EPISOD (< fr. épisode < gr. epeisodion, ceea ce vine din afară) Acțiune secundară legată de acțiunea principală a unui poem, roman etc. Episoadele sau acțiunile episodice sporesc posibilitățile unei epopei sau ale unui roman de a oglindi veridic o realitate socială complexă. Prin acțiunile episodice se lărgește aria de cuprindere și de oglindire a vieții, se îmbogățesc aspectele reflectate, făcînd posibilă reconstituirea și evocarea unei epoci sau chiar a unei civilizații, ca în poeme și în romane, a căror valoare constă și în această capacitate de vastă oglindire artistică. Ex. drumul abatelui Paul de Marenne prin ținuturile Moldovei, în romanul Zodia Cancerului de M. Sadoveanu: „Lăsînd îndărăt lucirea măreață a asfințitului, abatele de Marenne începu să coboare, întrebîndu-se ce căi minunate și cotite îi rezervă clipa viitoare în aceste singurătăți. Din risipiturile cîtorva colibe acoperite cu stuf, grămădite în rovină, o ființă în zdrențe răsări amenințătoare, înarmată cu un par rupt din castanii de aproape. Privea speriată printre pletele pe care le batea vîntul dinaintea ochilor, încîlcindu-le cu barba zbîrlită.” Acțiunile episodice întîlnite în Iliada (scena de bun rămas dintre Hector și Andromaca; aceea a făuririi armelor lui Ahile de către Hefaistos ș.a.) îngăduiau poetului să lărgească orizontul acțiunii principale și să zugrăvească amănunțit multe aspecte ale vieții sociale din epoca respectivă. Episoade se întîlnesc și în poemele epice. De exemplu episodul al IV-Iea din Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în care este înfățișată Fulga, fiica lui Ursan, mînînd cu un harapnic o herghelie de armăsari sălbatici și îmblînzind pe unul dintre ei, pentru a-l da tatălui său, ca să plece cu Dan la luptă împotriva cotropitorilor. Ex. Deodată se aude un tropot pe pămînt, Un tropot de copite, potop ropotitor! Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare cată Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată, Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși, Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare. Un voinicel în floare pe-un alt fugar călare Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește Și ca un șarpe negru prin aer se-nvîrtește. Ursan le-aține calea și caii stau în loc. Apoi către voinicul ce poartă busuioc El zice: – Fulgo! prinde-mi pe murgul cel țintat; Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat! Dar eu, întrebă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?Tu să rămîi aice, ca să-mi păzești averea...În tragedia clasică antică, episodul apare ca o diviziune a acesteia. Tragedia clasică avea cinci unități ale acțiunii, un prolog și patru episoade, care corespundeau oarecum actelor din operele dramaturgiei moderne. Ultimul episod se numea exod. Formate din grupe de scene cuprinse între două stasime, episoadele alcătuiau chiar corpul tragediei și realizau tema și desfășurarea acțiunii prin: monologuri, cîntecele corului, dialoguri între personaje, dialoguri între cor și personaje etc. De întindere diferită la început, întindere determinată de cerințele subiectului, ulterior, episoadele s-au prezentat cu întindere uniformă, anticipînd astfel alcătuirea actelor din dramaturgia modernă. Episodul, în structura lui, nu era decupat în ceea ce numim scene, dar organizarea lui se realiza printr-o serie de mijloace care marcau trecerea de la o împrejurare la alta, ca alternarea vorbirii cu cîntecul, întreruperea dialogurilor cu reflecții ale corifeului, introducerea cîntecelor corului în mersul acțiunii etc. În felul acesta, structura fiecărui episod se subordona și susținea structura generală a tragediei clasice.