18, H II 282, IX 6, 123, XI 7, XIV 16, 210, XVII 234, LIUBA-IANA, M. 167, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, LEXIC REG. 82. e) (La grapă) Fiecare dintre colți; dinte. Grapa de părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ, XXI, 83, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 898/347, ALRM SN I h 30. f) (La coasă) Parte a custurii care se leagă de toporîște, (regional) coadă, mănușă, mînă; dintele care intră într-o gaură din toporîște (numită locul măselei). (regional) b o n ț o c, c ă ț e l. Prinde coasa de măsea, o pleacă puțin cu vîrful în jos. MARIAN, NA. 15, cf. I. CR. III, 226, PAMFILE, A. R. 125, id. I. C. 141. Luăi coasa di Uicior, Ș-o izbii di-un păducel Ș-o rupsăi di prin cățel Ș-am făcut din cățel un băltăgel Și din măsea o securice. CARDAȘ, C. P. 80, cf. ALR SN I h 50, A I 22, 23, 26, III 2, 4, 16, 17, 18, 19, 23, 25, IV 5. g) (La car) Colț la capătul de sus al leucii, de care se leagă lanțul sau cîrligul care prinde loitra de leucă; (regional) ureche, clenci, burete, creastă, crestuș, boț, nod, umăr, gît, ceafă, copilul de jos. Cf. DAMÉ, T. 11, PAMFILE, C. 134. h) (La sanie) Cui cu care sînt prinse cele două scînduri prin care se leagă tălpile de proțap. Cf. DAMÉ, T. 22, A III 3. i) (La ferăstrău) Fiecare dintre dinții rupți la colț, ca să se facă mai largă tăietura în lemn și să meargă ferăstrăul mai ușor. Cf. PRIBEAGUL, P. N. 61. j) (Prin nord-estul Olt.) Cep de lemn care se bate în bîrnă, în dosul canatului care trebuie să rămînă fix. CIAUȘANU, V. 178. 2. (Regional) Numele unei înflorituri de pe ștergare (Brașov). Cf. PITIȘ, ȘCH. 111. – Pl.: măsele. – Și: (regional) măsáuă (pl. și măsauă ALR II 2 946/2, 29, 64, 76, 325³ 202/2, ALR II/I h 42/64, ib. h 43, A I 23, II 12, III 12, 13, 16, 18, 19, IV 5), mășáuă (ALR II 2 943/272) s. f. – Lat. maxilla „maxilar”. – Măsauă: refăcut după forma articulată.

SEDNA (în credințele eschimoșilor), zeița vieții marine, reprezentată ca o femeie cu un singur ochi sau ca o morsă, locuind pe fundul oceanului; ea influențează vânatul și pescuitul și prevestește iarna polară.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

CAMBULĂ, cambule, s. f. Pește marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeași parte și care trăiește pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. kambala.

ZGĂURA, zgăur, vb. I. 1. Intranz. (Reg., despre oameni) A zgîi ochii la cineva sau la ceva, a se holba, a se uita cu mare atenție la ceva. 2. Refl. (Despre ochi) A se adînci, a fi intrați în fundul capului. – Lat. *excavulare (< cavus).

cambulă sf [At: ANTIPA, F. 89 / V: ~ură / Pl: ~le / E: ns cf bg канбала] 1 (Îc) ~-de-liman Pește marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu ambii ochi pe aceeași parte și care trăiește pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). 2 (Îc) ~-de-mare Calcan (2) (Scophthamus maesticus).

voloc sn [At: (a. 1665) IORGA, S. D. V, 39 / V: (reg) vălog, ~og / Pl: ~oace, (reg) ~uri / E: rs, ucr волок] 1 Plasă lungă de pescuit în apele mari, prevăzută la cele două capete cu câte un băț gros, care îi permite pescarului să o tragă prin apă și mai ales pe fundul apei. 2 (Prc) Împletitură din fire textile, cu ochiuri mari, din care se fac diferite obiecte Si: fileu (1), plasă, rețea. 3 (Înv; fig) Șir compact de oameni care încercuiesc pe cineva ca îl prindă. 4 (Reg) Sac în care se dă nutreț cailor.

STRĂMUTA, strămut, vb. I. 1. Refl. A se muta în alt loc, în altă parte. Cînd am ajuns la partea doua a abecedarului, m-am strămutat la altă școală. I. BOTEZ, ȘC. 33. Sărind cu ciuta și cu capra, din pisc în pisc și din stîncă-n stîncă, cine ne oprește acum de a ne strămuta pînă și în munții noștri? ODOBESCU, S. III 86. Haida! să mă strămut acum de la Turnu tocmai la Bacău, în vreme ce biata Săftica, după ce mă căutase pe la Cahul, venea să mă găsască în fundul Valahiei. ALECSANDRI, T. I 372. ◊ Fig. Pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea... iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri. HOGAȘ, M. N. 17. ◊ Expr. A se strămuta de aici (sau din viață) = a muri. O mîngîiere tot va rămîne în durerea voastră, că s-a strămutat de aici fără zbucium și îndelungă tortură. CARAGIALE, O. VII 28. ♦ Tranz. A muta dintr-un loc în altul; a schimba locui. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică în alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant. C. PETRESCU, Î. I 3. Nu cumva crezi tu că eu m-am hotărît să-mi strămut domiciliul. HOGAȘ, M. N. 9. Ion-vodă strămută scaunul țării la Iași. HASDEU, I. V. 32. ◊ (Familiar, în fraze hiperbolice) Se scoală-n sfîrșit Mihăileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese «mișelul» și-i arde lui Iorgu cu sete cîteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. CARAGIALE, O. III 11. Toate aceste suspinări mă fac să casc pîn-îmi strămut fălcile. ALECSANDRI, T. 1015. 2. Tranz. (Învechit) A schimba, a modifica (gînduri, hotărîri, sentimente). Mai vîrtos nu căuta să strămuți încrederea ce bărbatul dumitale are în mine. NEGRUZZI, S. III 484. Judecînd iarăși nestatornicia omenirii și socotind mai înainte că cu lesnire poate să-și strămute hotărîrea, au găsit de cuviință ca să o însămneze într-un loc care pururea să-i fie subt vedere, spre aducere-aminte. DRĂGHICI, R. 187. ◊ Refl. pas. Ascultă, Logofete! Scrie îndată aice pe hîrtia asta că întărim această hotărîre și poruncim să nu se strămute în veci. NEGRUZZI, S. I 306. 3. Tranz. A schimba în altceva; a preface, a transforma. (Refl. pas.) Munca silnică se strămută în recluziune.

BULBUC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolboc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m.

STEJAR, stejari, s. m. 1. Arbore mare și rămuros, cu lemn tare, cu frunze adînc crestate, formînd lobi dispuși regulat; crește în regiunea șesurilor și a dealurilor (Quercus sessiliflora). Un stejar uriaș întinerea pentru a suta oară sorbind din pămînt putere, cu nenumăratele-i ramuri vînjoase, îndreptate spre cerul curat. SADOVEANU, O. VI 430. Unde și unde cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei. GÎRLEANU, L. 29. Singuri voi, stejari, rămîneți De visați la ochii vineți, Ce luciră pentru mine Vara-ntreagă. EMINESCU, O. I 122. ◊ Fig. Fii stejar, să crești în laturi, Nu înalt și slab, un plop. COȘBUC, P. I 156. Arald încremenise pe calu-i, un stejar! EMINESCU, O. I 98. 2. Lemn de stejar (1). Urcă în goană pe scara de stejar. REBREANU, R. II 202. De pe păreții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul Și pragului îmbătrînit Începe-a-i putrezi stejarul. GOGA, P. 19. O sală a castelului din Suceava îmbrăcată în stejar vechi. DELAVRANCEA, O. II 230. – Pl. și: stejeri (SBIERA, P. 192).

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)

NĂSOS, -OASĂ adj. Care are nasul¹ (1) mare, (regional) nărtos, năros, nărtîcios; fig. impertinent, obraznic, nerușinat (2). Cf. drlu. Elefantul năsos Și bivolul pieptos, Cu lupul coadă lungă, Multe izbînzi făcură. alexandrescu, o. i, 215, cf. lm, ddrf, barcianu, alexi, w., tdrg, șăineanu, d. u. Părea năsos fiindcă era foarte slab, cu mustața rară. camil petrescu, o. ii, 490, cf. alrm ii/i h 16, zanne, p. ii, 320. ◊ (Substantivat) Năsosu ăla din fund, cînd ai să te hotărăști odată să nu-ți mai arunci ochii la vecini? klopștock, f. 237. Tu, năsosul ăla, ai fost totdeauna cu gura mare, sări Chiva ca friptă pas, l. i, 125. – Pl.: năsoși, -oase. – Nas¹ + suf. -os.

STUP, stupi, s. m. 1. Adăpost pentru albine, făcut dintr-un trunchi de copac scobit, dintr-o împletitură de nuiele de papură sau (astăzi mai ales) din scînduri, unde albinele formează fagurii și depun mierea; p. ext. adăpostul împreună cu albinele și cu fagurii; știubei. Îmi întorsei ochii spre livadă, spre șirul perilor încărcați cu rod, spre stupii rînduiți în fund, lîngă straturile cu flori bogate în miere și parfum. C. PETRESCU, S. 178. ◊ Fig. (Cu aluzie la activitatea depusă de albine) Te voi cruța, căci îmi ești trebuitor ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului. Sînt alți trîntori de care trebuie curățit stupul. NEGRUZZI, S. I 141. ◊ Expr. A fi (bogat) ca un stup sau a fi (sau a se face) stup de bani = a fi (sau a deveni) foarte bogat, a aduna multă avere. Păcat numai că n-are vreo momiță sau vreun urs, că s-ar face stup de bani. ALECSANDRI, T. I 116. 2. Totalitatea albinelor dintr-un stup (1), familie de albine. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui. EMINESCU, N. 69. În zădar îngheți pămîntul, Ucizi florile și stupii... În zădar îmi pui povară De zăpadă și de gheață. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeață. ALECSANDRI, P. A. 117. De la 1863 încoace stupii au început a se micșora într-o proporțiune considerabilă. I. IONESCU, M. 149. ◊ Miere de stup = miere de albine.

ADÎNCIME, adîncimi, s. f. 1. Faptul sau însușirea de a fi adînc; distanță de la gura (sau suprafața) unei adîncituri (sau ape) pînă la fundul ei. Te cobori... într-o închisoare... de o adîncime grozavă. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Fig. Ochiul tău atît de tristu-i, Cu-a lui umed-adîncime toată mintea mea o mistui. EMINESCU, O. I 155. ◊ (Concretizat) Parte scobită, adîncită, adîncă. V. prăpastie, abis. 2. (De obicei la pl.) Depărtare, distanță mare; p. ext. loc ascuns, depărtat. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea. COȘBUC, P. I 268. Echo îi răspunde de prin toate adîncimile codrului trezit. ODOBESCU, S. III 36. 3. Intensitate, profunzime. Sentiment de o mare adîncime.

MIRAJ s. n. 1. Fenomen optic produs prin refracția treptată a razelor de lumină în straturile de aer cu densități diferite, datorită căruia obiectele depărtate, aflate în apropierea orizontului, apar însoțite de imaginea lor răsturnată; p. e x t. fata morgana, apa morților. Să află într-o scriere a colonelului Tod descrierea următoare a unui fenomen interesant: „Mirajul nu este văzut decît numai în vremea frigului”. CR (1829), 23^/20. Orașul strălucește în distanță de 5 ore. . . el atrage de departe și te înșală prin efectul mirajului. ALECSANDRI, O. P. 357, cf. VLAHUȚĂ, R. P. 226. Albul fără sfîrșit ne obosea ochii, provoca mirajuri, oglinzi de ape. BRĂESCU, A. 226. Apa cea lină nu-i apă, ci fundul văii. . . În zilele de august priveliștea asta e obișnuită și fenomenul se cheamă miraj. Dobrogenii au o numire mai frumoasă: „apa morților”. SADOVEANU, O. L. 12. Anton Lupan, chinuit și el de miraje, le lămuri că asemenea nestatornice imagini se datoresc refracțiunii anapoda a razelor de soare. TUDORAN, P. 467. 2. F i g. Imagine înșelătoare, plăsmuire, închipuire, iluzie. O ! miragiu sublim, fantastic!. . . Prin o pulbere de aur Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur Întrevede legioane deșteptate din mormînt. ALECSANDRI, POEZII, 93. Mirajul eternei sperări. KLOPȘTOCK, F. 264. Eteriștii ar fi fluturat de la început în fața ochilor lui Tudor mirajul domniei pe care el ar fi dobîndit-o o dată cu emanciparea țării sale. OȚEȚEA, T. V. 137, cf. BENIUC, V. 40. 3. F i g. Lucru atrăgător, minunat; atracție, farmec. Slăvit e versul-cîntec, miraj, întraripare. VLAHUȚĂ, O. A. I, 56. Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește ! . . . Dorind să cucerească mirajul tău, Apollo. IOSIF, P. 89. Capitala era necunoscutul miraculos, cetatea miragiilor. C. PETRESCU, V. 12. Orașul a fost pentru mine . . . mirajul cel mai extraordinar. SAHIA, U.R.S.S. 18, cf. id. N. 95. Aci s-a înfiripat mirajul circului, din beția asta de colori, văpăi și ghidușii. KLOPȘTOCK, F. 298. Cîntecele lui fără seamăn Sînt pentru noi miraj de neatins, BENIUC, V. 28. Ochii sînt luați de mirajul munților. CAMILAR, N. I, 116. Încă de la cronicari, nenumărați au fost scriitorii care au turnat în fel și chip, în variate tipare, miragiile graiului național, V. ROM. octombrie 1 955, 27. – Pl.: miraje și (rar) mirajuri. – Și: mirágiu (pl. miragii) s. n. – Din fr. mirage. – Pentru miragiu, cf. it. m i r a g g i o.

*UMOARE sf. 🫀 1 Substanță lichidă care se află în corpurile organizate ¶ 2 Ori-ce lichid produs în corpul omului; ~ apoasă, lichid transparent care se află în camera dinainte a ochiului, între cornee și cristalin; ~ sticloasă sau vitroasă, lichid vîscos și transparent care umple tot fundul globului ocular (👉 🖼 3396) [fr. humeur].

CELA², CEEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; uneori și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. Acela. Golanul naibii, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise... RETEGANUL, P. I 22. Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Urmat de «ce» sau «care» formează pronume relative compuse) Cel (sau cela, la pl. cei) ce sau cel (la pl. cei) care = acela (sau aceia) care. Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți și pentru cei care ar lupta și de-acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți, înt cei muriți. EMINESCU, O. I 59. Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor. Merită să-l poarte, spre rușinea lor. BOLINTINEANU, P. I 4. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pite, ci cela ce i le dă. Ceea (sau cele, celea) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Ei, fata m-a, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură. ISPIRESCU, L. 24. Și-a pus mînile în cap de ceea ce-a găsit acasă. CREANGĂ, P. 290. Este și păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. GHICA, S. 89. ◊ (Mold., Transilv.; în forma de femiin și cu sens neutru, în expr.) Toate cele (sau celea) = totul, toate. Se vede că Ileana Cosinzeana era năzdrăvană și știa toate celea. RETEGANUL, P. III 21. Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Și era una la părinți. Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. 1 167. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea reduse în analogie. EMINESCU, N. 31. Multe cele (sau celea) = multe și de toate. Multe cele-ai petrecut Și toate le-ai isprăvit. SEVASTOS, N. 146. Alte cele (sau celea) = altceva; alte lucruri. Domnul... ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, avînd alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. RETEGANUL, P. II 49. Sărutări erau răspunsuri La-ntrebări îndeosebi. Și de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi, EMINESCU, O. I 112. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... Băbătia lui de la o vreme încoace nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită... CREANGĂ, P. 111. 2. (în forma cel, cea, determină un participiu, un adjectiv sau o locuțiune adjectivală, dîndu-i valoare de substantiv) Tîrziu de tot s-a ridicat, Și ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat, Și spre fîntînă s-a plecat. Privind în fundul ei. COȘBUC, P. I 231. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frămîntă și, obosit fiind, se lasă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. NEGRUZZI, S. I 248. Sămănat-am mac în prag, Să vie cine mi-i drag, Ș-a ieșit macul mărunt, Luatu-m-a cel urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ (În forma cela, cu valoare emfatică) Ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Înlocuiește substantivul exprimat mai înainte, spre a evita repetarea lui) Nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. Mîndra naltă și subțire E făcută spre iubire; Mîndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară... Place-mi și cea năltișoară. Place-mi și cea rotunjoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ (Precedat de un «de» sau «din» partitiv) Nemaifiind supărat de nimene, trage Ioan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 313. Și turna d-asupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Expr. (Popular) Cel de sub = dumnezeu. Copiii și nevasta să-i las în știrea celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Cel de pe comoară sau cel cu coarne = dracul. Al dracului băiet! Parcă ești ceI de pe comoară, măi, de știi toate cele. CREANGĂ, P. 150. ◊ (În forma de feminin și cu sens neutru) Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliți. NEGRUZZI, S. I 46. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuia, f. celeia, gen.-dat, pl. celora; (cînd are forma cel, cea) gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor.

VERDE², verzi, adj. I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetației proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-și-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoși, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feței. DUMITRIU, N. 34. Și-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Apa mării tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Tînguiosul bucium sună... îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros. EMINESCU, O. I 209. Masa verde v. masă¹ (1). ◊ Expr. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) v. cal (1). A nu mai călca iarba verde v. călca (I 1). A vedea stele verzi v. stea (I 1). La moșii ăi verzi v. moș (II 3). ♦ (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la față») Palid. Era verde la față. DUMITRIU, N. 123. Ce vînt te bate de ești verde la față?... Nu-ți merge bine, nu-ți priește mîncarea, te bate cineva? MIRONESCU, S. A. 60. Cum auzii eu de «Iunion»), mă făcui verde la față. CARAGIALE, O. I 46. 2. (Despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, P. II 13. Răsădea crengi verzi. DRĂGHICI, R. 151. ◊ Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paște, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate v. îndruga (l). A spune verzi și uscate v. spune (3). ♦ (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi, Nici urma să nu-ți mai vezi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 3. (Despre legume și fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. ◊ Expr. Adio și-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi și cu lucratul lor. I. IONESCU, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. Îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat. SLAVICI, O. I 82. II. Fig. 1. Voinic, viguros, îndrăzneț. Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. GANE, N. I 91. Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de romîn, știi, colea! ISPIRESCU, L. 200. Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi țeara de nevoi! id. P. P. 391. ◊ Fig. Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. 2. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. În urma acestora și alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. ODOBESCU, S. I 474. ◊ (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. SLAVICI, N. I 6. (Expr.) A spune verde (în față sau în ochi) v. spune (1).

TIGAIE ~ăi f. 1) Vas de bucătărie rotund, cu fundul plat, cu marginile joase și cu o coadă lungă, folosit la prăjit. ◊ A se uita cu un ochi la gaie și cu altul la ~ a fi sașiu. 2) Conținutul unui asemenea vas. O ~ de cartofi. 3) Mic recipient în care se punea praful de pușcă la vechile arme de foc. [G.-D. tigăii] /<sl. tigani

GHEMUI, ghemuiesc, vb. IV. Refl. A se aduna, a se face ca un ghem, a se strînge. Se ghemui în fundul patului nemișcată, sprijinită cu spatele de perete. V. ROM. decembrie 1951, 159. De-abia suflînd, [iepurașul] se ghemui cu ochii închiși... să nu-și mai vază umbra. GÎRLEANU, L. 19. Cînele, cu coama zbîrlită și cu spume la gură, se ghemuia în cioban. RUSSO, O. 114. ◊ (Metaforic) Nourii se ghemuiră pe mijlocul bolții, bolovănindu-se, înnegurîndu-se ca piatra de bazalt. MIHALE, O. 276. – Variantă: înghemui (CAMIL PETRESCU, U. N. 315, CREANGĂ, P. 23) vb. IV.

ÎNCHINA, închin, vb. I. 1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase specifice fiecărui cult; (prin restricție în legătură cu biserica creștină) a-și face semnul crucii și, uneori, a se ruga. Unii ridicau tot încet mîna la frunte și se închinau. DUMITRIU, N. 156. Creștinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri, ca să se poată-nchina în legea lor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 117. S-a închinat fiecare sub candela lui. CARAGIALE, O. III 97. Să-mi fac cruce, să mă-nchin. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (Cu compliniri la dativ sau introduse prin prep. «la» și arătînd obiectul închinării) Cînd am pornit la drum... Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. S-a închinat pe la icoane. NEGRUZZI, S. I 148. 2. Refl. (Complinit uneori prin «cu plecăciune»; astăzi complinirea este numai ironică) A-și pleca înaintea cuiva tot corpul (v. prosterna) sau numai partea de sus (v. înclina) sau numai capul (în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau de simplu salut); formulă de salut obișnuită altădată în scrisori. Se închină spre oamenii coloniei și se depărtă. SADOVEANU, P. M. 30. Abu-Hasan... cu palma stîngă la piept s-a-nchinat prea plecat [către calif] și apoi a băut tot, pînă-n fund, dintr-o sorbitură. CARAGIALE, P. 130. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii. CREANGĂ, A. 97. Mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic și la toată sindrofia. RUSSO, O. 145. ◊ (Glumeț) Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare. ALECSANDRI, P. A. 125. 3. Refl. (Învechit și arhaizant) A recunoaște suzeranitatea cuiva, a accepta să devii vasal. Viteazul voievod ni s-a închinat, jurîndu-ne credință. CARAGIALE, O. III 92. Am venit să mi te-nchini, Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. EMINESCU, O. I 146. Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine? BOLINTINEANU, O. 58. ♦ Tranz. A lăsa în voia unei dominații străine, a preda. Lui Tomșa, al meu dușman, să închinați cetatea? ALECSANDRI, T. II 188. Spune că închinăm cetatea, cu tocmeală să ne lesă slobozi. NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Expr. A închina armele (sau steagul) = a capitula. Oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 47. (Refl.) Luni trecut-au după luni, Și-a fost de veste lumea plină, Că steagul turcului se-nchină. COȘBUC, P. I 99. ♦ A accepta punctul de vedere al altuia, a se lăsa convins, a se pleca, a ceda. Cum? tu, Spancioc, om tînăr, cu mintea luminată, Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? ALECSANDRI, T. II 74. 4. Tranz. (Învechit) A dărui cuiva ceva (în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință). Au intrat la boieri și i-au închinat vînatul. SBIERA, P. 68. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului. CREANGĂ, A. 21. ♦ Fig. A aduce ofrandă. Colo-nchină idolatrul nențelesul for de lemne. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. (În trecut) A închina o mănăstire = a subordona o mănăstire din țară, cu toată averea ei, jurisdicției unei mănăstiri din Orientul ortodox. 5. Tranz. A dedica. Scriitorul a devenit un reprezentant al norodului, își închină binelui obștesc talentul și opera; își îndeplinește armonios menirea sa pe Pămînt. SADOVEANU, E. 197. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. ♦ (În legătură cu activități politico-sociale) A consacra. Organizarea odihnei oamenilor muncii, a acelora care-și închină toate forțele luptei pentru construirea socialismului, este o sarcină de mare răspundere. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2682. 6. Intranz. A ridica un pahar plin cu vin etc. (ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni) și a bea făcînd o urare. V. cinsti (3), toasta. Cu păharul plin în mîni... El a-nchinat Și-a zis: Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez! COȘBUC, P. I 59. Atît de mult a închinat, Încît pe loc a rămas lat. ALECSANDRI, T. 304. Boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase. NEGRUZZI, S. I 151. Trei cupe de vin aș bea... La nime n-aș închina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 137; ◊ Tranz. Boieri! pentru Moldova paharul meu închin. ALECSANDRI, T. II 82. Voi beți și mîncați, Pahar închinați. TEODORESCU, P. P. 25. (Neobișnuit, cu privire la vin) Nohaii lucrează pămîntul... și închină vin ca și noi. SADOVEANU, N. P. 254.

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COȘBUC, P. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvîrli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere – nu căzu din el decît o mînă de cenușă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. ♦ Care a fost expus la acțiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. ◊ Zahăr ars v. zahăr. ♦ Stricat de un foc prea iute. În loc să facă bucatele bune și potrivite... le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. ♦ (Despre un obiect de lemn, de metal etc.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. ♦ Înnegrit (de foc și. fum). ◊ (Substantivat) Scurto-groaso, Und’te duci? – Arso-n fund. De ce mă-ntrebi? (Căldarea și donița). TEODORESCU, P. P. 218. ♦ Înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi și crînceni, în obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUMITRIU, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură rasele de soare Pe chipul ars al fetei de la țară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. ♦ Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... îi făcea umbră frunții și ochilor. SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. I 501. Da ce-i acolo? strigă baba... Nurorile atunci sar arse în picioare, și cele mari încep a tremura ca varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 3. Ofilit, uscat. La dreapta și la stînga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. ◊ Fig. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon își lipi portocala de obraz, înviorîndu-se. Spuse și el încet, cu buzele arse: «Tata ciștigă». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 4. Fig. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru și sfărmat, Ars de supărat. COȘBUC, P. II 162. Și pe noi să ne lași tocma acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. ♦ (Neobișnuit, despre bătrînețe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinerețe, Pîn’la arse Bătrînețe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. Fig. Arzător, fierbinte. ◊ Expr. A-i trece sau a-i da (cuiva) un fier ars prin inimă = a simți dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92.

BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. A înghiți, a consuma un lichid. Unii... se opreau la vreo fîntînă, făcîndu-se că beau apă. DUMITRIU, B. F. 107. Are obiceiul a bea în toată Sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. Hai, mîndră, la apă bună, Apă bună de băut, Gură dulce de vîndut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 233. (Absol.) [La izvor] un tînăr călător... s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ◊ (Poetic) Ochii mei sînt morți ca și lacurile de unde bea curcubeul apă. DAVIDOGLU, O. 100. ◊ Expr. A bea paharul pînă-n fund = a îndura un necaz, un chin, o durere pînă la capăt. (Familiar) Doar n-am băut gaz, se zice ca răspuns negativ la o propunere sau o invitație nepotrivită. ♦ A suge, a sorbi. Văd fluturi albaștri ușori Roind și bînd miere din flori. EMINESCU, O. IV 5 ◊ Fig. Aș fi băut ulcioare de lumină Din... raza soarelui blajină. TULBURE, V. R. 11. O strînse cu atîta foc, încît îi părea c-o să-i beie viața toată din gura ei. EMINESCU, N. 64. 2. Intranz. A consuma băuturi alcoolice. Băuse și prinsese mai multă mîncărime de limbă. PAS, L. I 9. Nemaiavînd pe ce bea, ți-a vîndut ție punga cu făină. RETEGANUL, P. IV 27 Cu rudele bea și benchetuiește, dar neguțătorii nu face. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A bea în sănătatea (sau în cinstea) cuiva = a închina cu un pahar de vin, de rachiu etc. pentru cineva, fîcîndu-i urări. ♦ A se da la beție; a avea patima beției. A început să bea. ♦ Tranz. (Familiar, cu privire la o persoană sau la un eveniment) A sărbători (printr-un chef sau printr-o petrecere), a consuma băuturi în cinstea și (de obicei) pe cheltuiala altuia, mai ales a celui sărbătorit. Mi-e să nu întîrzii, că te-aș bea. DAVIDOGLU, M. 42. Izvorul de unde capeți informațiile... îl cunosc... – Aș! – Pe ce te prinzi?... -Pe un dejun la Iordache... Primești? -Primesc, zise Caracudi sigur că mă bea. CARAGIALE, O. II 301. 3. Tranz. (Cu privire la bani, avere etc.) A cheltui, a risipi pe băutură; a toca. Cucul zice, mierla zice: Nu-ți bea banii, măi voinice! ALECSANDRI, P. P. 298. Cu lăutari și cu gloată Băui, nene, turma toată. ALECSANDRI, P. P. 265. ◊ Expr. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A-și bea și mințile = a-și pierde judecata sănătoasă din cauza băuturii, a bea pînă la inconștiență sau la nebunie. 4. Tranz. (Popular, cu privire la tutun, țigări, lulea) A fuma. De cînd am prins a dezlega buchile, nu mai beau tabac. CAMILAR, N. II 369. Din pricina, ta n-am fost în stare să beau o țigară de tutun. SADOVEANU, O. III 535. Dacă găsește tutun, îl bea! CARAGIALE, O. VII 23. Mai șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. – Forme gramaticale: prez. ind. beau, bei, bea, bem, beți, beau; imperf. beam, beai, bea, beam, beați, beau; perf. s. băui, băuși, bău, băurăm, băurăți, băură; part. băut și (Transilv., Ban.) beut (HODOȘ, P. P. 190).

CĂTRĂNI, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu catran, a face impermeabil turnînd catran. Cu pași ușori începu să se primble pe puntea cătrănită. DUNĂREANU, CH. 149. Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrănești. ISPIRESCU, L. 27. Trupu-i cătrănea, După ce-l golea, Apoi foc îi da. ALECSANDRI, P. P. 118. 2. Refl. Fig. (Uneori determinat prin «de mînie», «de necaz», «de ciudă» etc.) A se necăji, a se supăra rău, a se amărî. Cucoana Marița se cătrănește că toi n-a sosit încă Spiridon cu cega. SLAVICI, N. 1 286. Se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului. ISPIRESCU, L. 143. ◊ (Despre suflet sau inimă) Lui Moș Gheorghe i s-a cătrănit din nou sufletul; nu-i mai arde nici de mitropolie, nici de nimic. SP. POPESCU, M. G. 83. ◊ Tranz. Olteanca din Slatina, Cu ochii cît strachina, Mi-a cătrănit inima. TEODORESCU, P. P. 337. 3. Tranz. Fig. A otrăvi. Ne căra prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Intranz. Fig. (Rar) A se face venin; a se învenina. [Calul] departe-l azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea. TEODORESCU, P. P. 523.

punte sf [At: BIBLIA (1688), 239²/19 / Pl: punți / E: ml pons, -ntis] 1 Pod¹ îngust, de obicei dintr-o scândură sau dintr-o bârnă, așezat peste o apă mică, peste un șanț, o râpă etc., care poate fi trecut numai cu piciorul. 2 (Îs) ~ de scăpare Mijloc de a ieși dintr-un impas. 3 (Pfm; îe) A se face (sau a se pune) luntre (sau, rar, munte, reg, cruce, scară) și ~ A-și da toată silința în vederea realizării unui scop. 4 (Pop; îe) A trece ~a A scăpa de o primejdie. 5 (Pfm; îe) A face ~ A nu merge la serviciu într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 6 (D. servicii publice, instituții; îae) A nu funcționa într-o zi de lucru care se află între două sărbători legale. 7 (Îcs) De-a ~a ologului Joc de copii în care un copil, care își murdărește călcâiul, începe să șchiopăteze și cere altui copil, care nu cunoaște jocul, să-l ajute întinzându-i palma peste care primul copil trece cu călcâiul murdar. 8 (Înv) Pod. 9 (Spc) Punte (1) mobilă care leagă vasele de chei. 10 (Spc; rar șîs ~ cu macara) Punte (1) mobilă peste un șanț adânc, plin cu apă, la o cetate sau la un castel medieval. 11 Scândură groasă sau panou îngust așezat pe o schelă, pe care circulă muncitorii când lucrează la înălțime. 12 (Șîs ~ de comunicație) Placă de metal rabatabilă care servește la legătura dintre două vagoane de cale ferată. 13 (Mun; Trs) Pârleaz. 14 (Buc; Mar) Trunchi întreg de copac tăiat și curățat de crengi și de coajă. 15 Stinghie de lemn care unește cele două brațe ale ferăstrăului de tâmplărie, situată la distanță (aproximativ) egală de pânza și de frânghia ferăstrăului și pe care se sprijină pana cu care se răsucește frânghia Si: (reg) curmeziș, mijloc, mijlocar. 16 (Reg) Stinghie care susține fagurii în stupi. 17 (Trs) Policioară. 18 (Reg) Bucată de fier care unește coarnele plugului. 19 (Reg) Arc care unește cele două picioare ale compasului. 20 (Reg) Stinghie de lemn care desparte ochiurile geamului. 21 (Pex) Pervaz. 22 Stinghie de lemn sau bară de fier care se pune de-a curmezișul doagelor de la fundul ciuberelor, ciuturilor, butoaielor, găleților etc. 23 (Reg) Brăcinar (5) la căruță. 24 (Reg) Parte a unei piese metalice formată dintr-o bară cu capetele îndoite, până la locul unde se îndoaie cele două capete. 25 (Reg) Parte a greblei în care sunt fixați colții. 26 (Reg) Talpă la joagăr. 27 (Reg) Parte mai lată a potcoavei folosite de lucrătorii forestieri, pe care stă talpa piciorului. 28 (Reg) Lama țapinei. 29 (Reg) Stinghie la grapă. 30 Parte a scaunului de doage pe care este sprijinită doaga în timpul prelucrării. 31 (Muz; rar) Cordar. 32 (Trs) Platcă¹ la cămășile bărbătești. 33 (Reg; îs) ~a bogdanelor Lemn orizontal mobil care unește capetele stâlpilor din care este alcătuit stăvilarul morilor de apă. 34 (Reg) Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălțimea pietrelor morii de apă sau de vânt, pentru a obține o făină mai mare sau mai măruntă Si: (pop) posadă (1). 35 (Reg) Strat de lemn de care este prinsă broasca morii. 36 (Reg) Schelet de lemn pe care este așezată roata morii. 37 (Buc; Trs) Grindă longitudinală care unește ursoaiele morii. 38 (Trs) Bârnă orizontală, paralelă cu fruntarul, cu un capăt mobil, care se reazemă pe calul morii. 39 (Reg; lpl) Fiecare din lemnele care fixează piatra zăcătoare a morii Si: crivace (3). 40 (Rar) Mică piesă metalică pe care este așezat capătul de jos al fusului care învârtește piatra alergătoare la moara de apă Si: grindă, podoimă¹, posadă². 41 (Reg; șîs ~a prâsnelului) Masă a tigăii. 42 Planșeu din lemn sau din metal care închide corpul unei nave la partea superioară sau care compartimentează nava pe nivele Si: (înv) pod¹. 43 Bucățică de plută², de lemn ușor sau de metal în care se înfige fitilul candelei ca să plutească în untdelemn. 44 (Olt) Coardă de viță de vie întinsă între araci. 45 (Atm; Trs; îs) ~a umărului Claviculă. 46 (Atm; Trs; Mol; îs) ~a nasului Cartilaj care desparte fosele nazale Si: (pop) zgârciul nasului. 47 (Mun) Două crenguțe în formă de furcă între care se așează o crenguță orizontală, ca o punte (1), sau alte obiecte, pe care fetele de la țară le puneau afară în noaptea Sf. Vasile sau a Bobotezei, pentru a-și visa ursitul. 48 (Bis; reg) Pânză îngustă și lungă care se așterne în drumul cortegiului mortuar. 49 (Pex) Pomană care constă din colaci, bucăți de pânză, covoare, căni de apă etc. și care se împarte pe drumul pe care este dus mortul la cimitir Si: (reg) pod¹.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. (În opoziție cu mare) De dimensiuni mici, foarte mic. Își înălțau trunchiuri albe și-și răsfirau rămurele subțiri cu frunziș mărunt. SADOVEANU, O. VII 57. O stea măruntă... se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămînță măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Codrule, frunză măruntă, Paserile-n tine cîntă. HODOȘ, P. P. 92. ◊ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbe ca: «a tăia», «a pisa») Trei îngeri îl slujesc: Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV 144. ♦ Cu elemente componente (particule, picături etc.) foarte mici. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23. Pulberea măruntă din bolovanii de piatră, în care izbesc de dimineața pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbele «a ploua», «a ninge», «a cerne» etc.) Ploua mărunt... crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, P. 38. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani) În monedă divizionară. Scoase o hîrtie de o sută, trei de douăzeci și vreo cincisprezece lei mărunți, pentru bacșișuri și alte cheltuieli. BASSARABESCU, V. 44. ♦ (Substantivat, adesea la f. pl.) Mărunțiș. 37 galbini, 14 irmilici... și ceva mărunte. ALECSANDRI, T. 1353. 3. (În opoziție cu înalt, despre ființe sau, mai rar, despre lucruri) De statură mică, de înălțime mică; scund. Deodată însă își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. VII 60. Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte. IOSIF, P. 52. Pe cai de munte mărunți, puternici și cuminți, «caravana» urca la pas. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Multe-s frate, și mai multe corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77. ♦ (În opoziție cu lung) Mic de tot, scurt. Tocmai din fundul ogrăzii largi, acoperite peste tot cu iarbă verde, măruntă și curată, Ștefan răsărea, somnoros. HOGAȘ, DR. II 87. Îl văz înaintea ochilor... cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită. DELAVRANCEA, H. T. 98. ◊ (Adverbial) L-a tuns mărunt. 4. (În opoziție cu mare, întins; despre pași, mers) Mic. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. ♦ (Adverbial) Cu pași mici. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, Î. 143. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarece. DELAVRANCEA, H. T. 99. 5. Fig. De mică importanță, de valoare neînsemnată, de rînd. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte. PAS, Z. I 300. Cîntări, fabule și alte mărunte compuneri. NEGRUZZI, S. II 169. Lupte mărunte se înhățau între unii și alții. BĂLCESCU, O. II 106. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 7. Începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. – Variantă: (Învechit și regional) mănunt, -ă (ALECSANDRI, O. 169) adj.