AFARĂ adv. (Cu sens local, în opoziție cu înăuntru) Dincolo de limitele unui spațiu îngrădit (acoperit, închis etc.); în exterior. Omul... ședea afară pe scara vagonului. DUMITRIU, B. F. 5. Afară e soare sub nor, Dar haină de aur e norul. COȘBUC, P. II 47. Vine cu gîndul să măture scrumul afară. CREANGĂ, P. 255. Afară plouă, ninge, afară-i vijelie Și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. ◊ Expr. A da afară = a) a scoate (pe cineva sau ceva) cu forța din locul unde se află, a îndepărta, a elimina, a exclude; (ieșit din uz, cu privire la o persoană angajată într-un post) a concedia. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afară. CARAGIALE, O. III 62. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sorbea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ia tălpășița pînă nu vine neneaca, ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38; b) a vomita, a vărsa. A dat afară tot ce a mîncat. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Alexiu îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, B. F. 54. Cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat. SADOVEANU, B. 106. Trecu afară de împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 4. Ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De afară = dinspre exterior înspre interior. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul. SADOVEANU, N. F. 10. Pe afară, indică un loc mai puțin definit din exterior. Mii de paseri ciută... pe-afară. ALECSANDRI, P. A. 174. De pe afară, indică o mișcare dinspre un loc mai puțin definit din exterior. Într-o zi capra cheamă iezii de pe afară. CREANGĂ, P. 19. ◊ Loc. prep. Afară de... = cu excepția a..., fără a mai socoti și... Ieșiră toți, afară de copii și de o muiere tînără. DUMITRIU, N. 153. Printre crengi scînteie stele... Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Răspunseră toți, afară de doi juni boieri. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. adv. Afară de aceasta (sau asta) sau afară de aceea (sau aia) = pe lîngă aceasta, în plus. Și apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet. CREANGĂ, P. 239. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate; era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. ◊ Loc. conj. (Rar, pleonastic) Afară-numai (sau, mai rar, doar) dacă nu... = numai cu condiția ca..afară de cazul cînd... Vin la tine, afară numai dacă nu intervine ceva excepțional. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! Afară! pîn’nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. 974. ♦ (Familiar) La țară. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor. VLAHUȚĂ, O. A. 252.